Limits of Judicial Inspection disciplinary review: bad faith exception to judicial independence and inadmissibility of new defenses on appeal

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.05.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat anularea rezoluţiei nr. 563/04.03.2021 a Inspecţiei Judiciare şi a rezoluţiei emisă la data de 19.04.2021 de Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1248 din 21 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi trimiterea dosarului Inspecţiei Judiciare pentru continuarea verificărilor.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele: (i) sentinţa recurată este nulă absolut, pentru că a fost pronunţată cu încălcarea art. 200 C. proc. civ., în dosarul cauzei neexistând dovada că judecătorul care a judecat contestaţia a fost numit aleatoriu conf. art. 11, 53 din Legea nr. 304/2004; (ii) rezoluţia nr. 563/04.03.2021 este nulă absolut, pentru că a fost pronunţată cu încălcarea art. 73 din Legea nr. 317/2004, în dosarul Inspecţiei Judiciare neexistând dovada că inspectorul judiciar care a pronunţat rezoluţia a fost numit ca urmare a unei proceduri aleatorii; (iii) rezoluţia Inspectorului Şef nr. lucrare C 21-639/2021 este nulă absolut, pentru lipsa numărului de identificare a acesteia; (iv) judecătorul contestaţiei a respins proba cu interogatoriul care ar fi dovedit reaua-credinţă a inspectorilor judiciari.

În continuare recurentul-reclamant a reiterat motivele pentru care se impunea, în opinia sa, ca inspectorii judiciari să nu acopere încălcările legii săvârşite de judecătorii reclamaţi, ci să constate că aceştia au judecat cu rea-credinţă, au încălcat legea, practica constituţională, logica, raţionamentul juridic, obligaţiile profesionale şi cu ştiinţă au pronunţat hotărâri nelegale.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului părţii adverse ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

Punctează faptul că procedura de repartizare aleatorie a dosarului de inspecţie şi ulterior a dosarului de fond al Curţii de Apel Bucureşti nu a fost criticată în faţa instanţei de fond, fiind un aspect invocat direct în recurs.

Totodată, pe lângă faptul că nu a învestit instanţa de fond cu solicitarea de verificare a respectării procedurii de repartizare a dosarului de inspecţie şi ulterior al repartizării pe rolul instanţei de judecată, recurentul-reclamant nu a argumentat nici în cuprinsul cererii de recurs motivele pentru care se impune o astfel de verificare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent şi cu apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând contestaţia formulată împotriva rezoluţiei Inspectorului-şef din data de 19 aprilie 2021 înregistrată sub nr. lucrare C21-639 şi a rezoluţiei de clasare nr. 563/04.03.2021 emisă în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie pentru judecători.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantului, înlăturând punctual toate argumentele invocate, apreciind, în esenţă, că sunt legale concluziile inspectorului judiciar şi cele ale Inspectorului şef, expuse prin cele două rezoluţii contestate, în sensul neidentificării în cauză a unor indicii în legătură cu săvârşirea vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, în mod corect dispunându-se clasarea sesizării potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Reclamantul a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate sesizate de recurentul-reclamant, deşi întemeiate pe prevederile antemenţionate, se circumscriu doar motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

De asemenea, în ceea ce priveşte alegaţiile recurentului-reclamant privitoare la procedura de repartizare aleatorie a dosarului de inspecţie şi, ulterior, a dosarului de fond vizând contestaţia de faţă, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat pentru prima dată în recurs această chestiune, reţinând totodată că, potrivit dispoziţiilor art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., acesta nu are dreptul de a invoca în faţa instanţei de recurs alte apărări decât cele invocate în faţa instanţei de fond şi care au făcut obiectul analizei prin sentinţa recurată.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere efectele principiului legalităţii căilor de atac, reţine Înalta Curte că judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea unor noi aspecte, neaduse în atenţia primei instanţe, nu este permisă.

Pe cale de consecinţă, dat fiind că aceste susţineri ale recurentului nu au fost deduse judecăţii în faţa primei instanţe, prin cererea de chemare în judecată, fiind invocate direct în recurs, ele nu vor putea fi analizate pentru prima dată în calea de atac, urmând a fi respinse cu această motivare.

Totodată, cu privire la aspectul de nulitate a rezoluţiei Inspectorului şef atacate pentru lipsa numărului de identificare a acesteia, Înalta Curte constată, independent de împrejurarea că nici acest aspect nu a fost dedus judecăţii în faţa primei instanţe, fiind invocat direct în recurs, că, recurentul-reclamant nu a dovedit că a fost vătămat în vreun fel, de vreme ce a formulat contestaţia dedusă judecăţii, astfel că nu este incident motivul de nulitate a rezoluţiei pe aspectul invocat.

Analizând art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia, casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte reţine că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă o presupusă necercetare a fondului cauzei, susţinând în acest sens că "judecătorul contestaţiei a respins proba cu interogatoriul care ar fi dovedit reaua credinţă a inspectorilor judiciari".

Înalta Curte observă că, într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a propus proba cu interogatoriu, însă, acesta nu a arătat şi teza probatorie şi nici cui solicită a fi luat, iar, în cele din urmă, nu a mai susţinut această probă, aspect ce reiese din încheierea din 17 septembrie 2021, dată la care cauza s-a judecat în lipsa părţilor, legal citate.

În acest context, nu se poate reţine că instanţa de fond era obligată să administreze respectiva probă sau că prin respingerea acesteia (aşa cum a solicitat Inspecţia Judiciară prin întâmpinare), instanţa s-ar fi derobat de obligaţia legală a aflării adevărului, necercetând fondul cauzei, ci, analizând utilitatea acesteia în soluţionarea cauzei pendinte, a apreciat că nu este necesară şi că soluţionarea cauzei se poate face în baza înscrisurilor de la dosar.

În concluzie, motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu poate fi primit.

În continuare, analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând, în esenţă, susţinerile din sesizare, fiind nemulţumit de soluţia de clasare şi de soluţia pronunţată de prima instanţă.

În concret, recurentul-reclamant este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (căruia i se subsumează, în realitate, susţinerile petentului din sesizare dar şi cele din contestaţie), în ceea ce îi priveşte pe magistraţii judecători ce au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerile părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, aprecierea asupra relevanţei diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfăşoară cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare [potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii], ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reţine că prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:

"Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat recurentul-reclamant este maniera în care intimata Inspecţia Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Codul deontologic, ce vizează, în esenţă, exercitarea funcţiei cu obiectivitate şi imparţialitate, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare sunt, de fapt, critici ale raţionamentului logico-juridic ce a stat la baza soluţiilor pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Ialomiţa.

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulţumirile părţii cu privire la modul de soluţionare a acestui dosar, în fond şi apel.

Ori, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. Opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă; în cauza de faţă nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului şi nici nu s-a identificat vreo greşeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă şi neîndoielnică.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1248 din 21 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2023.