FGA liability for delayed payment interest under O.G. 13/2011 and non-applicability of professional penalty rates for public guarantee funds

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014- 3928,82 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În motivare, a arătat în esenţă că, respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B., prin Decizia 14452/03.05.2018 se bazează pe o interpretare eronată a dispoziţiilor Legii 213/2015.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1754 din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

A respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii, invocată din oficiu.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 972 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON.

A respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs şi motivele de recurs înfăţişate

Împotriva sentinţei nr. 1754 din 22 noiembrie 2021 a formulat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului penalităţilor, şi rejudecarea pe fond a cauzei, în sensul admiterii acţiunii precizate şi obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 28.01.2016 constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011), iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

De asemenea, solicită obligarea recurentului-pârât FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită; fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

Consideră că, dacă se reţine că prin fapta culpabilă a FGA recurenta-reclamantă a fost lipsită de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, se impune repararea integrală a prejudiciului şi obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv plata.

Arată că momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, iar momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice, cu atât mai mult cu cât cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăţi, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea nr. 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată a A. S.A. în termen de 30 de zile.

Precizează că, faptul că FGA a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, soluţie fiind nelegală, nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă.

Susţine că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Invocă încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare. Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

Astfel fiind, susţine că textele de lege de mai sus reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi, recurenta-reclamantă precizând că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor solicitate.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, arată că atunci când nu există o evaluare contractuală sau legală a prejudiciului, făcută printr-o normă specială, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, care la art. 1 alin. (3) prevăd că:

"dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

În speţă, arată că, deşi FGA, în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor în 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, ceea ce impune aplicarea dobânzii penalizatoare în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

Susţine că atâta vreme cât A. S.A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, iar FGA este o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. S.A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Recurenta-reclamantă mai arată că în realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, astfel că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui chemat să repare prejudiciul.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, şi obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că cererea modificatoare formulată de către reclamantă în faţa instanţei de fond este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula fiind aceea ca prin cererea de anulare a actului administrativ considerat vătămător să se solicite şi repararea pagubei cauzate, iar formularea unei cereri de despăgubiri pe cale separată reprezintă o situaţie de excepţie ce poate avea loc doar atunci când aceasta nu poate fi formulată odată cu cererea de anulare a actului vătămător, or, în cauză, recurenta-reclamantă nu a dovedit că s-ar fi aflat în imposibilitatea obiectivă de a-şi preciza prejudiciul la data contestării deciziei de respingere a cererii de plată.

Susţine că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv cu încălcarea termenului în care o asemenea cerere trebuia formulată, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererea fiind formulată la aproximativ 3 ani de la comunicarea actului, şi anume după împlinirea termenului de prescripţie.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că în cauză nu este vorba de nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri şi nici de un refuz nejustificat, iar, pe de altă parte, Legea nr. 213/2015 nu prevede nu termen pentru soluţionarea cererilor adresate FGA, astfel că instanţa de fond nu putea să reţină incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 şi nici să oblige FGA la plata dobânzii legale de la împlinirea termenului de 30 de zile.

Pe de altă parte arată că Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la plata daunelor moratorii, câtă vreme nu se poate stabili un termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalităţi de întârziere, în condiţiile în care FGA acoperă creanţele de asigurări în virtute principiului protecţiei consumatorilor, iar nu ca obligaţii proprii ale acestuia.

Mai arată că FGA nu se substituie, nu succede şi nu reprezintă asiguratorii în faliment, iar termenul rezonabil la care se referă Legea nr. 213/2015 nu a fost încălcat, având în vedere numărul mare al cererilor de plată înregistrate; că până la data de 28.04.2016 s-a aflat în imposibilitatea legală de a face plăţi, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, legea condiţionând aceste plăţi de rămânerea definitivă a hotărârii privind falimentul asiguratorului; că recurenta-reclamantă invocă aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, deşi FGA este o instituţie de drept public şi nu un profesionist.

Precizează că FGA s-a constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015 şi garantează plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare în cazul falimentului unui asigurator, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de lege şi în limita resurselor financiare disponibile. Astfel, pentru îndeplinirea scopului şi atribuţiilor sale legale, acesta nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul asigurătorului în faliment, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale acestuia, iar pe de altă parte, nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamantei A. S.A. ca neîntemeiat, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu se impune acordarea dobânzii legale după trecerea termenului de 30 de zile de la înregistrarea cererii de plată.

Consideră că sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamantei în sensul că instanţa de fond ar fi încălcat dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că penalităţile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a propriilor obligaţii legale faţă de asiguratorul CASCO.

