Insurance Fund damages claim not premature; cassated and remanded, incidental appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată şi modificată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011- 4543.61 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În motivare, a arătat în esenţă că, respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B., prin Decizia 14452/03.05.2018 se bazează pe o interpretare eronată a dispoziţiilor Legii 213/2015. Cu toate acestea, FGA a ales să soluţioneze cererea de plată abia în 3 mai 2018 în sensul respingerii ei, în baza unei interpretări vădit eronate a normelor legale incidente, respectiv a noţiunilor de creanţe de asigurare, creditor de asigurare şi a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON. Prin urmare este evident că actul administrativ prin care a fost soluţionată cererea de plată este unul nelegal, el având relevanţa unui act ilicit din perspectiva răspunderii civile delictuale.

1.2. Hotărârea curţii de apel

Prin sentinţa civilă nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată.

De asemenea, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

A admis excepţia prematurităţii, invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată, ca prematur formulată.

Totodată, a respins cererea reclamantei de obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

1.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs reclamanta S.C. A. S.A.. iar pârâtul Fondul de Gartare a Asiguraţilor a promovat recurs incident, în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluţia asupra excepţiei prematurităţii depunerii acţiunii şi trimiterea cauzei pentru soluţionare pe fond la Curtea de Apel Bucureşti.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a aplicat în mod greşit normele de drept material respectiv art. 19 din Legea 554/2004, text legal care permite in mod expres persoanei prejudiciate printr-un act administrativ ilicit să solicite pe calea unei acţiuni distincte, obligarea autorităţii emitente a actului administrativ ilicit la plata de despăgubiri. Aceasta acţiune poate fi promovată într-un termen special de prescripţie de un 1 de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut.

Susţine recurenta in continuare că în baza acestui text legal, rezultă că pentru promovarea acestei acţiuni distincte în despăgubiri trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe un act administrativ ilicit;

- să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut;

În speţă, prima condiţie a fost îndeplinită în data de 13.10.2021, când ICCJ a soluţionat definitiv dosarul nr. x/2018, având ca obiect decizia FGA în legătură cu care a fost promovată prezenta acţiune. Prin soluţia pronunţată în acest dosar s-a reţinut că în mod greşit FGA a respins cererea de plată a A., invocând depăşirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare şi a fost obligat la soluţionarea pe fond a cererii.

Aşadar, din punct de vedere teoretic, este adevărat că deocamdată recurenta are certitudinea că este în prezenţa unui act administrativ nelegal - refuzul de plată, dar, până la analizarea pe fond a cererii se pune problema determinării prejudiciului.

Printr-o altă critică, recurenta arată că dreptul A. la plata de către FGA a despăgubirilor s-a născut în temeiul legii, iar nu aşa cum greşit a reţinut prima instanţă, respectiv că acest drept nu s-a născut încă, acesta urmând a se naşte abia după analiza pe fond a cererii A. de către FGA.

Subliniază recurenta că, dacă ar primi această interpretare s-ar ajunge la concluzia că plata despăgubirilor sub aspectul cuantumului şi momentului ar fi lăsate exclusiv la latitudinea intimatului Fondul de Garantare care ar putea stabili discreţionar dacă, cât şi când va plăti.

De asemenea, prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"în vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări. Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnica a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de dauna se va face cu respectarea dispoziţiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Aşadar, în instrumentarea dosarelor de daună, FGA este ţinut de dispoziţiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care şi plata penalităţilor pentru întârzierea soluţionării acestuia.

Recursul incident

Pârâtul a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor din recursul incident, recurentul-pârât FGA a arătat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit inadmisibilitatea acţiunii raportat la prevederile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, tardivitatea în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, prescripţia în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi în completare cu dispoziţiile art. 2517 şi urm. C. civ., precum şi excepţia lipsei de interes, in raport de prevederile art. 33 C. civ.

Cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.

Cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018. Prin Decizia pronunţată de ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părţilor, sentinţa civila nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Prin această sentinţă se retine că instanţa anulează Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexată Deciziei cu privire la suma de 7.913.561 RON (...)"

Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că trebuie să "analizeze pe fond cererile de plata". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă statuând că FGA trebuie să analizeze cereri de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, această decizie emisă în baza primei analize a Fondului fiind desfiinţată de instanţă în mod definitiv.

Prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate, instanţa de judecată ignoră atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi obligaţia FGA de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că FGA nu are obligaţia să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plată pe fond şi să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

Aşa cum a învederat instanţei de fond, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 menţionează că: "(l)Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale."

Prin urmare regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi "repararea pagubei cauzate".

Totodată, având în vedere soluţia instanţei de judecată pronunţată în dosarul nr. x/2018 prin care a obligat FGA să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată şi în funcţie de această analiză să admită la plată sau să respingă pretenţiile.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă cu condiţia esenţială ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Or, în cazul de faţă cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluţia definitivă pronunţată de instanţele de judecată în dosarul menţionat anterior.

Drept urmare, la acest moment recurenta nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea 554/2004 pe care A. a înţeles să îşi întemeieze acţiunea.

