Building tax revaluation validity and preclusion of restitution claims pending administrative refund procedure

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.10.2015, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Comuna Floreşti, prin Primar, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a formulat acţiune în anulare solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună:

a) Anularea Deciziei nr. 3336/10.04.2015 emise de Comuna Floreşti cu privire la soluţionarea contestaţiei promovate de A., cu consecinţa anulării înştiinţării de plată nr. x/09.02.2015 prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 3.162.769 RON cu titlu de impozit pe clădiri;

b) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.252.471 RON, formată din suma de 1.181.571 RON - debit principal şi suma de 70.900 RON - majorări de întârziere, reprezentând diferenţa dintre impozitul achitat de reclamantă ca urmare a emiterii înştiinţării de plată şi impozitul pe clădirile de la punctul de lucru al Societăţii din Floreşti datorat în mod real pentru primul semestru al anului 2015, în cuantum de 381.885 RON;

c) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dovezilor ce vor fi depuse la dosar, pentru următoarele motive:

Reclamanta a arătat că, în vederea stabilirii impozitului datorat de către A. pentru clădirile deţinute la punctul de lucru din comuna Floreşti, jud. Prahova, Societatea este obligată, potrivit prevederilor Codul fiscal, ca la fiecare 3 ani de zile să procedeze la reevaluarea construcţiilor industriale deţinute.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 118 din 31 martie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite în parte cererile conexate formulate de reclamanta A. S.A. cu sediul procesual ales la B. în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Comuna Floreşti prin primar cu sediul în comuna Floreşti, judeţ Prahova.

Anulează decizia nr. 3336/10.04.2015 de soluţionare a contestaţiei administrative, înştiinţarea de plată nr. x/09.02.2015, decizia nr. 380/13.01.2016 de soluţionare a contestaţiei şi decizia de impunere nr. x/09.02.2015 emise de Comuna Floreşti.

Respinge, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 700 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, iar suma de 19.295,56 RON onorariu avocaţial aferent etapei de judecată.".

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 118 din 31 martie 2021a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâta Comuna Floreşti prin Primar.

În motivarea căii de atac recurenta reclamantă A. S.A. a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în sensul respingerii cererii de restituire a sumei de 1.252.471 RON (din care 1.181.571 RON debit principal, iar 70.900 RON penalităţi), achitată în mod nedatorat cu titlu de impozit pe clădiri aferent semestrului I 2015 şi respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente facturii nr. x/23/06.2015 în cuantum de 8338,38 RON.

Arată recurenta că instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea de restituire a sumei, însă motivarea nu reprezintă o analiză a temeiniciei cererii, ci a admisibilităţii acesteia. Astfel, constatând că A. nu ar avea deschisă calea acţiunii în instanţă pentru restituirea sumei, instanţa de fond nu a respins cererea ca inadmisibilă.

Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1899/2004, invocat de instanţă şi care reglementează procedura specială de urmat pentru restituirea unor sume de la buget, nu se aplică în cazul obligaţiilor fiscale constând în impozit pe clădiri, ci numai obligaţiilor fiscale administrate de organele fiscale centrale.

Aşadar, neurmarea procedurii instituite de Ordinul nr. 1899/2004 nu poate conduce la respingerea cererii ca fiind inadmisibilă, deoarece această procedură este aplicabilă doar sumelor virate la bugetul de stat, nu şi celor virate la bugetele locale, cum este cazul situaţiei deduse judecăţii în prezenta cauză. Soluţia primei instanţe este deci rezultatul unei aplicări greşite a unor dispoziţii de drept material.

Aplicabilitatea Ordinului nr. 1899/2004 nu exclude dispunerea de către instanţa de judecată a măsurii de restituire a sumelor încasate în baza actelor administrative anulate.

Raportat la dispoziţiile art. 112 din Cod procedură pentru aplicarea procedurii de restituire este nevoie ca societatea să prezinte organului fiscal hotărârea instanţei de judecată.

