Disciplinary liability of a judicial executor for unsigning enforcement acts and refusing creditor-requested suspension of execution

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 6 iulie 2021, contestatorul A., executor judecătoresc în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, în contradictoriu cu intimatele: Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti - Comisia Superioară de Disciplină şi Camera Executorilor Publici de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti - Consiliul de Disciplină, cu sediul în Ploieşti, în temeiul art. 1, art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004 şi art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, a solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 6/23.04.2021 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti

- anularea Hotărârii nr. 7/21.01.2021 pronunţată de Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2020, urmând a se dispune, în principal, închiderea dosarului ca urmare a constatării nevinovăţiei sale, iar, în subsidiar, aplicarea unei sancţiuni disciplinare mai blânde, consecinţă a unei individualizări proporţionale, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 200 din 17 noiembrie 2021 Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 47 lit. c) şi e) şi art. 49 din Legea nr. 188/2000, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea cauzei pe fond şi admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că prima instanţă a respins, în mod nelegal, criticile reclamantului, reţinând că respingerea cererii de amânare formulate de avocatul acestuia nu a produs o vătămare care să genereze nulitatea actelor atacate, că lipsa semnăturii reclamantului pe actele de executare invocate în cadrul controlului a adus atingere probităţii profesionale, reclamantului revenindu-i şi obligaţia de a suspenda executarea silită în dosarul execuţional nr. x/2012 la cererea creditoarei B..

În opinia recurentului, argumentele care au determinat aplicarea sancţiunii disciplinară pot fi divizate în trei părţi: - analizarea raportului juridic constând în depunerea eronată efectuată de C. în contul de consernnare al A., continuată de restituirea acestei sume din casieria biroului; - analizarea faptei de a nu fi semnat anumite acte aflate în dosarul de executare; - analizarea faptei de a nu fi suspendat executarea silită la cererea creditoarei B.. Cu referire la cel dintâi subiect, Consiliul de Disciplină nu a reţinut o abatere disciplinară în sarcina reclamantului, aspect consemnat şi în hotărârea primei instanţe, raţiune pentru care nu se cuvin critici.

Depăşind aceste aspecte, se poate concluziona că au fost reţinute două fapte: lipsa semnăturii reclamantului pe mai multe acte de executare şi refuzul de a suspenda executarea silită la cererea creditorului.

Totuşi, în privinţa încadrării juridice, Consiliul de Disciplină a preluat în tot prevederile legale referitoare la abaterile disciplinare din cuprinsul actului de sesizare, conchizând (a se vedea pag. finală, alin. (1) că reclamantul este vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute la art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 (săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri) şi lit. e) din acelaşi act normativ (întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor), în timp ce Comisia Superioară de Disciplină nu a mai făcut nici măcar o minimă trimitere la dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 188/2000.

Referindu-se la considerentele hotărârilor atacate, recurentul a precizat că fapta prevăzută la art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 este indicată de Consiliul de Disciplină ca regăsindu-se în neaplicarea semnăturii în mod repetat pe actele de executare (a se vedea pag. 7 alin. (4), iar cu privire la acest argument, prima instanţă a reţinut în mod nelegal că fapta reclamantului ar fi fost calificată drept abaterea disciplinară prevăzută la art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, de vreme ce nu există niciun considerent în cele două hotărâri atacate care să susţină o asemenea concluzie.

Or, abaterea disciplinară prevăzută la art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 presupune o gravitate însemnată a faptei imputate, ale cărei consecinţe să fie de notorietate, încât se aducă atingere profesiei de executor judecătoresc sau bunelor moravuri. Fapta imputată reclamantului, de a nu fi semnat publicaţiile de vânzare din 23.01.2018, procesele-verbale de afişare ale acestora, procesul-verbal de îndreptare eroare materială din 01.03.2018, procesele-verbale de vânzare la licitaţie din 26.02.2018, publicaţia de vânzare din 26.02.2018 şi publicaţia de vânzare din 28.03.2018, nu poate fi încadrată în prevederile art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000, aceasta nefiind de notorietate şi neputând produce consecinţe care să aducă atingere prestigiului profesiei de executor judecătoresc sau bunelor moravuri.

Prima instanţă s-a aplecat asupra atingerii probităţii profesionale, or argumentele anterior invocate sunt deopotrivă aplicabile, în condiţiile în care termenul "probitate" desemnează cinstea, integritatea, onestitatea. Lipsa semnăturii pe anumite acte de executare nu putea aduce atingere cinstei sau integrităţii profesiei de executor judecătoresc. Nici argumentul privind actele de executare numeroase pe care nu s-ar fi aplicat semnătura nu poate fi reţinut, în condiţiile în care sunt 6 (şase) acte din acelaşi dosar. Aşadar, în pofida verificării unui număr mare de dosare administrate de reclamant, s-au identificat acte nesemnate doar într-un dosar, fiind o evidentă eroare minoră.

