Tax joint liability of insolvent company administrator: proving bad faith for non-payment and failure to file accounts under Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 28.01.2022, A., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi cu Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a formulat contestaţie împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/1.11.2021 şi a deciziei nr. 130/16.12.2021, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă, solicitând anularea acestora.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 37/F-CONT din 24 martie 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele: "Admite cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Anulează decizia nr. 130/16.12.2021 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/1.11.2021 emisă de DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii.".

3. Recursul exercitat în cauză

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a formulat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Codul de procedură fiscală reglementează în cuprinsul art. 25 condiţiile în care se poate antrena răspunderea solidară a altor persoane alături de plătitorul obligaţiei fiscale. Astfel, potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015: (2)Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

În opinia recurentei, instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta susţine că reclamantul nu a achitat la termen obligaţiile fiscale ale societăţii, stabilite prin decizia de impunere nr. x/16.02.2017, definitivă prin decizia nr. 286/22.12.2020, necontestată, nu a depus situaţiile financiare obligatorii prevăzute de Legea nr. 82/1991, provocându-şi astfel starea de insolvenţă şi acumularea de datorii.

Toate actele de urmărire si executare silita efectuate de organul fiscal sunt enumerate în procesul-verbal de constatare a insolvabilităţii, nr. x/2016.

S-au făcut de asemenea, demersuri pentru identificarea bunurilor si veniturilor urmăribile ale societăţii debitoare, constatându-se în final, intervenirea stării de insolvabilitate.

Reclamanta - intimată, în calitate de asociat unic şi administrator, a fost de asemenea, notificată pentru a lua cunoştinţa de situaţia fiscală a societăţii, în vederea lămuririi faptelor şi împrejurărilor relevante în luarea deciziei emise în cauza de faţă şi pentru a depune acte în apărare, însă nu a dat curs niciuneia din invitaţiile organului fiscal de executare silită.

Faţă de cele reţinute prin procesul-verbal de constatare a stării de insolvabilitate societatea se află în stare de insolvenţă.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 5 pct. 29 şi art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2005 se reţine că este îndeplinită şi condiţia relei-credinţe, condiţie care nu presupune doar o acţiune săvârşita cu intenţie, reaua-credinţă rezultând şi dintr-o condiţie omisivă precum cea în cauză.

În condiţiile în care era obligatorie sesizarea instanţei pentru deschiderea procedurii insolvenţei, nerespectarea acestora denotă reaua credinţă, nefiind necesară administrarea altor probe de către organul fiscal.

Având în vedere ca legea stabilea o anumita conduita, care nu a fost urmată de reclamanta, revenea acesteia sarcina de a administra probe care să justifice motivul pentru care nu a respectat prevederile legale.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei - intimate, relativ la inexistenţa relei - credinţe, întrucat, deşi avea cunoştinţă de existenţa obligaţiilor fiscale restante nu a făcut demersuri pentru achitarea, acestora, nu a solicitat efectuarea de corecţii în evidentele fiscale, ignorându-le cu buna ştiinţă, ceea ce dovedeşte reaua-credinţă şi intenţia de a prejudicia creditorul fiscal.

Faptul că a solicitat eşalonarea la plată nu este de natura să justifice modalitatea în care a înţeles reclamanta să-şi îndeplinească atribuţiile de administrator, dat fiind că nu a respectat obligaţiile impuse prin Decizia de eşalonare la plata a obligaţiilor fiscale nr. 27214/27.01.2015 pentru obligaţiile fiscale aferente lunii februarie 20 25.03.2015.

Întrucât societatea nu a respectat prevederile art. 194 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în ceea ce priveşte achitarea obligaţiilor fiscale, Decizia de eşalonare la plata a obligaţiilor fiscale nr. 27214/27)01.2015 şi-a pierdut valabilitatea începand cu data de 25.03.2015, iar la data de 17.02.2016 s-a emis Decizia de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plata a obligaţiilor fiscale nr. 50038.

Referitor la eşalonarea la plată, va rugam să observaţi că reclamanta - intimată nu a înţeles nici să solicite aplicarea prevederilor art. 195, Modificarea deciziei de eşalonare la plată în perioada de valabilitate a eşalonării, sau ale art. 196, Renunţarea la eşalonarea la plată, din Legea 207/2015.

Pierderea valabilităţii eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale constituie prin ea însăşi o sancţiune aplicată debitorului şi nicidecum nu poate fi reţinută în circumstantiere.

In concluzie, gestionarea deficitară a resurselor societăţii, corelată cu neplata obligaţiilor fiscale şi faptul că nu s-au indicat de către reclamanta împrejurări de natură să circumstanţieze comportamentul său, în calitate de administrator si asociat unic, şi să imprime concepţia ca administratorul a acţionat cu bună-credinţă duc la concluzia că reaua - credinţa este îndeplinită în cauza pentru ambele motive de atragere a răspunderii solidare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reţine că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Intimata reclamantul A. a deţinut calitatea de asociat şi administrator al societăţii B. S.R.L..