Este astfel necesar ca instanţa de control judiciar să intervină cu o interpretare şi aplicare corectă a legii prin care să stabilească faptul că procedura de restituire prevăzută fie de Ordinul nr. 1899/2004, fie de art. 168 din Codul de procedură fiscală nu reprezintă o procedură specială care împiedică instanţa judecată să se pronunţe asupra unei cereri de restituire a sumelor plătite în baza actelor administrativ fiscale anulate, ci reprezintă o procedură ulterioară etapei judiciare, în cadrul căreia contribuabilul poate folosi în cadrul documentaţiei justificative chiar hotărârea judecătorească ce dispune restituirea sumelor.

Prima instanţă a reţinut că nu ar exista temei legal pentru a se pronunţa direct asupra solicitării de restituire a sumei, dar nu a avut în vedere aplicabilitatea art. 8 si 18 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanţă a reţinut ca ultim motiv al soluţiei criticate dispoziţiile art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora pot fi supuse cenzurii instanţei deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă. Această prevedere legală nu justifică respingerea cererii de restituire a sumei achitate în baz actului administrativ fiscal anulat.

Simplul fapt că recuperarea efectivă presupune apoi o procedură administrativă în faţa organului fiscal emitent, în cadrul căreia se ia act de compensarea de drept a unor eventuale creanţe reciproce potrivit art. 167 si 168 Codul de procedură fiscală, nu înseamnă că instanţa nu ar putea analiza cererea de restituire formulată în faţa sa odată cu cererea de anulare a actului administrativ.

Procedura de restituire administrativă (în baza Ordinului 1899/2004 sau a art. 168 Codul de procedură fiscală) nu reprezintă o normă specială care derogă de la cea generală (Legea nr. 554/2004).

De asemenea, prima instanţă a respins ca neîntemeiată solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial aferent etapei procedurii contestaţiei administrative, cu motivarea că această sumă nu poate fi inclusă în categoria cheltuielilor de judecată, întrucât nu au fost efectuate în cursul judecăţii.

Potrivit art. 451 C. proc. civ., " ... cheltuielile de judecată constau în . . . . . . . . . . . onorariile avocaţilor, ..., precum şi în orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului."

Onorariul avocaţial aferent etapei contestaţiei administrative este o astfel de cheltuială necesară, atât timp cât etapa administrativă este obligatorie.

În motivarea căii de atac recurenta pârâtă Comuna Floreşti prin Primar a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinţei recurate si trimiterea caztei spre rejudecare.

Referitor la expertiza contabilă realizată în cadrul dosarului nr. x/2014 şi caştigată cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, arată recurenta, că nu poate fi caştigată prezentei cauze de vreme ce nu s-a realizat anterior o expertiză evaluatorie pentru a stabili cu exactitate valoarea bunurilor imobile supuse impozitării.

Mai mult decât atât, raportul de reevaluare întocmit la 31.12.2013, chiar dacă a fost întocmit de un expert evaluator ANEVAR astfel cum s-a reţinut în cadrul dosarului nr. x/2014, acesta echivalează cu o veritabilă expertiză extrajudiciară ce nu a fost încuviinţată de către instanţa de judecată, aspect care nu poate fi avut în vedere în soluţionarea prezentei pricini.

Practic, prima instanţă a soluţionat prezenta cauză în baza unei expertize extrajudiciare realizată într-un alt dosar, aspect care contravine dispoziţiilor prevăzute în C. proc. civ.

Totodată, în cadrul raportului de evaluare efectuat în anul 2010, intimata a evaluat imobilele proprietatea sa la valoare de 77.116.267 RON.

Cu toate acestea, în anul 2013, intimata a evaluat imobilele proprietatea sa la suma de 35.689.876,37 RON, cu mai puţin de jumătate decât valoarea estimată cu 3 ani în urmă, în condiţiile în care intimata a învestit în construcţii, modernizarea şi consolidarea imobilelor suma totală de 5.546.303,46 RON.

Astfel, urmare a investiţiilor făcute, este inimaginabil cum valoarea imobilelor a scăzut, de vreme ce acelor imobile a fost adus un plus de valoare prin modernizarea efectuată.