În consecinţă, pentru aceste considerente, solicită casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată cu consecinţa respingerii cererii ca inadmisibilă.

Cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii se arată că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant.

Având în vedere faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, precum şi faptul că nu există niciun motiv ca să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, recurentul-pârât consideră că acţiunea de faţă este tardivă, în raport de dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei, recurentul-pârât arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat faptul că acţiunea de faţă ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia prescripţiei raportat la faptul că dreptul la acţiune s-a născut la data la care Decizia FGA nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021.

Conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fard a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", motiv pentru care consideră că aceste dispoziţii legale sunt clare în sensul că introducerea acţiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de C. civ.

Susţinerea reclamantei că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, precum şi reţinerea instanţei de fond, cum că data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti este nereală, având în vedere că reclamanta a depus prezenta acţiune înainte de această dată.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi urm. ale Legii 554/2004.

În concluzie, având în vedere că intimata-reclamantă a depus acţiunea pe rolul instanţelor mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind înregistrată la data de 01.04.2021, solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii formulată de reclamanta-intimată.

În continuare, recurentul-pârât solicită admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii şi susţine că o cerere este prematur introdusă atunci când, pentru exercitarea dreptului la acţiune, legea a prevăzut un anumit termen.

Prin ultima critică, recurentul-pârât solicită admiterea excepţiei de interes prin raportare la lipsa îndeplinirii cerinţelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operaţiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanţei de contencios.

Pentru toate considerentele arătate, pârâtul a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi menţinerea cauzei spre rejudecare, iar ca urmare a analizei excepţiilor, respingerea acţiunii formulată de reclamantă pe cale de excepţie.

1.4. Apărările formulate în cauză

Ambii recurenti au formulat întâmpinări (răspunsuri la întâmpinare)la recursurile promovate în cauză, reiterând susţinerile din memoriul de recurs.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 4 aprilie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 iunie 2023, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată a sumei de 2249,31RON înregistrate la FGA sub nr. 6232/29. 01.2016, reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la Asigurarea Reasigurare B. S.A.

Prin cererea modificatoare depusă la dosar, recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011- 4543.61 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Se reţine că procedând la soluţionarea cauzei, prima instanţă a admis excepţia prematurităţii, invocată din oficiu, privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, sens în care a respins ca prematur formulată acţiunea, astfel cum a fost modificată.

Prima instanţă a reţinut în esenţă că efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârât nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea în raport de prevederile legale în materie dacă reclamanta este îndreptăţită sau nu la suma solicitată.

Prin urmare, constată instanţa fondului, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ci, acesta depinde de modul în care autoritatea va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligaţia de executare a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2018.

În aceste condiţii, Curtea de apel a constatat că până la momentul soluţionării prezentei cauze din materialul probator administrat nu rezultă că pârâtul a soluţionat pe fond cererea de plată nr. x/29.01.2016 (nu rezultă că pârâtul a achitat suma pretinsă prin cererea de plată şi nici nu a fost emisă a altă decizie de respingere totală/parţială a pretenţiilor formulate prin cererea de plată), astfel că a admis excepţia prematurităţii şi a respins cererea de chemare în judecată astfel cum fost modificată, ca prematur formulată.

Prioritar, Înalta Curte reţine faptul că excepţiile, în înţelesul lor larg, sunt mijloacele procesuale prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil si fără a pune in discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, competenţa acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepţiei, cu alte cuvinte, întârzierea sau împiedicarea judecăţii.

Aşadar, spre deosebire de apărările de fond care pun în discuţie însuşi fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt acceptate, la respingerea acţiunii ca neîntemeiată, excepţiile, dimpotrivă, nu pun niciodată în discuţie fondul cauzei (temeinicia pretenţiei); ele împiedică instanţa să intre în cercetarea acestui fond, fie în mod temporar, atunci când, prin admitere, conduc la amânarea judecăţii, fie în mod definitiv, atunci când, prin admitere, conduc la anularea, perimarea, respingerea acţiunii, pe cale de consecinţă.

Într-adevăr, excepţia prematurităţii este o excepţie de fond, absolută si peremptorie, putând fi invocată atunci când dreptul din raportul juridic dedus judecatii este afectat de un termen sau de o conditie suspensivă care nu s-au împlinit până la ridicarea exceptiei, instanţa fiind astfel împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecăţii.

Trebuie subliniat faptul că expţia prematuriţătii nu poate fi primită, în condiţiile în care acţiunea modificată a fost înregistrată la dosarul cauzei la data de 31.08.2021, iar aspectele legate de fundamentul pretenţiilor din acţiunea modificată reprezintă chestiuni ce ţin de fondul cauzei şi nu de prematuritatea acţiunii.