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/01.11.2021, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a dispus, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii intimatului din prezenta cauză, în calitate de asociat şi administrator, în solidar cu societatea C. S.R.L., pentru suma de 6.022.175 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie care a fost respinsă prin Decizia nr. 130/16.12.2021 emisă de către ANAF-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.

Instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., anulând actele administrativ-fiscale atacate, pe care le-a considerat nelegale, reţinând, în esenţă, că reclamantul nu se află în ipotezele reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua credinţă a acesteia în provocarea insolvabilităţii persoanei juridice debitoare.

Soluţia curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă critică sentinţa de fond prin raportare la considerentele instanţei referitoare la faptul că nu ar fi fost dovedită reaua credinţă în privinţa intimatului-reclamant, reiterând în acest sens, în esenţă, apărările formulate şi prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: " (2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; (...)".

Analizând sentinţa recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., prin raportare la situaţia de fapt dar şi cea juridică rezultată din probatoriul cu înscrisurile administrate în dosarul de fond, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut de prima instanţă, neîndeplinirea cerinţelor cumulative prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Înainte de a analiza criticile legate de îndeplinirea condiţiilor de fond impuse de Codul de procedură fiscală în vederea atragerii răspunderii solidare a administratorului societăţii debitoare aflată în insolvenţă, Înalta Curte aminteşte că din economia reglementării acestei instituţii de drept fiscal, rezultă că răspunderea solidară a administratorului societăţii debitoare (cum este cazul în speţă) este o răspundere subsidiară răspunderii fiscale a societăţii comerciale debitoare, în sensul că, antrenarea acesteia se poate produce doar în ipoteza în care, se dovedeşte că respectivele creanţe fiscale impuse societăţii, ca reprezentând obligaţii bugetare nedeclarate/neachitate şi care au dus la intrarea în insolvenţă s-au născut din administrarea societăţii cu rea-credinţă.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta nu a probat existenţa condiţiei privind reaua-credinţă a reclamantei, simpla prezumţie că insolvabilitatea societăţii s-a produs ca urmare a conduitei sale, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni sau inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu s-a probat, prin niciun mijloc de probă, că intimatul-reclamant, în calitate de administrator, a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

În acord cu instanţa de fond, instanţa de control judiciar reţine că, autoritatea pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acţionat, în mod conştient, în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Cu toate acestea, nu s-a făcut niciun fel de dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise şi certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a recurentului, descrierea faptei în decizia de atragere a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.

Or, în conţinutul actelor fiscale atacate, în motivare, nu se reţine decât faptul că reclamantul nu a achitat la termen obligaţiile fiscale ale societăţii, stabilite prin decizia de impunere nr. x/16.02.2017, definitivă prin decizia nr. 286/22.12.2020, necontestată, nu a depus situaţiile financiare obligatorii prevăzute de Legea nr. 82/1991, provocându-şi astfel starea de insolvenţă şi acumularea de datorii, situaţie faţă de care nu se poate constata o motivare completă asupra condiţiilor de antrenare a răspunderii solidare.

Faptul că, din ultimul bilanţ, de la 31.12.2020, rezultă active circulante stocuri de 1.341 RON şi creanţe de 121.923 RON, nu poate constitui temei al acestei răspunderi condiţionată de reaua-credinţă, cu atât mai mult cu cât în procedura insolvenţei a fost formulată cerere de antrenare a răspunderii personale a pârâtului A. până la concurenţa sumei de 123.204 RON compusă din creanţe, sume în curs de clarificare şi 1.341 RON stocuri, iar prin sentinţa nr. 415/24.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin neapelare, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Practic, fapta imputată reclamantului este reprezentată numai de neefectuarea de plăţi în contul obligaţiilor restante ale societăţii, în condiţiile în care ultimele plăţi au fost efectuate în luna februarie 2017, ceea ce nu este suficient pentru a determina aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, faptul că Direcţia Regională Antifraudă Alexandria a reţinut că debitoarea nu şi-a achitat obligaţiile stabilite, constatând nedeclararea obligaţiilor fiscale la scadenţă, fiind sesizate şi organele de cercetare penală, nu reprezintă în sine dovada faptelor care pot determina antrenarea răspunderii solidare în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, de vreme ce nu se face nicio referire la parcursul concret al dosarului penal sau la alte dovezi concrete care să susţină incidenţa textului.

