Insurers’ Guarantee Fund liability limited to insurance claims excluding late payment penalties and litigation costs under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.04.2021 sub numărul x/2021 reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, a solicitat anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 8.880,65 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 822,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 3207/2015 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în Dosarul nr. x/2014, şi obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1660 din 15 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind pe reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situaţia de fapt, susţinând, într-o primă critică, că hotărârea atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, prin intermediul căreia s-a statuat, printre altele, că acele creanţe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul Casco, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, reprezintă creanţe de asigurare.

Astfel, a făcut trimitere la considerentul reţinut la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, care conţine o dezlegare distinctă, aceea că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă creanţe de asigurare.

Aşa fiind, a apreciat că decizia nu dezleagă numai problemele de drept la care se face referire în dispozitiv, dar şi cu privire la alte probleme ce nu au făcut obiectul sesizării şi care, în lumina dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., reprezintă cel puţin principii călăuzitoare pentru soluţionarea chestiunilor analizate.

Prin urmare, a considerat că prin respingerea capătului de cerere privind penalităţile de întârziere solicitate, pe motiv că acestea nu rezultă din contractul de asigurare RCA, prima instanţă a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 şi a încălcat, totodată, dispoziţiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., situaţie în care a solicitat să se dea eficienţă juridică dezlegării date prin considerentul de la pct. 124 din decizia amintită şi să reţină că penalităţile de întârziere aferente unei creanţe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA şi reprezintă creanţe de asigurare.

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 5/2010, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

A susţinut că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanţe de asigurări toate creanţele care rezultă dintr-un contract de asigurare, argumentul primei instanţe, în sensul că penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, şi, prin urmare, nu reprezintă creanţe de asigurare este eronat şi ignoră prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010, potrivit cărora conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 şi în respectiva normă, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul I, Capitolul III din Normă-Contractul de asigurare, sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului de asigurare RCA.

În opinia părţii, prezintă relevanţă şi art. 26 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010 privind obligaţia de plată a despăgubirilor morale şi materiale, privind obligaţia de plată a despăgubirilor morale şi materiale şi a cheltuielilor de judecată, precum şi art. 37 din Norma aprobată prin acelaşi ordin privind obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.

Astfel, a considerat că toate cele trei categorii de creanţe, (despăgubirile, cheltuielile de judecată şi penalităţile de întârziere) sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contractul de asigurare, iar în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată reprezintă creanţe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, faptul că acestea sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect.

În concluzie, a arătat că nu culpa asigurătorului este criteriul în funcţie de care se determină dacă o creanţă este sau nu creanţă de asigurare, ci faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare, solicitând că se constate că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010, prima instanţă reţinând în mod greşit că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.

În opinia părţii, prima instanţă a încălcat şi art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că a înlăturat din sarcina Fondului obligaţia de garanţie pe care acesta o are în temeiul acestor prevederi legale.

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată şi cu greşita înţelegere a normelor de drept invocate în contestaţie, respectiv a dispoziţiilor art. 2214 din C. civ., care reprezintă norma generală de la care derogă norma specială, şi anume Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010. Prin urmare, din contractul de asigurare nu decurge doar despăgubirea, adică suma necesară pentru acoperirea daunelor morale şi materiale astfel cum a reţinut instanţa, ci inclusiv penalităţile de întârziere, potrivit art. 37 din Normă.

În fine, recurenta a criticat sentinţa atacată şi pentru că, în opinia acesteia, este contrară dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ., referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, în acest sens arătând că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată. Aşadar, este evident că instanţa de judecată s-a pronunţat asupra penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanţe de asigurare datorate de asigurătorul RCA.

Or, a permite Fondului să repună în discuţie natura juridică a sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 3207/2015, pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr. x/2014, echivalează cu o ignorare sau cu o negare a relativităţii efectelor acestei hotărâri judecătoreşti, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 din C. proc. civ.

În opinia părţii, odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume, întrucât penalităţile de întârziere au sursa în contractul de asigurare RCA şi, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurări garantate de Fond.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

4. Apărarea intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 26130/31.03.2021 şi obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 8.880,65 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 822,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 26130/31.03.2021, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 12.796 RON, reprezentând despăgubiri, şi a respins plata sumei de 9.703,05 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Înalta Curte reţine că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel, respectivul motiv este invocat în mod formal, criticile părţii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentei, care, în esenţă, sunt centrate pe împrejurarea că sentinţa atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 (pct. 124), cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010, a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a), precum şi a art. 2214 din C. civ., fiind contrară, totodată, şi dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legii nr. 503/2004, ale Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, şi nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

De asemenea, prevederile C. civ., sus-menţionate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, prin urmare reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare.

Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilităţile sale doar acele sume care reprezintă creanţe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Aşadar, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Altfel spus, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege incidente societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Prin urmare, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul societăţii de asigurare nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă neputând fi primite.

În aceste condiţii, s-a apreciat în mod corect că cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014.

Înalta Curte reţine că nu pot fi primite nici alegaţiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a art. 435 din C. proc. civ., acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, or, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este un terţ faţă de hotărârea judecătorească ce priveşte asigurătorul.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în cauză, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, aşa încât respectiva decizie nu este incidentă.

În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei contestate, judecătorul fondului apreciind în mod corect că suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015.

În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1660 din 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.