Statute of limitations for damages arising from administrative refusals to pay insurance claims under the Guaranty Fund

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea depusă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.06.2021, sub nr. unic de dosar x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraţilor, a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa FGA să fie obligat la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.04.2017 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv respectiv de 0,1%/zi de întârziere, potrivit Ordinului CSA 14/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, până în data de 6/9/2021 penalităţile sunt în cuantum de 26.730,43 RON).

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 745/2022 din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele: "Respinge cererea reclamantei de suspendare a soluţionării prezentei cereri până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2022 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a, contencios administrativ şi fiscal.

Respinge excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii ca fiind neîntemeiate.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Respinge cererea pârâtului de aplicare a amenzii judiciare.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 745/2022 din 13 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs incident.

3.1. Recursul principal declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive, astfel cum a fost modificată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă susţine că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta A. a arătat că prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea demarată A. în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor.

Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut că, în realitate, soluţionarea cererii de plată cu privire la care a fost formulată prezenta acţiune a intervenit prin Decizia FGA 16.517/27.08.2018, iar nu prin Decizia FGA 18.140/28.01.2019 - aşa cum a susţinut A..

Or, Decizia 16.517/27.08.2018 nu a fost atacată de A. în temeiul Legii nr. 213/2015, prin urmare în speţă nu este îndeplinită condiţia existenţei unui act administrativ nelegal - condiţie pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii administrative.

Hotărârea primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor legale.

Prin respingerea acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanţă a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanţă a considerat că, de vreme ce Decizia nr. 16517 nu a fost contestată, deci nu a fost declarată nelegală, acţiunea în despăgubiri este neîntemeiată.

În realitate, însă, angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii. În speţă, actul administrativ nelegal este refuzul FGA de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A., aşa cum a fost el exprimat din Decizia 16.517/27.08.2018 şi reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018.

Este adevărat că de cele mai mult ori, caracterul ilegal al actului administrativ este contestat fie în cadrul aceleaşi acţiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, deoarece doar în acest mod prezumţia de legalitate de care se bucură actele administrative este îndepărtată.

Cu toate acestea, în condiţiile pronunţării şi publicării deciziei ICCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al Deciziei 16.517 este evident.

Astfel, prin Decizia 29/2020 se arată:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment." şi

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul sau împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

Aşadar, rezultă că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptăţită să solicite Fondului dezdăunarea iar noţiunea de "creanţă de asigurare" cuprinde şi creanţa transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogaţiei legale şi cu privire la care se exercită dreptul de regres.

Prin urmare, susţinerea Fondului cu privire la faptul că plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor şi nu la creanţă este eronată. Obligaţia de garantare ia naştere odată cu încheierea contractului de asigurare şi devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment. Aşadar, obligaţia de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligaţiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

Prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecţia oferită de lege. O atare situaţie ar încălca principiul egalităţii (principiu constituţional şi principiu general al dreptului civil) şi ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor (ca fiecărui risc asigurat să i se asigure, într-o limită stabilită de lege, repararea).

Prin soluţia pronunţată, prima instanţă a procedat la valorificarea efectelor Deciziei nr. 16.517, decizie care contravine vădit prevederilor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 publicată în data de 15.06.2020 în Monitorul Oficial şi devenită obligatorie în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Decizia nr. 18140/28.01.2019 conţine în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată menţionate în anexa 2. În plus, la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi mai ales a noţiunilor de creanţă de asigurare, creditor de asigurare şi a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Or, Decizia nr. 18140/28.01.2019 a fost atacată şi desfiinţată prin hotărârea pronunţată de ICCJ în data de 19.11.2021 în dosarul nr. x/2019.

Prin urmare, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanţă putea să reţină ca îndeplinită această condiţie fie în baza soluţiei pronunţate de ICCJ în dosarul nr. x/2019 - respectiv anularea Deciziei nr. 18.140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 pronunţate împotriva Deciziei nr. 16.517/27.08.2018.

Condiţionând admisibilitatea acţiunii strict de anularea Deciziei nr. 16.517 printr-o hotărâre anterioară, apreciază că prima instanţă încalcă normele de drept materiale care stabilesc condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice.