În acelaşi sens, din raportul de inspecţie fiscală întocmit la 16.02.2017, urmare a controlului efectuat la B. S.R.L., rezultă că persoana care a asigurat administrarea activităţii contribuabilului este D. în baza procurii din 27.10.2016 şi a împuternicirii din 27.10.2013, organele fiscale constatând că pe toate facturile fiscale şi avizele de însoţire a mărfii apare semnătura acestei persoane, iar nu a reclamantului .

Rezultă astfel că activitatea societăţii a fost desfăşurată concret printr-o altă persoană decât reclamantul, or, antrenarea răspunderii solidare în temeiul art. 25 din Codul de procedură fiscală trebuie să se raporteze la faptele concrete săvârşite de persoana a cărei răspundere este în discuţie, ceea ce nu se poate reţine în cauză.

Aprecierile inspectorilor fiscali, preluate de către organul fiscal pârât, sunt chestiuni de fiscalitate, de înregistrare a unor operaţiuni contabile, efectuate de către administratorul societăţii şi care sunt susceptibile de interpretări, neputând face dovada relei-credinţe a acestuia.

Răspunderea solidară instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală constituie o formă specială a răspunderii civile şi, de aceea, pentru a reţine o atare răspundere în persoana asociaţilor şi/sau administratorilor unei asociaţii/societăţi declarată în stare de insolvabilitate este necesară întrunirea următoarelor elemente, în mod cumulat: existenţa faptei ilicite care a condus la înregistrarea prejudiciului, existenta prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta de natură prejudiciabilă şi prejudiciul cauzat, conduita ilicită a asociatului/administratorului societăţii debitoare, care îmbracă forma intenţiei şi, mai mult decât atât, pe aceea a relei-credinţe, acest element presupunând că toate acţiunile/inacţiunile asociatului/administratorului în cauza servesc unor scopuri contrare intereselor asociaţiei/societăţii.

Răspunderea solidară faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, constituie doar o obligaţie generală şi de principiu şi nu poate justifica, prin ea însăşi, antrenare a răspunderii solidare.

În mod eronat recurenta identifică, în speţă, reaua-credinţă cu pasivitatea reclamantului în calitate de administrator şi asociat prin raportare la îndatoririle necesare respectării şi îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin lege.

Simplul fapt că persoana juridică contribuabilă a înregistrat debite către bugetul de stat, nu este un temei suficient, pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a asociaţilor/administratorilor.

Aceasta pentru că, prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societăţii, prevăzând numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere.

Simpla enumerare a unor fapte reţinute ca fiind săvârşite de către asociaţi/administratori acestora nu atrage, automat, răspunderea patrimonială a acestor persoane, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete şi pertinente în acest sens, întrucât buna credinţă se prezumă, iar reaua credinţă se dovedeşte de cel ce o invocă - art. 14 alin. (2) C. civ.

Or, în cauză, recurenta -pârâtă, prin documentaţia ce stă la baza deciziei de angajare a răspunderii solidare (actele de executare silită demarate) - nu dovedeşte în concret care sunt faptele ilicite comise de intimat în calitate de administrator al societăţii care au condus la imposibilitatea achitării datoriilor fiscale. Astfel, se constată că organul de soluţionare în mod greşit a reţinut ca fiind o dovadă a relei-credinţe şi a intenţiei de a prejudicia creditorul fiscal inacţiunea reclamantului în sensul neefectuării de demersuri pentru achitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii.

În opinia instanţei, reaua-credinţă nu poate rezulta din inacţiuni precum cele enunţate de organul de soluţionare a contestaţiei, acestea având un caracter echivoc, insuficient pentru a înlătura prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 12 Codul de procedură fiscală, ce operează până la proba contrară, probă care în cauză nu a fost făcută.

Aşadar, reaua - credinţă nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a administratorului sau asociatului şi din împrejurarea că, deşi avea cunoştinţă despre datoriile societăţii, nu a depus diligenţe pentru plata acestora, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deşi avea posibilităţi financiare de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivităţii sale, ci ca urmare a relei - credinţe.

Simpla desfăşurare a unei activităţi de administrator al unei societăţi care are obligaţii fiscale restante sau care se soldează, chiar, cu pierderi, nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară.

Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatului relei - credinţe a administratorului, a intenţiei sale de fraudare sau dimpotrivă rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere.

Or, pentru a putea atrage răspunderea administratorului vinovăţia acestuia trebuie să existe, să îmbrace forma intenţiei directe şi trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Mai mult ar trebui probată o intenţie premeditată adică o pregătire prealabilă laborioasă, planificată a demersurilor şi un scop fraudulos de la început identificat şi stabilit, toate în direcţia de a sustrage societatea de la plata obligaţiilor fiscale, prin determinarea stării de insolvenţă.

În consecinţă, criticile aduse în recurs nu sunt în măsură să înlăture considerentele primei instanţe, intimatul fiind, în mod corect, exonerată de atragerea răspunderii solidare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 37/F-CONT din 24 martie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.