Sex discrimination in public employment: Cassation appeal allowed, appellate judgment quashed, and discrimination finding upheld
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania admitted the appeals, quashed the appellate decision, and dismissed the administrative action, upholding the discrimination fine and finding that the public employer was liable for sex-based discrimination. The dispute concerned a veterinary and food safety directorate's challenge to a National Council for Combating Discrimination decision that imposed a fine for terminating the service contract of a female public official upon her reaching the standard pension age of 61 years, while male colleagues were permitted to continue working until 65. The Court ruled that the lower court erred in deferring to a domestic interpretation of the pension law as non-discriminatory; instead, relying on the principles of EU supremacy and direct effect (specifically *Marshall* and *Costa v. Enel*), the Court applied Article 14(1)(c) of Directive 2006/54/EC and Romanian Constitutional Court jurisprudence (Decisions 387/2018 and 112/2021), determining that a general policy of dismissal based solely on a lower statutory retirement age for women constitutes direct sex discrimination, thereby requiring the employer to prioritize EU norms over conflicting domestic provisions.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 11 din Legea nr. 47/1992, art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, art. 5 din C. civ, art. 496 din C. proc. civ; Sex discrimination in public employment: Cassation appeal allowed, appellate judgment quashed, and discrimination finding upheld: The dispute concerned a veterinary and food safety directorate's challenge to a National Council for Combating Discrimination decision that imposed a fine for terminating the service contract of a female public official upon her reaching the standard pension age of 61 years, while male colleagues were permitted to continue working until 65. The Court ruled that the lower court erred in deferring to a domestic interpretation of the pension law as non-discriminatory; instead, relying on the principles of EU supremacy and direct effect (specifically *Marshall* and *Costa v. Enel*), the Court applied Article 14(1)(c) of Directive 2006/54/EC and Romanian Constitutional Court jurisprudence (Decisions 387/2018 and 112/2021), determining that a general policy of dismissal based solely on a lower statutory retirement age for women constitutes direct sex discrimination, thereby requiring the employer to prioritize EU norms over conflicting domestic provisions.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for the verdict, providing the legal basis for the Supreme Court to quash the appellate decision and dismiss the administrative action in the re-judgment.
Procedural rule applied in the dispositive, governing the court's power to quash and re-judge in the cassation appeal procedure.
Full text
Şedinţa publică din data de 30 mai 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.06.2021, sub număr de dosar x/2021, reclamanta Direcţia Sanitara Veterinara şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanta, a solicitat anularea în totalitate a Hotărârii nr. 337/21.04.2021, emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată şi nelegală.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 243/CA din 24 noiembrie 2021 Curtea de Constanţa, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea - cauza contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamanta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa, în contradictoriu cu pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a anulat Hotărârea nr. 337 din 21.04.2021 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
3. Cererile de recurs
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării arătă că deşi instanţa de fond a reţinut că "argumentele CNCD legate de discriminarea pe baza de sex în privinţa vârstei de pensionare sunt corecte" totuşi a apreciat ca "tratamentul discriminatoriu nu a fost aplicat de către instituţia angajatoare, ci de legiuitor", concluzionând că: Institutia angajatoare are obligaţia sa respecte şi să aplice prevederile legale, chiar daca acestea sunt sau nu vădit discriminatorii".
O abordare unilaterala a speţei analizate ar putea conduce la o asemenea concluzie, dar instanţa trebuia să aibă în vedere, printre alte prevederi, şi art. 148 din Constituţie, care statuează că, după aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, devin aplicabile, în mod direct, dispoziţiile din dreptul comunitar, care au prioritate faţă de dreptul naţional.
Or, potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, "se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte: [ . . . . . . . . . .] c) condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat."
Instanţa de fond nu a avut în vedere nici prevederile Directivei UE anterior menţionate si nici jurisprudenţa CJUE, dar instanţa nu le-a avut in vedere la soluţionarea cauzei.
Critică recurenta soluţia instanţei de fond şi prin raportare la Cauza Simmenthal (1976), în care CJUE a stabilit ca judecătorul naţional este obligat sa aplice normele comunitare, in mod direct, daca acestea contravin normelor interne, fara a solicita sau aştepta eliminarea acestora pe cale administrativa sau a unei alte proceduri constituţionale.