Pe cale de consecinţă, faţă de cele arătat mai sus, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţei şi trimiterea cauzei spre judecare pe fond la Curtea de Apel Bucureşti.

3.2 Recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul FGA a solicitat casarea sentinţei de fond şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei, pe cale de excepţie, ca fiind inadmisibilă şi, în subsidiar, ca tardiv formulată.

În esenţă, a arătat că, în speţă, actul administrativ considerat vătămător este Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, act administrativ necontestat, care se bucură de prezumţia de legalitate si temeinicie, nefiind anulat pe calea procedurii speciale prevăzută de lege, prin intervenţia decăderii consolidându-se în mod definitiv stingerea raportului juridic de drept administrativ iniţiat prin depunerea cererii de plată.

Prima critică adusă sentinţei atacată vizează respingerea în mod greşit de către instanţă a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, câtă vreme reclamanta nu a probat anularea, prin hotărâre definitivă, a actului administrativ.

Totodată, a arătat că legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, dar numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului, potrivit reglementarilor art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin raportare la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că acest articol are un caracter de excepţie faţă de regula instituită de art. 8 din aceeaşi lege, excepţie ce constă în condiţionarea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, cererea A. este inadmisibilă.

Astfel, a precizat că A. a solicitat penalităţi sau dobânzi în temeiul legii, nicidecum al evaluării pretinsului prejudiciu. FGA nu a contestat calitatea de creditor de asigurare a reclamantei, prin actul administrativ emis fiind invocate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 referitoare la plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare al unui asigurător în faliment, aspect de drept pentru care a fost necesară învestirea ICCJ - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Or, FGA prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 a respins cererile de plată cu motivarea atingerii plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea în faliment B., nicidecum pentru motive ce ţin de calitatea de creditor de asigurare.

În condiţiile în care reclamanta nu a contestat actul administrativ prin care i-a fost respinsă cererea de plată, cererea de chemare în judecată privind obligarea FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă, astfel că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată.

Prin a doua critică adusă sentinţei atacată, recurentul-pârât a susţinut că a fost respinsă în mod greşit excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată.

Astfel, termenul de introducere a acţiunii în vederea solicitării de despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată este de 10 zile de la primirea deciziei de soluţionare a cererii, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din legea nr. 213/2015 şi nu la o diferenţă de aproape 3 ani după aceasta.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat note scrise în cuprinsul cărora a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă şi va admite recursul incident declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere, modificată ulterior, prin care a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.04.2017 constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,1%/zi de întârziere, potrivit Ordinului CSA 14/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, până în data de 6/9/2021 penalităţile sunt în cuantum de 26.730,43 RON), iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, nu pot fi acordate despăgubiri pentru nesoluţionarea în termenul legal rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, cum nu pot fi acordate nici dobânzi legale penalizatoare cu titilu de despăgiubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţele să fi contatat, în prealabil, că reclamanta avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată într-un anumit termen şi în mod nelegal nu a procedat în acest mod.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit a reţinut prima instanţă că acţiunea în despăgubiri este neîntemeiată atât timp cât, angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, iar acest act este reprezentat de Decizia 16.517/27.08.2018 şi reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018 în cuprinsul căreia FGA a refuzat să dea curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A..

Înalta Curte constată că această critică este nefondată şi va fi respinsă având în vedere că prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererile de plată formulate de S.C. A. S.A. cu privire la suma de 17856 RON (între care şi cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, menţionată la poziţia nr. 41 din anexa nr. 2 a deciziei nr. 16517/27.08.2018), iar această decizie nu a fost contestată de recurenta-reclamantă şi a dobândit caracter definitiv.

