Insurer claim against Guaranty Fund: 90-day filing deadline is a substantive forfeiture term, not subject to procedural reprieve

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12.11.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 24737/27.10.2020, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs. În al doilea subsidiar, s-a solicitat cere repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate F.G.A. S-a solicitat, totodată obligarea intimatului la plata sumei de 4.341 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu cheltuieli de judecată ocazionate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 411 din 26 martie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia, în sensul anulării deciziei atacate şi obligarea intimatului la plata sumei de 4341 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., prin adăugarea la textul de lege a cerinţei ca motivul temeinic justificat să fie şi excepţional, încălcând astfel principiul legalităţii, precum şi principiul dreptului la apărare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a respins contestaţia fără să prezinte motivele respingerii, încălcând astfel exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care nu a motivat interpretarea privind natura termenului de 90 de zile, nu a răspuns la motivul subsidiar de nelegalitate prin care a susţinut că aceste este unul de prescripţie, potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ. acesta a fost suspendat până la data de 15 iunie 2020 şi, deşi a analizat repunerea în termen întemeiată pe dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., a reţinut că nu s-ar fi aflat în situaţia unui caz excepţional temeinic justificat.

Criticile subsumate motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au vizat, în esenţă, aplicarea şi interpretarea greşită de către prima instanţă dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 în ceea ce priveşte natura termenului de 90 zile, recurenta-reclamantă apreciind că acesta este un termen de recomandare şi nu de decădere. În opinia sa, o interpretare contrară ar contrazice chiar scopul Fondului de Asigurare a Asiguraţilor, aşa cum este acesta stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat a se constata că termenul de 90 de zile este unul de prescripţie, iar în acest sens a invocat prevederile art. 2547 şi ale art. 2532 pct. 5 C. civ., concluzionând că dreptul material la acţiune pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15 iunie 2020, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamanta a formulat apărări cu privire la termeinicia pe fond a cererii de plată, invocând în acest sens dispoziţiile art. 2210 C. civ. şi considerentele Deciziei nr. 29/2020.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), se constată că acesta este nefondat.

Nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Înalta Curte are în vedere art. 7 C. proc. civ., care reglementează principiul legalităţii în procesul civil, constituie o garanţie a desfăşurării în condiţii optime a mecanismului de înfăptuire a justiţiei, fiind de natură a exclude arbitrariul şi lipsa de previzibilitate.

În acest context, instanţa de recurs constată că prima instanţă a soluţionat cauza cu respectarea acestui principiu şi, implicit, a dreptului la apărare, în condiţiile în care judecătorul fondului a reţinut că art. 186 C. proc. civ. nu este aplicabil în speţă, iar suplimentar, a întărit această concluzie cu prezentarea cazului ipotetic, în care şi dacă ar fi fost aplicabil, cererea de repunere în termen formulată de recurenta-reclamantă tot nu ar fi putut fi primită pentru că motivele invocate de aceasta nu se încadrează în situaţia de excepţie reglementată de lege referitoare la existenţa motivelor temeinic justificate.

În orice caz, în ceea ce priveşte modul în care instanţa de fond a înţeles să interpreteze şi să aplice dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că aceste aspecte se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, urmând a fi analizate în acest context.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere, astfel că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.

De altfel, instanţa de recurs constată că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care a fost soluţionată cererea sa, de modul în care au fost aplicate şi interpretate în cauză prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, raportat la natura termenului de 90 de zile, precum şi cele ale art. 186 C. proc. civ., în raport de situaţia de fapt incidentă în cauză, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată, instanţa având obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din C.E.D.O., Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Potrivit ultimului motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, la data de 20.07.2015, a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, asigurat Casco la societatea reclamantă, şi autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat RCA la B. S.A. Vinovăţia pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/9.03.2020, reclamanta a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor plata despăgubirii reprezentând contravaloarea autovehiculului avariat, iar pin Decizia nr. 24743/27.10.2020 pârâtul a respins cererea de plată ca tardiv formulată, reţinând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 şi Norma A.S.F. nr. 16/2015.

Învestită cu o contestaţie formulată împotriva deciziei emisă de organul administrativ, instanţa de fond a respins acţiunea, constatând că aceasta a fost emisă în mod legal, raportat la situaţia de fapt incidentă în cauză.

Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Asemenea, art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Deşi legiuitorul nu prevede expres o sancţiune procedurală, nu se poate reţine că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăşi posibilitatea petentului de a obţine recunoaşterea dreptului său, aşadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor poate fi asigurat pe deplin în condiţiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obţinerea despăgubirilor şi asigurarea celerităţii soluţionării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur şi simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanţial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent şi FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii.

În acest context se are în vedere că, potrivit art. 2545 C. civ., "(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Decăderea este aşadar acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părţi, termen cunoscut sub numele de termen "prefix" sau de "forcluziune".