Aprecierea instanţei:,,Anterior publicării deciziei CCR reclamanta nu avea obligaţia sa aplice dispoziţiile legale in interpretarea data ulterior de instanţa constituţionala, astfel ca tratamentul discriminatoriu la care a fost supusa petenta A. nu a fost săvârşit de către reclamant ci prin lege. ", nu are fundament în realitate.
Deşi, petenta a ocupat o funcţie publică, iar temeiul de drept al încetării raportului de serviciu 1-a constituit prevederile Legii nr. 188/1999, argumentele instanţei constituţionale din Deciziei CCR nr. 387/05.06.2018, erau aplicabile speţei de faţă data fiind similitudinea reglementărilor.
In caz contrar, concluzia logică ar fi că, în cazul funcţionarilor publici ar fi fost permisă această diferenţă de tratament juridic între bărbaţi şi femei sub aspectul vârstei la care încetează de drept raportul de serviciu spre deosebire de personalul contractul.
Totodată, Decizia nr. 240/16.07.2020 prin care a încetat raportul de serviciu al petentei cu reclamanta a fost anulată de către instanţă prin sentinţa nr. 390/09.03.2021 pronunţata in dosarul nr. x/2020, dispunandu-se reîncadrarea petentei A. pe funcţia deţinută la data emiterii deciziei de pensionare.
Recurenta pârâtă A. arată că instanţa de fond a admis nelegal acţiunea ce face obiectul prezentului dosar şi a dispus anularea Hotărârii nr. 337/21.04.2021.
Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi interpretare a art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul Administrativ care conferă în viziunea acestora, legitimitate măsurilor discriminatorii dispuse faţă de pârâtă.
Această interpretare este vădit nelegală, având în vedere mai multe argumente, ignorate complet de către instanţa de fond:
A fost încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinţei nr. 390/09.03.2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2020, prin care s-a stabilit că dispoziţia atacată este nelegală întrucât a fost emisă cu nesocotirea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de încetare de drept a raportului de serviciu, principiu consacrat atât de legislaţia naţională, cât şi de cea unională.
De asemenea, pentru aplicarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, care interzice discriminarea pe criteriul sexului în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, încadrare în muncă şi concediere, nu era necesară decizia Curţii Constituţionale, ci doar aplicarea art. 20 din Constituţie.
Efectele Deciziei CCR nr. 112/23.02.2021 în prezenţa speţă, în mod nelegal au fost suprimate de către instanţa de fond, prin încălcarea art. 11 din Legea nr. 47/1992: "Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea l. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.".
Dacă termenul obligatoriu este evident, prin termenul viitor se înţelege în practică, orice litigiu început după pronunţarea respectivei decizii, privind acte şi măsuri juridice care încă îşi produc efecte şi a căror efecte implicit trebuie să înceteze de la data pronunţării deciziei curţii constituţionale.
A fortiori, o decizie a CCR care este una de interpretate, iar nu una de suprimare a normei examinate, are rolul de a corecta in practică, acele aplicări legale neconforme cu Constituţia României, pentru toate situaţiile născute anterior deciziei dar care încă îşi produc efecte dar şi pentru cele nou ivite ulterior publicării deciziei.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie stabileşte faptul ca deciziile CCR au putere pentru viitor. Jurisprudenţa Curţii a explicat noţiunea de viitor prin apelul la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta fut ura. Elementul central al acestei teorii este raportul juridic, mai bine spus caracterul lui epuizat/consolidat, în desfăşurare, sau viitor. Prin urmare, ori de cate ori analizam efectele unei decizii a Curţii asupra unui raport juridic concret, în primul rând va trebui să stabilim daca acel raport juridic este sau nu epuizat, iar în cazul concret, nu era epuizat la data publicării Deciziei CCR nr. 12/23.02.2021.
Conform prevederilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectorul public sau privat, inclusiv în organismele publice, în ceea ce priveşte: c) condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv de concediere.
În egală măsură au fost avute în vedere, în mod corect, hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C-356/09, C-142/17 prin care s-a reţinut că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depăşit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislaţiei naţionale, este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă de Directiva 76/207 (par. 28 din Ordonanţa pronunţată în cauzele conexate C-142/17 şi C-143/17).
Directivele europene au prioritate de aplicare faţă de dreptul intern în conformitate cu prevederile art. 148 din Constituţie, concluzionează recurenta.
4. Apărările intimaţilor
Recurenta pârâtă A. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat admiterea recursului declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.
Intimata reclamantă Direcţia Sanitara Veterinara şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanta prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de fond.