În acest context, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante în sensul că prima instanţă ar fi trebuit să reţină ca fiind îndeplinită condiţia privind "nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor" în raport de soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019 prin care a fost desfiinţată Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 şi care ar fi trebuit aplicate cu privire la Decizia nr. 16.517/27.08.2018, atât timp cât considerentele celor două hotărâri (cea pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi cea pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nu vizează analiza temeiniciei deciziei nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Întreaga reglementare a acţiunii în contencios administrativ subiectiv atrage concluzia potrivit cu care acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În acest context, Înalta Curte constată că, prima instanţă în mod corect a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că acordarea de despăgubiri este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii şi în raport de care, printr-o hotărâre judecătorească au fost recunoscute pretenţiile persoanei vătămate, însă faptul că cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului de daună nr. A./90009972 cu privire la suma de 17856 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 16.517/27.08.2018 nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat al intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a da eficienţă cererii de plată prin raportare la o altă situaţie de fapt reţinută de către instanţa de judecată cu privire la un alt act administrativ - Decizia nr. 18140/28.01.2019, ce a fost desfiinţată în dosarul nr. x/2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/02.03.2020 - referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în ceea ce priveşte noţiunea de "creanţă de asigurare", art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitor la noţiunea de "creditor de asigurare" precum şi a art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ cu privire la modalitatea de aplicare a plafonului de 450.000 RON.

Prin recursul incident formulat în cauză, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a criticat soluţia primei instanţe în sensul respingerii excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii de chemare în judecată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut caracterul admisibil al cererii de chemare în judecată în raport de dispoziţiile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează tocmai acele situaţii în care acţiunea pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ tipic sau asimilat este formulată pe cale separată, partea având deschisă o astfel de posibilitate de a acţiona.

De altfel, întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Aşa fiind, respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii care a fost, de asemenea, respinsă de către instanţa de fond, Înalta Curte constată că pentru formularea acţiunii în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este incident termenul de 10 zile calculat de la primirea deciziei de soluţionare a cererii, astfel cum stabilesc prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci sunt aplicabile prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

În speţă însă, nu se poate reţine tardivitatea cererii de chemare în judecată raportat la modalitatea în care reclamanta a stabilit cauza juridică a acţiunii şi la elementele temporale invocate de aceasta.

În continuare, Înalta Curte face trimitere la dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal, nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii, că şi în materia acţiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripţie ce însoţeşte dreptul material la acţiune sunt identice celor consfinţite de C. civ. în materia răspunderii civile, esenţială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripţie, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi pe cel ce răpunde de ea.

Aşadar, termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar nu de decădere, astfel că sancţiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea, ci respingerea cererii ca prescrisă.

Particularizat cauzei de faţă, instanţa fondului reţine că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 16.517/27.08.2018 şi reiterată prin Decizia nr. 18.140/27.08.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani reprezentând creanţă de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat suma de 17856 RON ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/26.04.2017 prin decizia FGA nr. 16.517/27.08.2018, reiterată prin Decizia nr. 18.140/27.08.2018.

Altfel spus, deciziile FGA au produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată nr. x/26.04.2017 în ceea ce priveşte suma de 17856 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Deşi instanţa fondului reţine în mod corect starea de fapt în cauză, stabilind în mod judicios că reclamanta A. a fost prejudiciată prin efectul direct al deciziei FGA, fiind lipsită atât de suma pretinsă cu titlu de despăgubire dar şi de folosinţa acestei sume începând cu data emiterii deciziei, procedează totuşi la respingerea acţiunii, cu motivarea că numai de la data anulării deciziei FGA este lămurită chestiunea existenţei creanţei principale în patrimoniul reclamantei.

Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă de respingerea cererii de plată nr. x/26.04.2017, conform deciziei FGA, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înţeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanţă de asigurare şi daunele interese ce rezultă din nerecunoaşterea acestei creanţe.

Trebuie subliniat şi faptul că în materia obligaţiilor băneşti, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispoziţiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părţi (ceea ce nu este cazul în speţă) sau, în lipsa convenţiei părţilor, în cuantumul şi condiţiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susţine faptul că reclamanta nu cunoştea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA de respingere ca nelegală a cererii de plată nr. x/26.04.2017, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător şi repararea prejudiciului suferit, constituit din creanţa de asigurare pretinsă şi echivalentul lipsei de folosinţă a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 14.06.2021, aşadar mult peste termenul de prescripţie de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata reclamanta A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. şi va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respingând acţiunea reclamantei A. S.A.constatând prescris dreptul material la acţiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 745/2022 din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 745/2022 din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea reclamantei A. S.A.constatând prescris dreptul material la acţiune.

Obligă intimata reclamanta A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.