Având în vedere că recurenta-reclamantă a susţinut şi teza că termenul analizat ar fi unul de prescripţie extinctivă, Înalta Curte aminteşte că decăderea se deosebeşte faţă de prescripţia extinctivă sub următoarele aspecte: decăderea face să se stingă însuşi dreptul subiectiv, spre deosebire de prescripţie care face să se stingă numai dreptul la acţiune; decăderea operează de drept şi independent de culpa titularului dreptului subiectiv, în timp ce prescripţia presupune o pasivitate culpabilă a acestuia; urmare a decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie; în schimb, după împlinirea prescripţiei, dreptul subiectiv mai poate fi apărat pe cale de excepţie.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 185/26.05.2020, după cum urmează:

14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Nici susţinerile recurentei-reclamante privind calificarea respectivului termen ca fiind unul de prescripţie extinctivă nu pot fi primite.

Prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte doar dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 2500 C. civ.. Or, aşa cum s-a reţinut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire.

În al doilea rând, prescripţia extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripţie extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii.

Nu în ultimul rând, referitor la cererea recurentei-reclamante de repunere în termenul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu cererea de despăgubiri, în mod judicios a reţinut judecătorul fondului că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., întrucât acel text legal are în vedere repunerea în termenul de sesizare a instanţei de judecată, în cazul termenelor procedurale de decădere, pentru exercitarea căilor de atac în faţa instanţei.

În cauza dedusă judecăţii nu se pune problema exercitării unei căi de atac în faţa instanţei, ci se ridică problema unei eventuale repuneri în termenul de sesizare a pârâtului cu o cerere de despăgubire, în cadrul unui raport juridic de drept administrativ guvernat de Legea nr. 213/2015, aşadar, a unui raport juridic de drept administrativ substanţial, termenul de 90 de zile fiind un termen de decădere de drept substanţial. Or, legiuitorul nu a reglementat în C. civ. instituţia repunerii în termenul de decădere de drept substanţial, ci numai instituţia repunerii in termenul de decădere în cazul termenelor procedurale, noţiunea de termen procedural fiind una specifică dreptului procesual civil, potrivit art. 180 alin. (1) C. proc. civ.

Regimul juridic al decăderii, ca instituţie de drept civil substanţial, este reglementat la art. 2548 C. civ. şi, aşa cum s-a reţinut şi anterior, regimul juridic al decăderii de drept substanţial este mai strict, legiuitorul neadmiţând suspendarea sau întreruperea termenului; cu titlu de excepţie, alin. (2) al art. 2548 C. civ. prevede că intervenirea forţei majore, în cursul termenului de decădere, va atrage o suspendare a termenului de decădere, ceea ce va însemna că, la calculul termenului de decădere, se va lua în considerare atât intervalul de timp anterior suspendării, cât şi cel ulterior suspendării.

Dacă intervalul de timp rămas după suspendare este mai mic de 5 zile, atunci termenul de decădere nu se socoteşte împlinit decât după împlinirea a 5 zile de la data când suspendarea a încetat. Prin excepţie, intervenirea forţei majore poate atrage o prorogare a începutului termenului de decădere, dacă forţa majoră a început să se manifeste înainte de începerea curgerii termenului de decădere.

În cauza de faţă reclamanta nu a invocat aceste dispoziţii legale, prin urmare nici instanţa nu putea analiza aplicabilitatea lor în cauză. În orice caz, chiar dacă s-ar accepta teza reclamantei privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termenul de 90 de zile, se reţine că recurenta-reclamantă a formulat pentru prima dată direct în faţa instanţei o cerere de repunere a sa în termenul de decădere de 90 de zile, în contextul în care, aşa cum s-a subliniat anterior, în litigiu este un raport juridic de drept administrativ care are întotdeauna ca premisă, o cerere pe care particularul o adresează unei autorităţi publice; autoritatea publică competentă să constate tardivitatea cererii de despăgubire este Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar în faţa acestei autorităţi reclamanta ar fi trebuit să susţină o eventuală repunere a sa în termen. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost sesizat de reclamantă cu o repunere în termen şi în mod corect a pronunţat o decizie privind tardivitatea cererii reclamantei, în mod evident neputându-se reţine în sarcina autorităţii publice un refuz nejustificat de repunere în termen a reclamantei şi, deci, de soluţionare pe fond a cererii reclamantei.

De amintit că litigiul de faţă, în contencios administrativ, în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 18 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, presupune că instanţa verifică legalitatea actului/deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor, instanţa neputându-se substitui autorităţii publice şi neputând analiza ea însăşi pentru prima dată cereri ale reclamantei depuse omisso medio, direct în faţa sa.

În fine, în ceea ce priveşte referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanţa de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în privinţa cererii intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi respinsă, faţă de neîndeplinirea condiţiei impuse de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenţei şi întinderii unor astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 411 din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea privind plata cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 29 iunie 2023.