II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate pârâţii A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Reclamanta Direcţia Sanitara Veterinara şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea în totalitate a Hotărârii nr. 337/21.04.2021 emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării
Prin hotărârea nr. 337/21.04.2021 contestată în cauză, pârâtul a constatat, la punctul 2 din dispozitiv, că sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 din O.G. nr. 137/2000, aplicând reclamantei, la pct. 3, o amendă contravenţională în cuantum de 2000 RON.
În esenţă, i s-a reproşat reclamantei că, prin desfacerea contractului individual de muncă al angajatei A., motivată de împlinirea de către aceasta din urmă a vârstei standard de pensionare specifică femeilor născute în luna martie 1959, respectiv 61 ani şi 4 luni, deşi angajata formulase cerere de continuare a activităţii, a discriminat angajata prin raportare la vârsta de pensionare specifică bărbaţilor. În speţă, în cursul anului 2020, domnilor GM şi OM, aflaţi în raporturi de serviciu cu aceeaşi instituţie, le-au fost aprobate cererile de continuare a activităţii după împlinirea vârstei standard de pensionare de 65 ani.
Validând criticile recurentelor pârâte, Înalta Curte constată că realitatea existenţei discriminării în speţă a fost validată în mod clar prin Decizia Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 112/2021, publicată în M. Of. nr. 353 din 7 aprilie 2021, prin care Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 517 alin. (1) lit. d) sunt constituţionale în măsura în care sintagma "condiţii de vârstă standard" nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea exercitării raportului de serviciu, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.
A reţinut Curtea Constituţională următoarele:
"22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate referitoare la soluţia legislativă cuprinsă în art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în redactarea anterioară modificării prin art. I pct. 24 din Legea nr. 156/2018, Curtea observă că problema constituţionalităţii dispoziţiilor legale referitoare la încetarea de drept a raportului de muncă din perspectiva posibilităţii femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani, a constituit obiectul analizei Curţii Constituţionale cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: "(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: [...] c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II." Astfel, prin Decizia nr. 387 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 642 din 24 iulie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma "condiţii de vârstă standard" nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.
23. Curtea observă că prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în redactarea anterioară modificării prin art. I pct. 24 din Legea nr. 156/2018, cuprind, în materia statutului funcţionarilor publici, o soluţie legislativă similară celei stabilite prin art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi că, în prezenta cauză, sunt invocate critici similare celor analizate de Curtea Constituţională în decizia antereferită.
24. În aceste condiţii, Curtea reiterează considerentele care au fundamentat soluţia de admitere a excepţiei pronunţată prin Decizia nr. 387 din 5 iunie 2018, constatând că acestea îşi găsesc în mod corespunzător aplicabilitatea în prezenta cauză.
(…).
27. Aşa cum Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa, dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să îi asigure stabilitatea, neputându-se concepe că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi a limitelor constituţionale (a se vedea în acest sens paragraful 30 din Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015). Or, posibilitatea pe care o are femeia funcţionar public de a-şi exercita dreptul la muncă după pensionare, prin încheierea unui contract individual de muncă, nu reprezintă o garanţie suficientă a acestui drept fundamental. Mai mult, într-o atare situaţie, operează o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă întemeiată exclusiv pe criteriul de sex, ceea ce nu întruneşte exigenţele unei justificări obiective şi raţionale. Raţiunile care explică instituirea unui tratament diferit între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile obţinerii dreptului la pensie nu îşi păstrează fundamentarea logică atunci când sunt transpuse în materia referitoare la încetarea de drept a raportului de serviciu şi nu pot fi invocate, în consecinţă, ca temei al unei reglementări diferite în această din urmă situaţie.
28. Prin urmare, încetarea raportului de serviciu al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate şi trebuie să rămână o opţiune a acesteia, în contextul social actual. Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecinţă asupra încetării raportului de servciu (Erată G&G: serviciu) ce decurge ope legis dobândeşte valenţe neconstituţionale, în măsura în care ignoră voinţa femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaţilor. Astfel, dispoziţiile art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în redactarea anterioară modificării prin art. I pct. 24 din Legea nr. 156/2018, sunt constituţionale numai în măsura în care, la împlinirea vârstei legale de pensionare, dau dreptul femeii să opteze fie pentru deschiderea dreptului la pensie şi încetarea raportului de serviciu în curs, fie pentru continuarea acestui raport până la împlinirea vârstei legale de pensionare prevăzute pentru bărbaţi la acea dată.