În al doilea rând, lipsa semnăturii pe actele de executare respective este consecinţa unei erori materiale, iar nu a săvârşirii unei abateri disciplinare. Actele de executare au fost comunicate părţilor în exemplare semnate, afirmaţie ce se poate prezuma în condiţiile în care actele de executare nu au fost contestate de nicio parte pentru lipsa semnăturii. Exemplarele rămase la dosarele de executare nu fost semnate pe fondul volumului foarte mare de activitate de la acel moment, în care fusese preluată inclusiv administrarea dosarelor de executare ale D., astfel că fapta nu este o abatere disciplinară, ci o eroare materială absolut scuzabilă în condiţiile de lucru date.

În al treilea rând, prima instanţă a reţinut calificarea refuzului reclamantului de a suspenda executarea silită la cererea creditoarei B. drept o abatere disciplinară, chiar dacă în considerentele hotărârii atacate şi a hotărârilor organelor de control s-a admis că, spre deosebire de prevederile C. proc. civ. intrat în vigoare în anul 2013 (care nu erau aplicabile), vechiul C. proc. civ. nu reglementa întocmai suspendarea executării silite la cererea creditorului.

Într-adevăr, în cuprinsul prevederilor art. 372-580 C. proc. civ. 1865 nu a existat o statuare echivalentă dispoziţiilor art. 701 alin. (2) C. proc. civ. 2013, care să reglementeze asupra suspendării executării silite la cererea creditorului urmăritor. De altfel, problema suspendării executării silite prin cererea creditorului era tratată în doctrină ca o noţiune nouă, introdusă de legiuitor în procesul execuţional prin noul C. proc. civ.. În privinţa limitelor principiului disponibilităţii, invocate şi în considerentele hotărârii primei instanţe, recurentul a apreciat că se impune trimiterea la doctrina, conform căreia formele de manifestare a dreptului de dispoziţie al părţilor în procesul civil constau în: dreptul părţilor de a stabili obiectul şi limitele procesului, dreptul părţilor de a renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însăşi dreptul pretins, dreptul fiecărei părţi de a recunoaşte pretenţiile părţii adverse şi de a se învoi cu aceasta pentru a pune capăt în tot sau în parte procesului, prin încheierea unei tranzacţii, dreptul părţilor de a renunţa, expres sau tacit, la exercitarea căilor de atac, dreptul părţilor de a renunţa la executarea unei hotărâri, dreptul părţilor de a dispune de drepturile lor procesuale în orice alt mod permis de lege.

Dreptul de suspenda executarea silită nu a fost reglementat în beneficiul creditorului prin vechiul C. proc. civ., ca expresie a dreptului reclamantului de a dispune asupra procesului. În condiţiile în care normele ce reglementează executarea silită sunt imperative, recurentul a concluzionat că, per a contrario, argumentul organelor de disciplină este nefondat.

Mai presus de orice alt argument, interpretarea primei instanţe ignoră în tot ocrotirea drepturilor celorlalţi participanţi la executarea silită, care constituie o manifestare a principiului legalităţii executării silite, principiu esenţial pentru procesul execuţional, ca parte a procesului civil.

Raportat la acest context procesual, caracterizat prin fixarea termenului de licitaţie, întocmirea anunţurilor de vânzare şi a publicaţiilor de vânzare, invitaţia către toţi cei care doresc să cumpere bunul să se prezinte la termen şi să depună ofertele de cumpărare precum şi garanţia de participare, este indubitabil că în favoarea terţelor persoane, precum adjudecatarul în cauză, se nasc anumite expectaţii privitoare nu doar la participarea la licitaţie ci, mai mult, chiar la cumpărarea (adjudecarea) bunului scos la vânzare, expectaţii confirmate prin depunerea ofertelor de cumpărare şi a garanţiei de participare. Astfel, oricare persoană care îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege poate, în virtutea publicaţiei de vânzare întocmite de către executor, să participe la licitaţie şi, mai mult, chiar să adjudece bunul în condiţiile prevăzute de lege privind nivelurile minimale de preţ.

Ca atare, nu poate fi negată existenţa anumitor drepturi de care beneficiază terţele persoane care îşi manifestă voinţa de a participa la licitaţie şi îşi justifică prezenţa în procedură prin ofertele şi garanţia depuse. Prin urmare, disponibilitatea creditorului trebuie aşezată într-un raport echilibrat, nu doar cu drepturile celorlalţi creditori sau ale debitorului, dar în mod obligatoriu şi cu drepturile tuturor persoanelor atrase sau implicate în procedura de executare.