Pe de altă parte, raportul de reevaluare efectuat de intimată la data de 31.12.2013 cuprinde mai multe inadvertenţe învederate în cuprinsul întampinării în faţa primei instanţe:

- un număr de 10 construcţii care sunt înregistrate în evidenţele fiscale nu se regăsesc în raportul de reevaluare din data de 31.12.2013, scopul fiind, fără echivoc, eludarea dispoziţiilor legale în vederea plăţii unui impozit mai scăzut;

- alte clădiri, deşi au fost scoase din evidenţele fiscale urmare a obţinerii autorizaţiei de desfiinţare, au fost constatate în urma verificărilor pe teren, acestea existand, însă nefiind incluse în raportul de reevaluare din 31.12.2013;

- în raportul de reevaluare din 31.12.2013, nu s-au avut în vedere toate accesoriile care constituie parte a unei instalaţii funcţionale a unei clădiri, ceea ce contravine art. 253 din H.G. nr. 44 pentru aprobarea Normelor Metodologie de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Aşadar, toate aceste inadvertenţe constatate în raportul de reevaluare efectuat de către intimată au condus la suspiciuni rezonabile în ceea ce priveşte corecta evaluare efectuată, astfel că se justifică ca raportul de evaluare să nu fie avut în vedere de către instanţa de judecată în pronunţarea unei hotărari.

Tocmai din acest punct de vedere, subscrisa am solicitat evaluarea imobilelor prin intermediul unei expertize judiciare evaluatorii care să determine, în concret, valoarea impozabilă a imobilelor proprietarea intimatei, iar nu doar în baza unei expertize contabile realizate în temeiul raportului de reevaluare din 31.12.2013 efecuat de către intimată care conţine neregulile grave.

Mai mult decat atat, valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea intimatei, astfel cum prevăd dispoziţiile fiscale, însă cu includerea şi a investiţiilor efectuate de către intimată în sumă totală de 5.546.303,46 RON.

Aşadar, de vreme ce raportul de reevaluare întocmit arbitrar de către intimată a cuprins numeroase inadvertenţe, subscrisa nu a putut luat în considerare concluziile acestuia, singura soluţie echitabilă fiind realizarea unei alte evaluări asupra imobilelor proprietatea intimatei.

Referitor la cenzurarea onorariului intimatei din prima faza procesuală arată recurenta acestea sunt disproporţionate în raport de complexitatea cauzei şi de muncă efectiv depusă în cadrul dosarului.

Astfel, dosarul a fost soluţionat cu putere de lucru judecat în baza dosarului nr. x/2014, motiv pentru care, în prezentul dosar, nu au fost administrate alte probe, nu au fost ridicate chestiuni noi şi, deci, complexitatea cauzei a fost una redusă, iar munca efectiv depusă a fost pe măsură.

În acest sens, nu poate fi justificat onorariul avocaţial în cuantum de 19.295,56 RON pentru prima etapă de judecată de vreme ce dosarul a fost soluţionat doar în baza dosarului nr. x/2014, fără alte chestiuni suplimentare.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând hotărârile atacate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Procedând la o verificare a susţinerilor recurentei reclamanta A. S.A. din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

În concret, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că pentru restituirea sumelor şi acordarea dobânzilor există o procedură specială, adoptată prin OMFP nr. 1899/2004 iar restituirea se face de organul fiscal, în conformitate cu dispoziţiile art. 168 din Lega nr. 207/2015. De asemenea, este judicioasă interpretarea potrivit căreia textul menţionat prevede pe de o parte faptul că cererea de restituire se adresează organului fiscal iar nu instanţei de judecată, iar pe de altă parte că pentru formularea acesteia este necesară existenţa unei hotărâri definitive prin care să se fi anulat titlul de creanţă, naşterea dreptului reclamantei în formularea unei astfel de cerere aflându-se sub condiţia suspensivă a anulării definitive a deciziei de impunere.

Corect s-a reţinut astfel că nu ia naştere în patrimoniul reclamantei un drept de restituire a sumelor achitate în baza Deciziei de impunere decât după constatarea, prin hotărâre definitivă, a nelegalităţii impunerii acestora, această constatare definitivă a caracterului nedatorat al plăţii reprezentând astfel cauza juridică a cererii de restituire.

În acest sens, sunt aplicabile prevederile Ordinului nr. 1899/2004, de aprobare a Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, care la pct. 2 şi 3 prevăd că:

"2. Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, denumit în continuare organul fiscal competent.

3. (…) Cererea de restituire va fi însoţită de copii de pe documentele din care rezultă că suma a fost plătită la buget pentru sumele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă, precum şi de copii legalizate de pe hotărârile definitive şi irevocabile sau de pe decizii ale organelor jurisdicţionale sau administrative, după caz, pentru sumele stabilite prin acestea".