29. În prima ipoteză, când optează pentru deschiderea dreptului la pensie, raportul de serviciu în curs încetează de drept. Din contră, în măsura în care funcţionarul public femeie optează pentru continuarea raportului de serviciu până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţi, exerciţiul dreptului la muncă nu este condiţionat de voinţa angajatorului, dar dreptul la pensie nu va putea fi solicitat simultan. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei, dar că atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5 la această lege. În condiţiile în care legiuitorul va înţelege să modifice vârstele de pensionare, aceste considerente îşi păstrează valabilitatea, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile în vigoare la data împlinirii vârstei de pensionare de către funcţionarul public femeie.
30. Această interpretare este în sensul reglementărilor europene şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă, "se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte: [ . . . . . . . . . .] c) condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat". De asemenea, prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunţată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 38, Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 28, şi Ordonanţa din 7 februarie 2018, pronunţată în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma, şi Fondazione Teatro dell’Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), şi Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma (C-143/17), paragraful 28, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depăşit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislaţiei naţionale, este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei, constituie discriminare pe criterii de sex, interzisă de prevederile directivelor amintite."
Art. 517 alin. (2) Cod administrativ, care stabilesc un beneficiu pentru persoanele care au calitatea de funcţionari publici, instituind posibilitatea ca pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, funcţionarul public să fie menţinut în funcţia publică deţinută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu, nu este incident întrucât în cauză nu este vorba de prelungirea raportului de serviciu peste vârsta standard de pensionare, ci de o ipoteză juridică distinctă, referitoare la continuarea exercitării raportului de serviciu a funcţionarului public femeie până la împlinirea vârstei legale standard de pensionare prevăzute pentru bărbaţi.
În sensul celor anterior învederate, în mod greşit, a apreciat instanţa de fond că "până la publicarea în Monitorul Oficial al acestei decizii pronunţate de CCR dispoziţiile legale găsite neconstituţionale îşi produceau efectele şi trebuiau aplicate de către reclamantă, or conform acestor prevederi raportul de muncă al petentei înceta de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.".
Înalta Curte arată că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, ţara noastră a acceptat aplicarea pe teritoriul, printre altele, şi a Tratatelor constitutive ale Uniunii, precum şi a legislaţiei conexe.
Un principiu fundamental al dreptului Uniunii îl reprezintă acela al supremaţiei. Conform acestuia, dreptul european are o valoare superioară faţă de legislaţiile naţionale ale statelor membre.
Principiul supremaţiei este valabil pentru toate actele europene care au caracter obligatoriu. Statele membre nu pot aşadar să aplice o normă naţională care ar fi contrară dreptului european. CJUE a consacrat principiul supremaţiei în hotărârea Costa împotriva Enel din data de 15 iulie 1964. În această hotărâre, Curtea declară că legislaţia emisă de instituţiile europene se integrează în sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte. Dreptul european are atunci supremaţie asupra legislaţiilor naţionale.
Astfel, dacă o regulă naţională este contrară unei dispoziţii europene, autorităţile statelor membre trebuie să aplice dispoziţia europeană. Dreptul naţional nu este nici anulat şi nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat. De altfel, prioritatea dreptului comunitar a fost recunoscută şi de reglementările naţionale, cum ar fi, de exemplu, art. 148 alin. (2) din Constituţie sau art. 5 din C. civ.
În strânsă legătură cu principiul supremaţiei se află principiul efectului direct, care permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o prevedere europeană în faţa unei instanţe naţionale sau europene.
Acest principiu a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiţie, în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963.
În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul european nu generează numai obligaţii pentru ţările UE, ci şi drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene.
Principiul efectului direct priveşte atât tratatele constitutive, cât şi actele care provin din legislaţia secundară, acte în categoria cărora intră şi directivele. Această din urmă categorie de acte poate avea efect direct doar în situaţia în care dispoziţiile acestora sunt suficient de precise şi necondiţionate (cauza Faccini Dori).
În ceea ce priveşte aplicarea ratione temporis a efectului analizat, CJUE a stabilit că directivele pot produce asemenea efecte dacă nu au fost transpuse în legislaţia naţională la sfârşitul perioadei stabilite în acest sens.
