Insurance claim compensation: Prescribed right to action bars late payment penalties and interest after one-year limitation period

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31.03.2021 sub numărul de dosar x/2021 reclamantul A. S.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor - FGA, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plata înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi:

1. obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;

2. obligarea intimatului FGA ia plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat subscrisei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA14/2011 - 22866.62 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilita conform prevederilor art. 3 afin. 2 din O.G. nr. 13/2011.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 113/2022 din 28 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate în cauză, ca neîntemeiate şi a respins acţiunea modificată privind pe reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare A Asiguraţilor - FGA, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 113/2022 din 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.A., a declarat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs incident.

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. S.A susţine că, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal sau de actul asimilat nelegal - refuzul administrativ nelegal trebuie să fie îndeplinite, în esenţă, următoarele condiţii:

a. să existe un act administrativ nelegal sau un act asimilat nelegal;

b. să existe un prejudiciu material sau moral;

c. existenţa unui raport de cauzalitate între actul asimilat nelegal si prejudiciu;

d. existenţa culpei autorităţii.

Cu privire la existenţa unui act administrativ nelegal - fapta ilicită se arată că, A., în calitate de creditor de asigurare, urmare a deschiderii procedurii falimentului faţă de B. S.A. (în continuare "B."), în temeiul art. 14 din Legea 213/2015, a formulat o cerere de plată pe care a transmis-o FGA.

Faţă de această cerere de plată, potrivit art. 12 alin. (2), (3) şi (4) din Legea 213/20151, FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor incidente.

Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ, acţiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018

Prin decizia civilă nr. 4644 pronunţată de ICCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanţele reţinând că modalitatea în care FGA a interpretat normele legale aplicabile la soluţionarea cererii de plată este eronată.

În consecinţă, în speţă este îndeplinită condiţia unei fapte ilicite imputabile FGA, respectiv actul administrativ producător de prejudicii - Decizia nr. 14452 a fost anulată ca nelegală de către instanţa de judecată.

Cu privire la existenţa prejudiciului, recurenta-reclamantă arată că, deşi FGA avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, această soluţionare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii şi a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii şi la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.

Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.

Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, dreptul A. la plata accesoriilor există şi are un caracter cert.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă ilicită a actului adminsitrativ asimilat nelegal şi prejudiciu recurenta-reclamantă arată că aceasta există, având în vedere că neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 a condus la lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită.

În ceea ce priveşte culpa FGA, şi aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit într-un termen rezonabil fără a crea prejudicii asigurătorilor, avea obligaţia ca în îndeplinirea obligaţiilor sale să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. în realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanţele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor. Aceasta în condiţiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraţilor în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcţioneze şi să îi protejeze chiar în condiţiile în care anumiţi asigurători ar intra în procedura falimentului.

3.2. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut că hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. având în vedere că, în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018

Prin Decizia pronunţată de ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părţilor, sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că FGA trebuie să "analizeze pe fond cererile de plată". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă care statuează că FGA trebuie să analizeze cererile de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, având în vedere că această decizie a fost desfiinţată de instanţă în mod definitiv.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant.

Aşa cum s-a învederat şi prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, solicitarea intimatei-reclamante pentru acordarea unor despăgubiri, pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată, se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţă de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei, recurentul-pârât arată că instanţa de fond a considerat în mod greşit că faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 acţiunea de faţă ar fi în termen, raportat la faptul că dreptul la acţiune s-a născut la data la care Decizia FGA nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021.

Or, este evident faptul că nu se poate susţine legal faptul că abia în 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimata-reclamantă prin cererea din 2017, având în vedere că intimata-reclamantă cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii, începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare cu privire la recursul recurentei-reclamante prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului declarat în cauză.

5. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă şi ca admite recursul incident declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere, modificată, prin care a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA14/2011 - 22866.62 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilita conform prevederilor art. 3 afin. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins excepţiile invocate ca neîntemeiate, precum şi cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Examinând criticile prin care recurentul - pârât F.G.A. evocă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră nefondate, câtă vreme obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, reglementată, în esenţă, de art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu instanţei pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce, în raport de obiectul supus soluţionării, se regăsesc în cuprinsul sentinţei civile atacate.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se, astfel, noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile subsumate de recurentul - pârât F.G.A. motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a invocat în faţa instanţei de fond patru excepţii cu privire la acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acţiunii ca lipsită de interes, ca fiind inadmisibilă şi în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială (art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015), cât şi de dreptul comun în materia contenciosului administrativ (art. 19 din Legea nr. 554/2004).

Analizând cu prioritate recursul incident formulat de recurentul-pârât, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a acţiunii, reclamanta justificând interes în sensul dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ. în condiţiile în care prin decizia nr. 14452/03.05.2018 invocate de pârât în susţinerea excepţiei, cererea de plată ce formează obiectul cauzei nu a fost analizată pe fond.

De asemenea, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri şi din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în daune formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentului-pârât prin care susţine că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia tardivităţii, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanţa supremă a reţinut că "80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

În acest context, Înalta Curte constată că atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidenţă faptul că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate interveni sancţiunea tardivităţii.

O altă soluţie se impune, însă, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de care Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât FGA în referire la soluţia primei instanţe.

Respingând această excepţie ca neîntemeiată, prima instanţă a reţinut că dreptul reclamantei la plata sumei de bani solicitate nu s-a născut prin anularea actului administrativ nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018, ci s-a stabilit doar în sarcina pârâtului o obligaţie de face, în sensul de a efectua operaţiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată.

Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". Se subliniază, în cuprinsul deciziei, că şi în materia acţiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripţie ce însoţeşte dreptul material la acţiune sunt identice celor consfinţite de C. civ. în materia răspunderii civile, esenţială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripţie, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi pe cel ce răspunde de ea.

Examinând momentul de început al cursului termenului de prescripţie, instanţa de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanţa de asigurare solicitată la plată şi nerecunoscută de pârât ("damnum emergens") şi beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată ("lucrum cessans"), reprezentat de penalităţi/dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferente creanţei principale. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă de respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, conform Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înţeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă cu titlu de creanţă de asigurare şi daunele interese ce rezultă din nerecunoaşterea acestei creanţe.

Trebuie subliniat că, în materia obligaţiilor băneşti, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul la daunele moratorii reglementate prin dispoziţiile art. 1535 C. civ. în cuantumul stipulat de părţi (ceea ce nu este cazul în speţă) sau, în lipsa convenţiei părţilor, în cuantumul şi condiţiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susţine că reclamanta nu a cunoscut, la data comunicării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător şi repararea prejudiciului suferit, constituit din creanţa de asigurare pretinsă şi echivalentul lipsei de folosinţă a acestei sume.

Înalta Curte reţine că data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 (13.10.2021) nu poate fi reţinută drept momentul naşterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ încă de la momentul la care a aflat soluţia dispusă prin acesta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmare a unei atare respingeri, va fi lipsită de folosinţa sumei solicitate.

Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă de respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înţeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanţă de asigurare şi daunele interese ce rezultă din nerecunoaşterea acestei creanţe.

Trebuie subliniat şi faptul că în materia obligaţiilor băneşti, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispoziţiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părţi(ceea ce nu este cazul în speţă) sau, în lipsa convenţiei părţilor, în cuantumul şi condiţiile legii(dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susţine faptul că reclamanta nu cunoştea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător şi repararea prejudiciului suferit, constituit din creanţa de asigurare pretinsă şi echivalentul lipsei de folosinţă a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 31.08.2021, aşadar mult peste termenul de prescripţie de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte a luat act de argumentele recurentei-pârâte, prin care tinde să demonstreze că termenul de prescripţie al acţiunii în despăgubiri a început să curgă chiar de la o dată anterioară datei comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv data de la care reclamanta solicită a fi calculate daunele moratorii - a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016, apreciind, însă, instanţa de control judiciar că nu poate fi confundată data de la care este îndreptăţit la daune interese creditorul cu data de la care poate acţiona în vederea obligării debitorului la prestaţia corelativă pretenţiilor sale.

În acest sens, subliniază Înalta Curte faptul că în materia obligaţiei de garantare instituite prin prevederile Legii nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit reguli derogatorii în materia naştreii dreptului la acţiune în situaţia emiterii deciziilor de respingere a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, forma în vigoare a legii în discuţie la data depunerii cererii de către reclamanta din prezenta cauză statuând posibilitatea contestării acestor decizii la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

Prin urmare, nu poate fi validat un alt punct de plecare pentru cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubiri, formulate în considerarea actului administrativ pretins vătămător, decât cel consfinţit de legiuitor pentru naşterea dreptului la contestaţie şi anume cel al comunicării deciziei.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că se impune reformarea parţială a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei invocate de pârâtă şi respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acţiune.

Considerentele şi soluţia pronunţată asupra recursului declarat de recurenta pârâtă FGA impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe, constatând Înalta Curte că intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune lipseşte de suport criticile recurentei reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în cauză trebuia acordată dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 şi nu cea acordată de instanţă, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În esenţă, instanţa fondului a reţinut că plata dobânzilor penalizatoare în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 este neîntemeiată faţă de cauza juridică dedusă judecăţii, faţă de faptul inexistenţei unei evaluări legale a prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a sumei de bani solicitate prin cererea de plată şi a unui termen legal de soluţionare a unei astfel de cereri în baza Legii nr. 213/2015.

Or, cererea reclamantei nu poate fi susţinută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 atât timp cât aceste dispoziţii condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/16.03.2016, iar în speţa dedusă judecăţii o astfel de hotărâre lipseşte.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/16.03.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancţiune atât timp cât pentru soluţionarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menţionează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluţioneze cererile de plată.

Contrar celor susţinute de instanţa fondului, recurenta reclamantă apreciază că dobânda cuvenită este cea prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, argumente a căror temeinicie nu poate fi analizată, însă, de instanţa de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

În acelaşi sens, Înalta Curte constată că şi în privinţa pretenţiei alternative, reprezentate de obligarea pârâtei la plata penalităţile de întârziere, prevăzute de art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, este împlinit termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, pentru considerentele expuse cu prilejul examinării soluţiei de acordare a dobânzilor legale, însă nu se impune reformarea hotărârii instanţei de fond cât timp soluţia primei instanţe este de respingere a pretenţiilor reclamantei iar singurul recurs cu privire la această soluţie este cel declarat de reclamantă.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata reclamanta A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. şi va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respingând cererea reclamantei A. S.A. constatând prescris dreptul material la acţiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 113/2022 din 28 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 113/2022 din 28 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal,

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge cererea reclamantei A. S.A. constatând prescris dreptul material la acţiune.

Obligă intimata reclamanta A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.