Susţine că sunt, de asemenea neîntemeiate, şi susţinerile recurentei-reclamante în sensul că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, şi nu art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ, recurentul-pârât opinând în sensul că nu este aplicabilă niciuna dintre aceste prevederi. În ceea ce priveşte art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, arată că FGA nu are calitatea de profesionist, în sensul art. 3 din C. civ.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 7 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă susţine prin cererea de recurs că se impune obligarea FGA la plata de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice.

Înalta Curte constată că argumentul este nefondat, având în vedere că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Astfel fiind, condiţia prioritară pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Or, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condiţiile în care prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea de despăgubiri, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) şi momentul plăţii efective de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Potrivit art. 1531 din C. civ.:

"(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial. 2

Conform art. 1535 din C. civ.:

"(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că dobânda penalizatoare prev. de art. 3 alin. (2) O.G. nr. 13/2011 se aplică în raporturile juridice dintre profesionişti (care decurg din exploatarea unei întreprinderi) în timp ce dobânda penalizatoare prev. de art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ se aplică în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi.

Ca atare, făcând aplicarea în cauză a celor mai sus expuse şi reţinând că raporturile juridice dintre A. şi Fondul de Garantare sunt reglementate de dispoziţiile Legii 213/2015 şi că din interpretarea Legii 213/2015 rezultă Fondul de garantare a asiguraţilor nu este şi nu devine un asigurător şi nu se subrogă asigurătorilor intraţi în faliment şi nici nu este un continuator al acestora, se reţine că pentru cuantificarea prejudiciului încercat de reclamantă se impune aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) O.G. nr. 13/2011.

În aceste condiţii, Curtea de apel a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 972 RON (ce a fost achitat de FGA în soluţionarea cererii de plata - fila x), stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susţinută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme aceste dispoziţii condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată din cauză, iar în speţa dedusă judecăţii o astfel de hotărâre lipseşte.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. 5731/28. 01.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancţiune atât timp cât, pentru soluţionarea cererilor de plată, Legea nr. 213/2015 nu menţionează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluţioneze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (...)".

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că:

"În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată - 16.03.2016 şi data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererilor de plată, asupra creanţei recurentei-reclamante nu se pronunţase încă recurentul-pârât, nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entităţii pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care, Înalta Curte constată că acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de către prima instanţă.

Cu privire la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziţii:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

De asemenea, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora:

"Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată prin cererea de recurs, recurentul-pârât a criticat modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei, fără a formula critici cu privire la celelalte excepţii soluţionate de către instanţa de fond.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul-pârât a susţinut că, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată şi întemeiată pe prevederile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, aceasta putea fi formulată de la momentul comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, astfel că nu existau motive obiective pentru care cererea de despăgubiri acordate în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 să fi fost formulată pe cale separată.

Critica este nefondată, în condiţiile în care potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susţinerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, se constată că din modul de redactare a textului de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici şi cu privire la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei, recurentul-pârât susţinând că cererea reclamantei de acordare a penalităţilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor şi în condiţiile în care soluţia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunţată abia la data de 13.10.2021.

Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/16.03.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluţionată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/16.03.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 972 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, câtă vreme pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască în concret întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acesta a susţinut în esenţă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede nu termen pentru soluţionarea cererilor adresate FGA, astfel că instanţa de fond nu putea să reţină nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 şi nici să oblige FGA la plata dobânzii legale de la împlinirea termenului de 30 de zile; că întrucât Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la plata daunelor moratorii, nu se poate stabili un termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalităţi de întârziere; că, deşi recurenta-reclamantă a invocat aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, acest text de lege nu este incident, în condiţiile în care FGA este o instituţie de drept public şi nu un profesionist.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 972 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În acelaşi sens se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 972 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Date fiind, aspectele de mai sus, instanţa de recurs constată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză şi condiţiile existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptăţită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 972 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale, conform art. 13 din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte constată că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

Cu privire la criticile recurentului-pârât în sensul că în speţă nu este vorba de raporturi juridice ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, Înalta Curte reţine că art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 se referă în mod expres la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, astfel cum sunt acestea reglementate la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., astfel că susţinerile recurentului-pârât cu privire la acest aspect sunt nefondate.

În consecinţă, având în vedere că acordarea sumei de 972 RON cu titlul de creanţă de asigurări intra în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 972 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Nu în ultimul rând, referitor la soluţia instanţei cu privire la aplicarea amenzii judiciare formulate de pârât, în mod corect curtea a reţinut că este neîntemeiată şi va respinge, având în vedere că, în cauză, nu rezultă reaua-credinţă a reclamantei în ceea ce priveşte formularea prezentei acţiuni, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenţi prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate de către aceştia, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor sentinţei civile nr. 1754 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1754 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.