Prin raportare la aceste prevederi legale, Înalta Curte va observa aşadar că legea nu recunoaşte la momentul contestării deciziei de impunere un drept al contribuabilului de a solicita restituirea sumelor achitate, naşterea acestui drept fiind condiţionată de anularea definitivă a deciziei de impunere şi de parcurgerea procedurii prealabile obligatorii.

Reclamanta a invocat principiul restitutio in integrum care impune ca în ipoteza anulării actului administrativ fiscal părţile să fie repuse în situaţia anterioară.

Vor fi validate inclusiv sub acest aspect argumentele instanţei de fond potrivit cărora principiul invocat se aplică în mod direct de instanţă în litigiile de drept privat, în materia procedurii fiscale legea prevăzând o procedură specială de restituire, care poate fi demarată doar după desfiinţarea definitivă a titlului de creanţă şi care nu presupune în mod automat restituirea sumelor achitate.

Prin urmare, în condiţiile în care actele administrative sunt anulate de către instanţa competentă, restituirea sumelor se poate face de organul fiscal competent, doar în conformitate cu prevederile art. 168 din Legea nr. 207/2015 şi a normelor care reglementează procedura de restituire si de rambursare a sumelor de la buget.

Totodată, referitor la critica recurentei reclamante în sensul că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., privind posibilitatea şi cazurile de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată raportat la următoarele considerente:

Instanţa de fond a impus în sarcina pârâtei Comunei Floreşti obligaţia achitării cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.350 RON reprezentând 700 RON taxă judiciară de timbru, 19.295,56 RON onorariu avocaţial aferent etapei de judecată, potrivit facturii nr. x/28.08.2015 şi extrasul de cont de la dosarul nr. x/2015.

Totodată, a dispus instanţa de fond neacordarea cheltuielilor aferente facturii nr. x/23.06.2015 în valoare de 8.338,38 corespunzătoare etapei I din actul adiţional nr. x la contractul de asistenţă juridică nr. x/05.03.2012, dosar fond volumul I, întrucât acestea nu sunt cheltuieli efectuate în cursul judecăţii, ci aferente etapei prealabile sesizării instanţei de judecată.

Înalta Curte împărtăţind raţionamentul instanţei de fond arată că reprezintă cheltuieli de judecată: taxe de timbru, plata experţilor, despăgubirea martorilor, onorariile avocaţiale, alte taxe de procedură; alte cheltuieli, pe care partea demonstrează că le-a făcut în legatură cu litigiul, în sensul dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ.

Or, este evident că nu pot fi imputate părţii care a căzut în pretenţii cheltuielile efectute în cursul procedurii prealabile/administrative, acestea fiind cheltuieli efectuate până la data începerii judecăţii.

Recursul declarat de pârâtă Comuna Floreşti prin Primar

Recurenta a invocat greşita aplicare a legii de către prima instanţă, arătând că Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 efectuat în vederea determinării impozitului pe clădiri nu putea fi luat în considerare de instanţă, fiind o expertiză extrajudiciară realizată într-un alt dosar şi care prezintă o serie de inadvertenţe.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ., aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 2904/29.06.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respins recursul formulat de pârâte ca nefondat, se aplică şi prezentei cauzei.

În cadrul dosarului nr. x/2014, instanţa a decis în mod definitiv faptul că este nelegală stabilirea obligaţiei de plată a impozitului pe clădiri în raport de reevaluarea efectuată în anul 2010, fiind însă corectă raportarea părţii reclamante la reevaluarea efectuată în anul 2013, reevaluare efectuată cu respectarea prevederilor pct. 122.1 din Reglementările contabile conform cu directivele europene, aprobate prin Ordinul nr. 3055/29.10.2009, a cărei corectitudine a fost subliniată şi în cadrul raportului de expertiză contabilă efectuat de către expert contabil C., dar şi de opinia consultantului fiscal D. din data de 04.11.2014, ce priveşte evidenţierea în contabilitate a rezultatelor reevaluării efectuate de reclamantă la data de 31.12.2013 şi implicaţiile aferente privind impozitul pe profit .