Discutând ipoteticul drept al creditorului de a suspenda executarea silită, acesta nu putea fi nelimitat, ci se impunea a fi exercitat numai în condiţiile în care o asemenea manifestare de voinţă a creditorului nu aducea atingere celorlalte persoane interesate în executarea silită. Cum în cauza respectivă cererea de suspendare a executării silite tormulată de creditoarea B. nu prezenta nicio justificare, iar dreptul adjudecatarului de a adjudeca imobilele în cauză era vătămat prin eventuala suspendare, recurentul, în mod legal, a dat întâietate principiului legalităţii executării silite şi nu a suspendat executarea silită.

Analizând argumentele anterior susţinute, trebuie constatat cel puţin caracterul interpretabil al prevederilor legale aplicabile. În condiţiile în care recurentul a interpretat într-un mod pentru care există justificare, iar dispoziţiile legale nu erau clare, fapta sa nu poate fi calificată drept abatere disciplinară. Prin urmare, hotărârile organelor de control şi hotărârea primei instanţe sunt nelegale.

Într-un ultim subsidiar, recurentul a invocat şi imperativul reglementat prin art. 49 din Legea nr. 188/2000, conform căruia "Sancţiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor". Chiar şi pentru ipoteza în care vreuna din faptele anterior dezbătute ar constitui abatere disciplinară, având în vedere gravitatea infimă a acestora, se impunea o individualizare corespunzătoare, în sensul aplicării celei mai blânde sancţiuni disciplinare, respectiv avertismentul.

Deşi a fost legal citat, intimatul-pârât Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nu a depus întâmpinare şi nu a formulat apărări în cauză.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, prin Hotărârea nr. 7/21.01.2021 Consiliul de disciplină al Camerei Executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a admis în parte acţiunea disciplinară şi a aplicat executorului judecătoresc A. sancţiunea amenzii în cuantum de 2000 RON prevăzută de art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare constând în "fapte care aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale" şi "neglijenţă în efectuarea lucrărilor", prevăzute de art. 47 lit. c) şi e) din acelaşi act normativ.

Cele două fapte au fost constatate ca fiind săvârşite în cadrul instrumentării dosarului de executare nr. 733/2012, reţinându-se că există mai multe acte de executare ştampilate, dar fără semnătura executorului judecătoresc (publicaţiile de vânzare din 23.01.2018, procesele-verbale de afişare ale acestora, procesul-verbal de îndreptare eroare materială din 01.03.2018, procesele-verbale de vânzare la licitaţie din 26.02.2018, publicaţiile de vânzare din 26.02.2018 şi 28.03.2018), respectiv executorul judecătoresc nu a dat eficienţă cererii de suspendare a executării silite formulată de creditoarea B. la data de 28.03.2018, împrejurare care încalcă principiul disponibilităţii procesului civil care guvernează şi faza executării silite, prin continuarea executării şi vânzarea la licitaţie a imobilelor, având în vedere dispoziţiile art. 4051 alin. (2) C. proc. civ. 1865 din interpretarea cărora se poate deduce că executarea silită se suspendă de executorul judecătoresc la cererea creditorului urmăritor .

Astfel, în cuprinsul hotărârii adoptate Consiliul de disciplină a reţinut că prin nesemnarea actelor de executare au fost încălcate dispoziţiile art. 504 alin. (1) pct. 14, art. 388 alin. (1) pct. 12 şi art. 388 alin. (2) C. proc. civ. forma în vigoare la momentul înregistrării cererii de executare silită şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, lipsa semnăturii în mod repetat de pe actele întocmite, constituind abatere disciplinară sub aspectul neglijenţei în efectuarea lucrărilor şi atingere adusă onoarei şi probităţii profesionale prevăzute de art. 47 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000, iar în privinţa faptei de a nu da eficienţă cererii de suspendare a executării silite formulate de creditoarea B. la data de 28.03.2018 s-a apreciat că aceasta constituie abatere disciplinară sub aspectul neglijenţei în efectuarea lucrărilor, prevăzută de art. 47 lit. e) din actul normativ special.

Contestaţia formulată de executorul judecătoresc A. împotriva acestei hotărâri a fost respinsă ca neîntemeiată prin Hotărârea nr. 6/23.04.2021 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Fiind învestită cu recursul declarat împotriva soluţiei de respingere a acţiunii în anulare a hotărârilor anterior menţionate, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat greşita aplicare a legii de către prima instanţă prin confirmarea abaterilor reţinute de intimat.

Potrivit art. 47 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000, "răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: ... c) săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri; ... e) întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor."

