Insurance Guarantee Fund liability for late payment penalties and litigation costs excluded from insurance claims; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 16.04.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a deciziei FGA nr. 25895/25.03.2021 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 481,53 RON penalităţi întârziere şi 200 RON - cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 17240/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1516 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate anterior a promovat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva deciziei FGA nr. 25895/25.03.2021 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 481,53 RON penalităţi întârziere şi 200 RON - cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 17240/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul expunerii pe scurt a situaţiei de fapt şi a soluţiei primei instanţe, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente cauzei pendinte, motivarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti fiind, în aprecierea recurentei, una deficitară, nelegală şi netemeinică.

Printr-un prim set de argumente, recurenta a învederat că hotărârea recurată ar fi fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin pct. (122) - (127) ale Deciziei ICCJ nr. 29/2020, câtă vreme prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 operează cu două teze, în prima arătându-se, în opinia recurentei, că reprezintă creanţe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare, iar în cea de-a doua teză menţionându-se că reprezintă creanţe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizaţii şi prime.

În aceste condiţii, recurenta a apreciat că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă şi că reprezintă creanţă de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.

A mai susţinut recurenta că, în esenţă, criteriul în funcţie de care ar trebui realizată calificarea unei sume ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

Totodată, recurenta a apreciat că hotărârea recurată a fost pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, fiind netemeinică şi nelegală întrucât instanţa a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte.

În acest sens, recurenta a criticat raţionamentul logico-juridic al instanţei de fond prin care aceasta a statuat că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent, apreciind că acest raţionament contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conţinut este reglementat prin lege.

Recurenta a opinat că interpretarea coroborată a acestor prevederi ar conduce la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege şi că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă, în fapt, conţinutul contractului de asigurare.

În aceste condiţii, recurenta a argumentat în sensul că ar fi evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) şi la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanţe de asigurare.

A mai arătat recurenta că şi în ipoteza în care s-ar reţine că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, tot s-ar impune ca acestea să fie suportate de către FGA în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Recurenta a mai evocat şi faptul că, prin modul în care instanţa de fond a calificat penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată ca nefiind creanţe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, judecătorul fondului ar fi schimbat criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, încălcând, totodată, aceste dispoziţii legale.

Printr-un alt set de argumente recurenta a susţinut că faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu poate conduce la concluzia că nu ar fi datorate în baza contractului RCA, atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul RCA fiind reglementate prin dispoziţii ce fac parte din conţinutul contractului de asigurare RCA.

A mai arătat recurenta că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, care vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi si/sau cheltuieli şi că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.

În opinia recurentei, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terţe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Evocând prevederile art. 2210 C. civ., recurenta a arătat că subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului (în cazul în speţă, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. O eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Recurenta a învederat şi că hotărârea recurată ar fi contrară dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, câtă vreme cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată. În aceste condiţii, fiind în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti - act jurisdicţional care impune o dublă relativitate, a efectelor obligatorii şi a autorităţii lucrului judecat dispoziţiile statuate prin aceasta, fără a mai putea pune în discuţie problema, Fondul era de drept ţinut să respecte delegările şi dispoziţiile statuate prin acesta, fără a pune în discuţie problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu titlu de penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 4 aprilie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 7 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte consideră că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sentinţa recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanţa a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri. În cuprinsul hotărârii este expus în mod clar şi fără elemente de contradictorialitate silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. În acest sens sunt, spre exemplu, şi aspectele reţinute de Curtea EDO în paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza C. contra României.

Ceea ce trebuie observat în litigiul pendinte este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, sentinţa atacată şi prin raportare la cel de-al doilea caz de casare invocat, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Astfel, ca urmare a falimentului B. S.A., reclamanta A. S.A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de plată şi, în soluţionarea acesteia, Fondul a emis Decizia nr. 25895 din 25 martie 202021, recunoscând reclamantei dreptul la despăgubiri în cuantum de 2,849,44, respingând cererea pentru suma de 481,53 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei emise de FGA, reclamanta a formulat prezenta contestaţie, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei şi obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Curtea reţine că, prin hotărârea judecătorească ataşată de reclamantă cererii de plată obligaţiile de plată au fost stabilite în sarcina pârâtei B. S.A., Fondul de Garantare a Asiguraţilor nefiind parte în litigiile respective.

Totodată, dispoziţiile din Legea nr. 213/2015 şi cele cuprinse în Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor nu stabilesc cesiunea datoriei sau o altă modalitate de transmitere a obligaţiei de la societatea de asigurare aflată în faliment către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acestea reglementând doar modalitatea de garantare şi de plată a despăgubirilor, într-o procedură specială.

Din prevederile legale menţionate reiese cu evidenţă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor are calitatea de garant al societăţii de asigurare în patrimoniul căreia a fost stabilită obligaţia de plată, iar nu de succesor în drepturile şi obligaţiile acesteia, obligaţia de plată rămânând în patrimoniul societăţii de asigurare.

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale FGA, obligaţia fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul si, de aceea, plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului intrat în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele si pe seama acestuia.

Chiar dacă art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul are ca scop protejarea creditorilor de asigurări împotriva consecinţelor insolvenţei unui asigurător, totuşi nu toate creanţele vor putea fi realizate împotriva Fondului, ci doar creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă.

Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Norma ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor:

"(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Conform art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/2015, despăgubirea/indemnizaţia este suma pe care Fondul o plăteşte fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile în termenele legale.

Cauza juridică a acordării sumelor pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată prin hotărâre judecătorească este diferită, fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a asigurătorului B. S.A..

În mod evident, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nefiind succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului intrat în faliment, nu garantează decât plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, iar nu din răspunderea civilă delictuală ulterioară producerii evenimentului asigurat.

De aceea, pentru recuperarea sumelor pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată prin hotărâre judecătorească, reclamanta are la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală şi nu procedura specială prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Cât priveşte susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora în cauză s-ar impune cu forţă obligatorie considerentele Deciziei nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, inclusiv în privinţa includerii penalităţilor de întârziere în categoria creanţelor de asigurare, Curtea reţine următoarele:

Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care instanţa supremă a fost sesizată, cerere care nu viza şi chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanţelor izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare. Astfel, Înalta Curte a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres sunt creanţe de asigurare.

Este adevărat că în considerente, în cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, instanţa supremă face referire la aceea că,,124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".".

Aceste referiri ale Înaltei Curţi la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate însă în mod separat de restul interpretării şi în dezacord cu obiectul sesizării. Astfel, instanţa supremă face referire expresă la aceea că aceste "creanţe de asigurări" trebuie să rezulte din contractul de asigurare. De asemenea, la paragraful următor din decizia ÎCCJ se arată că:,,125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conţinutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, şi nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă şi clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor. (...)".

Faţă de cele mai sus expuse, Curtea reţine că prin decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu s-a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispoziţiilor Ordinului CSA, în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Recurenta-reclamanta a făcut trimite la prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Curtea reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Mai mult, recurenta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate. În cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a societăţii de asigurare care a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma RCA.

În ceea ce priveşte apărările acesteia întemeiate pe dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3), raportat la art. 26 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, instanţa reţine că acestea nu fac referire la penalităţile de întârziere, care sunt reglementate de art. 37 din Normă. Caracterul lor accesoriu, având o stipulaţie în norma legală indicată, şi nu în mod direct în contractul de asigurare, nu le conferă natura unor "creanţe de asigurare" în sensul Legii nr. 213/2015.

Pentru a fi datorate astfel de sume, trebuie ca asigurătorul RCA să nu îşi îndeplinească obligaţiile legale sau să şi le îndeplinească defectuos, inacţiuni subsecvente naşterii obligaţiei principale, diferenţa de tratament juridic din perspectiva garanţiei legale instituite de Legea nr. 213/2015 fiind justificată în mod obiectiv prin înseşi premisele diferite ale celor două tipuri de creanţă.

Dispoziţiile art. 2210 C. civ., privind subrogarea asigurătorului în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, reglementează mecanismul juridic prin care reclamanta a dobândit calitate pentru a beneficia de dispoziţiile legii speciale, însă întinderea garanţiei asigurate de lege se determină în funcţie de normele acesteia.

Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept priveşte raportul juridic dintre asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite şi asigurătorul RCA, caracterul accesoriu al daunelor-interese moratorii nefiind de natură a conduce la interpretarea susţinută de reclamantă, a includerii acestora în sfera obligaţiilor Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizaţii", precum şi la "prime datorate", care corespund celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispoziţiile legale neputând fi interpretate extensiv.

De asemenea, instanţa reţine că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 includ în sfera obligaţiilor asigurătorului RCA "cheltuielile de judecată efectuate de persoana păgubită" pentru repararea propriului prejudiciu, în timp ce reclamanta pretinde cheltuielile de judecată născute într-un litigiu propriu, în calitate de asigurător CASCO, împotriva asigurătorului RCA.

Prin urmare, Curtea constată că suma solicitată de recurenta-reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care însuşi Fondul de garantare a asiguraţilor le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize).

Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanţei sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferenţă neplătită de către F.G.A. putea fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei B., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015:

"creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

Curtea subliniază că, nu se poate susţine vreo încălcare a dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. cu privire la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, cum susţine reclamanta.

Textul în discuţie - art. 435 C. proc. civ., reglementând obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii judecătoreşti - prevede faptul că aceasta este obligatorie şi produce efecte doar între părţi şi succesorii acestora.

Având în vedere că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în litigiile în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă, nefiind nici succesor în drepturile şi obligaţiile pârâtei din acele litigii, în conformitate cu art. 435 alin. (1) C. proc. civ., respectivele hotărâri judecătoreşti nu sunt obligatorii în privinţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

FGA a valorificat hotărârile judecătoreşti ataşate de reclamantă cererilor de plată în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi Norma 16/2015.

Din fondurile sale nu se pot achita alte sume, cu un alt titlu decât despăgubiri/indemnizaţii care rezulta din contractele de asigurare, Legea 213/2015 limitând in mod expres tipul de pretenţii care pot fi satisfăcute - respectiv creanţe de asigurări in termenii strict definiţi de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din lege.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25895/25.03.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În concluzie, constatând că sentinţa recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1516 din 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.