De asemenea, este de menţionat că instanţa nu a reţinut ca valabil raportul de analiză nr. 5208/06.05.2014, înlăturând motivat, în raport de cele statuate de către expertul judiciar, argumentele formulate de pârâtă prin acesta, respectiv cele referitoare la împrejurarea că un număr de 10 construcţii care sunt înregistrate în evidenţele fiscale nu se mai regăsesc în raportul de evaluare efectuat la data de 31.12.2013.

Or, atât timp cât aceste aspecte (legalitatea reevaluării efectuată de către reclamantă la data de 31.12.2013 şi valoarea clădirilor astfel cum a fost declarată de către reclamantă la datele de 31.01.2014, respectiv de 18 şi de 28.03.2014, nelegalitatea raportului de analiză nr. 5208/06.05.2014, nelegalitatea/legalitatea stabilirii impozitului pe clădiri în funcţie de valoarea stabilită prin raportul de evaluare din anul 2010/2013) au fost soluţionate cu putere de lucru judecat în cadrul dosarului nr. x/2014, nu mai pot fi repuse în discuţie între părţile litigante, conform prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora, "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Se constată că prin cererea de recurs de faţă, recurentele reiterează susţinerile referitoare la clădirile desfiinţate sau cele care sunt înregistrate în evidenţele fiscale şi nu se regăsesc în raportul de reevaluare.

Aşa cum s-a arătat în precedent, atâta timp cât acest aspect a fost soluţionat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosarul nr x/2014, nu mai poate fi repus în discuţie între părţile litigante, conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine justeţea constatărilor primei instanţe, în sensul că este lipsită de relevanţă fiscală împrejurarea dacă toate celelalte imobilizări corporale din aceeaşi grupă, adică dacă toate clădirile din patrimoniul reclamantei, au fost sau nu, la rândul lor, reevaluate cu acelaşi prilej. Impozitul se datorează pe clădiri, individual, iar nu pe grupe de imobilizări corporale, astfel că nu prezintă nicio relevanţă fiscală, adică pentru determinarea impozitului pe clădiri din Floreşti, faptul că nu au fost reevaluate la aceeaşi dată şi clădirile reclamantei dintr-o altă localitate, de pildă. Expertul judiciar a realizat la rândul său, cu privire la acest aspect, abordarea problemei în discuţie din perspectiva contabilă, arătând că, din punct de vedere al raţionamentului profesional, trebuie făcută distincţie între cerinţele legale prevăzute de legislaţia contabilă şi cerinţele prevăzute de legislaţia fiscală, având în vedere scopurile urmărite de aceste legi.

Pentru toate aceste argumente, se constată caracterul nefondat şi al motivului de recurs încadrat în prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, referitor la critica recurentei reclamante în sensul că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 451 şi 453 C. proc. civ., privind posibilitatea şi cazurile de reducere a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată raportat la următoarele considerente:

Instanţa de fond a reţinut că, sub aspectul cheltuielilor de judecată, observând cuantumul sumei solicitate (10.350 RON reprezentând 700 RON taxă judiciară de timbru, 19.295,56 RON onorariu avocaţial aferent etapei de judecată şi 8338,38 RON onorariu avocat procedură administrativă), precum şi complexitatea concretă a procesului, dar şi măsura în care a fost admisă acţiunea raportat la cauzele juridice dezvoltate, suma de 10.350 RON RON şi suma de 19.295,56 RON onorariu de avocat acordată reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată este corespunzătoare în cauza de faţă.

Această apreciere a instanţei de fond, în sensul că acordarea cheltuielilor de judecată în raport de criteriile reglementate de art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, nefiind incident în cauză niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., instanţa are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.". Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar pe de altă parte, cu activitatea desfăşurată de avocat, în ambele cazuri ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Cele două repere sunt cumulativ stabilite, în sensul că un onorariu trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanţa de judecată. Însă, operaţiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată de către instanţă presupune stabilirea onorariului avocaţial inter partes, astfel că, în ceea ce priveşte critica privind cuantumul cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte ţin de temeinicie şi de apreciere a probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs. În acest sens, s-a pronunţat şi Decizia nr. 3/2020, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, pronunţată la data de 20.01.2020 în dosar nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi pârâta Comuna Floreşti prin primar împotriva sentinţei civile nr. 118 din 31 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.