Referitor la abaterea constând în lipsa semnăturii executorului judecătoresc de pe mai multe acte de executare, recurentul a susţinut că prima instanţă a reţinut în mod eronat încadrarea acesteia în dispoziţiile art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, deşi prin hotărârile contestate nu se reţinuse o astfel de calificare a acesteia abateri.

Verificând această susţinere, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat abaterea contestată prin prisma ambelor temeiuri în care a fost încadrată de către Consiliul de Disciplină (art. 47 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000) şi a apreciat, în mod corect, că fapta imputată poate fi subsumată atât abaterii disciplinare constând în neglijenţă în efectuarea lucrărilor cât şi celei prin care se aduce atingere probităţii profesionale.

Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurent dispoziţiilor art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000, câtă vreme acestea nu reglementează cerinţa notorietăţii consecinţelor faptei imputate pentru a se putea aprecia că aceasta aduce atingere profesiei de executor judecătoresc şi, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, constată că prin probitate profesională se înţelege şi integritatea în exercitarea atribuţiilor profesionale.

De asemenea, sunt nerelevante în constatarea abaterii disciplinare argumentele recurentului referitoare la numărul redus de acte nesemnate, raportat la volumul crescut de activitate, precum şi cele privind comunicarea către părţi a actelor de executare în exemplare semnate sau necontestarea acestor acte pentru lipsa semnăturii. Aceste ultime împrejurări nu au fost dovedite şi, chiar dacă afirmaţiile recurentului ar fi reale, ele nu îl exonerează de consecinţele nesemnării actelor aflate în dosarele execuţionale.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 conform cărora "actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege."

Coroborate cu dispoziţiile art. 504 alin. (1) pct. 14, art. 388 alin. (1) pct. 12 şi art. 388 alin. (2) C. proc. civ. forma în vigoare la momentul înregistrării cererii de executare silită, aceste norme impun executorului judecătoresc obligaţia de a semna actele de executare întocmite, iar neîndeplinirea acestei obligaţii a fost încadrată în mod legal drept abatere disciplinară reglementată de dispoziţiile art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000, fiind evident că probitatea profesională implică şi respectarea normelor de exercitare a unei profesii.

În privinţa celei de a doua fapte reţinute în sarcina recurentului, aceea de a nu da eficienţă cererii de suspendare a executării silite formulate de creditoarea B. la data de 28.03.2018, încadrată prin hotărârea contestată drept abatere disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 - neglijenţă în efectuarea lucrărilor, se constată că recurentul a reluat argumentele prezentate în faţa primei instanţei referitoare la caracterul neclar al dispoziţiilor C. proc. civ. 1865 referitoare la suspendarea executării silite.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, se constată că, într-adevăr, în cuprinsul C. proc. civ. 1865 nu există o dispoziţie expresă privind posibilitatea creditorului de a solicita suspendarea executării silite echivalentă dispoziţiilor art. 701 alin. (2) din Noul C. proc. civ.

Cu toate acestea, o astfel de posibilitate reiese din aplicarea principiului disponibilităţii care guvernează toate fazele procesului civil, inclusiv etapa executării silite declanşate chiar la cererea creditorului, astfel încât dacă creditorul poate dispune cu privire la declanşarea executării silite sau la încetarea acesteia, el poate dispune şi cu privire la suspendarea executării, iar terţii eventual vătămaţi în drepturile lor putând formula contestaţie la executare împotriva încheierii de supendare a executării .

În acelaşi timp, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile C. proc. civ. 1865 nu excludeau posibilitatea suspendării executării silite la cererea creditorului urmăritor, întrucât, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 4051 alin. (2), în forma în vigoare la momentul formulării cererii de executare silită, "prescipţia nu se supendă pe timpul cât executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului urmăritor."

Această interpretare coroborată a principiului disponibilităţii cu dispoziţiile anterior enunţate, a fost confirmată de legiuitor prin reglementarea din cuprinsul dispoziţiilor art. 701 alin. (2) din Noul C. proc. civ., astfel încât prima instanţă a validat, în mod corect, încadrarea faptei recurentului drept abatere disciplinară reglementată de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000.

Nu în ultimul rând, referitor la solicitarea recurentului de reindividualizare a sancţiunii, Înalta Curte reţine că la soluţionarea acesteia prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 188/2000, numărul şi gravitatea abaterilor disciplinare constate, existenţa unei sancţiuni disciplinare anterioare. Prin urmare, respectând şi principiul aplicării graduale a sancţiunilor, instanţa a constatat individualizarea corectă a sancţiunii amenzii în cuantum de 2.000 RON aplicată recurentului prin hotărârea contestată.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 200 din 17 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 29 iunie 2023.