Mergând mai departe, instanţa comunitară a stabilit că efectul direct poate fi invocat atât în ipoteza absenţei totale a transpunerii, cât şi în cazul unei transpuneri incorecte sau parţiale (as e vedea cauzele VNO - C-51/76, Auto Nikolovi C-203/10). Mai mult decât atât, în cauza Marks & Spencer (C-309/06), Curtea a mers mai departe şi a stabilit că şi în ipoteza în care un stat membru a implementat în mod corect o directivă în dreptul naţional, o persoană privată poate continua să invoce direct dispoziţiile directivei împotriva statului.
Revenind la contextul legislativ de interes în cauză, se observă că, la nivel comunitar, în vederea combaterii discriminării, a fost adoptată Directiva 76/207, care garanta, la art. 5 egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte condiţiile de muncă.
Aplicabilitatea acestor norme a fost particularizată prin cele statuate în cauza Marshall (C-152/84), unde CJUE a arătat că textul de lege amintit trebuie interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei, având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă prin această directivă.
În paranteză, trebuie arătat că, în cauza Cilfit (C-283/81), s-a postulat principiul conform căruia interpretarea dreptului comunitar dată de CJUE într-o speţă, este obligatoriu a fi aplicată în speţe viitoare de acelaşi fel.
Ulterior, dispoziţiile amintitei directive au fost îmbogăţite şi explicitate suplimentar prin Directiva 2006/54/CE (invocată, de altfel, în speţa de faţă) art. 9 alin. (1) lit. f) arătând că impunerea de vârste diferite de pensionare intră în categoria dispoziţiilor contrare principiului egalităţii de tratament cele care au la bază criteriul sexului.
Statul român a transpus parţial dispoziţiile directivei prin intermediul O.U.G. nr. 83/2012, însă prevederile din Codul muncii referitoare la vârsta standard de pensionare au rămas neschimbate, ceea ce arată neimplementarea corespunzătoare a normei comunitare. Cele anterior expuse duc la o concluzie clară în sensul că existau dispoziţii suficient de precise şi de clare, din directive, care interziceau discriminarea pe baza criteriului sexului între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte vârsta de pensionare, care nu fuseseră în mod corespunzător implementate, şi care trebuiau să prevaleze în detrimentul legii naţionale.
Cu privire la obligaţia de a da eficienţă efectului direct al directivelor, jurisprudenţa CJUE este clară: nu doar în faţa instanţelor se poate invoca efectul direct, ci şi în faţa instituţiilor/autorităţilor statului.
Astfel, în cauza Fratelli (C-103/88) s-a arătat că atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de jurisprudenţa Curţii pentru ca dispoziţiile unei directive să poată fi invocate de către persoanele de drept privat în faţa instanţelor naţionale, toate organele administraţiei, inclusiv autorităţile descentralizate, precum comunele, sunt obligate să pună în aplicare aceste dispoziţii.
De asemenea, în cauza Günter Fuß (C- 243/09), Curtea a arătat că în toate situaţiile în care dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului, necondiţionate şi suficient de precise, particularii sunt îndreptăţiţi să le invoce împotriva statului, inclusiv în calitatea sa de angajator, în special atunci când acesta s-a abţinut de la transpunerea în termen a acestei directive în dreptul naţional sau atunci când a transpus directiva în mod incorect (paragraf 56).
Mai mult, aceeaşi hotărâre (par. 61) stabileşte că în situaţia în care o dispoziţie are un efect direct, este obligatorie pentru toate autorităţile statelor membre, şi anume, nu numai pentru instanţele naţionale, ci şi pentru toate organele administrative, inclusiv autorităţile descentralizate, precum landurile, oraşele sau comunele, iar aceste autorităţi sunt ţinute să pună în aplicare dispoziţia respectivă.
Nu în ultimul rând, chiar în cauza Marshall, de dispoziţiile căreia s-a prevalat şi persoana concediată, CJUE a precizat (par. 49) că atunci când o persoană este în măsură să se prevaleze de o directivă împotriva statului, aceasta o poate face indiferent de calitatea în care acţionează statul, respectiv angajator sau autoritate publică. În concluzie, curtea apreciază că reclamanta avea obligaţia de a da prioritate dispoziţiilor comunitare menţionate, cu atât mai mult cu cât primise o solicitare prealabilă în acest sens din partea angajatei, astfel încât nu se poate reţine o pretinsă lipsă de vinovăţie în ceea ce priveşte faptul discriminării.
Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 243/CA din 24 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Sanitara Veterinara şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanta, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 243/CA din 24 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi în rejudecare:
Respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.