Or, Înalta Curte, în considerarea celor anterior prezentate, constată că judecătorul fondului în mod greşit a reţinut că din materialul probator administrat, până la momentul soluţionării prezentei cauze, nu rezultă că pârâtul a soluţionat pe fond cererea de plată nr. x/29.01.2016 (nu rezultă că pârâtul a achitat suma pretinsă prin cererea de plată şi nici nu a fost emisă a altă decizie de respingere totală/parţială a pretenţiilor formulate prin cererea de plată).

Mai mult decât atât, prin memoriul de recurs incident formulat în cauză, recurentul -pârât a precizat că "la câteva zile de la soluţionarea recursului în data de 28 octombrie 2021, a achitat recurentei- reclamante suma de 2,249 RON ce reprezintă în întegime suma pretinsă".

Totodată, instanţa constată ca sustinerile invocate de instanţa de fond în sprijinul exceptiei prematuritatii nu privesc elementele tipice ale unei exceptii de prematuritate, ci fondul actiunii ori, apreciind ca prematură cererea formulată de reclamantă instanta de fond a apreciat eronat ca este de prisos analizarea fondului cererii.

În altă ordine de idei, instanta de fond trebuia sa aprecieze, în raport de data introducerii actiunii astfel cum a fost modificată asupra existentei refuzului pârâtului privind solutionarea cererii reclamantei refuzul nejustificat fiind singurul în măsură să justifice incidenta dispozitiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, Înalta Curte, învestită cu soluţionarea recursului, constată că soluţia instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii, întrucât raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prematură.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă.

Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reţine că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menţionată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depăşirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuţie sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptăţită.

Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menţionată în respectiva decizie.

Prin urmare, prima instanţă a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privinţa momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reţinând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prematură.

Totodată, instanţa de fond în rejudecare va avea în vedere menţinerea de către instanţa de recurs a soluţiei pronunţate cu privire la cererea de aplicare a amenzii judiciare precum şi a excepţiilor lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

Faţă de toate cele ce preced, rezultă că instanţa de fond a lăsat necercetat fondul cauzei, astfel că, reţinându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. precum şi a prevederilor art. 497 C. proc. civ., se va dispune admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei atacate, trimiţându-se cauza spre rejudecare în fond la aceeaşi instanţă.

În ceea ce priveşte recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criteriile invocate de către recurent şi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Inalta Curte aceasta reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Doctrina a statuat că instanţa încalcă dreptul material atunci când identifică regula sau regulile de drept aplicabile în cauză, ori deşi le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat, ori deşi le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea lor situaţiei de fapt reţinute în speţă se face într-o manieră eronată, contrară sensului şi scopului regulilor de drept respective.

Astfel, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii dreptului de a sesiza instanţa prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri şi din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în daune formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.

Referitor la critica recurentului-pârât prin care susţine că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia tardivităţii, Înalta Curte constată că nu poate fi primită in contextul în care, aşa cum corect a reţinut instanţa fondului, din punct de vedere procedural sunt îndeplinite condiţiile de sesizare în interiorul termenului legal a instanţei de contencios administrativ.

În privinţa termenului de introducere a cererii de despăgubiri la instanţa de contencios administrativ, trebuie subliniat că prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 22/2019 s-a stabilit că:În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

În cazul dat, pârâtul nu a făcut dovada că la data formulării acţiunii în despăgubiri, astfel cum a fost modificată, termenul de un an, prevăzut la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, era împlinit. De asemenea, trebuie menţionat că prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă la data de 13.10.2021, pârâtul a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată care au făcut obiectul Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, aşadar şi a cererii de plată din cauza de faţă, ca urmare a anulării deciziei respective, iar la data de 29.10.2021, pârâtul a achitat integral reclamantei despăgubirile solicitate prin cererea de plată, respectiv suma de 181303 RON.

Nu în ultimul rând, având în vedere că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 (prin care au fost respinse un număr de 434 de cereri) a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului (iar pârâtul a fost obligat la analiza cererilor de plată), context din care rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanţei judecătoreşti (31 mai 2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 181.303 RON, ce a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 menţionează că "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", însă având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De asemenea, se reţine că, în cauză, reclamanta justifică interes în sensul art. 33 C. proc. civ., în condiţiile în care, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, invocată de pârât în susţinerea excepţiei, cererea de plată ce formează obiectul cauzei nu a fost analizată pe fond, astfel că, excepţiei lipsei de interes în formularea cererii iniţiale, nu poate fi reţinută.

Şi în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de aplicarea amenzii judiciare formulate de pârât, instanţa fondului in mod corect a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, în cauză, nu rezultă reaua-credinţă a reclamantei în ceea ce priveşte formularea prezentei acţiuni, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Din această perspectivă şi în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanţa care a pronunţat sentinţa recurată a realizat o justă interpretare şi aplicare a prevederilor incidente, vizând soluţia dată excepţiilor lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât precum şi cererii de aplicare a amenzii judiciare.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

De asemenea, Înalta Curte va menţine dispoziţiile sentinţei cu privire la soluţionarea cererii de aplicare a amenzii judiciare precum şi excepţiilor lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul incident este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

Menţine soluţiile date cererii de aplicare a amenzii judiciare precum şi excepţiilor lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.