Exclusion of judicial assistants from seniority-based salary increases and the misinterpretation of statutory salary equalization as a right to a fidelity bonus

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 09.03.2020 reclamantele A., B., C. şi D. în calitate de asistenţi judiciari în cadrul Tribunalului Argeş, au formulat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Argeş, contestaţie împotriva Ordinului nr. 571/C/18.02.2020 emis de Ministerul Justiţiei, solicitând anularea acestuia şi emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatoare, cu indemnizaţia de încadrare brută lunară determinată în raport de vechimea efectivă în funcţie, astfel:

1. Intimatul Ministerul Justiţiei să emită ordine de salarizare în care să stabilească cuantumul indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie a fiecăreia (sporul de fidelitate) şi nu la o vechime în funcţie de 3-5 ani,

2. Intimatul Ministerul Justiţiei să vireze intimatului Tribunalul Argeş sumele necesare efectuării plăţilor salariale lunare corespunzătoare,

3. Intimatul Tribunalul Argeş să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferenţele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcţie, corect determinată,

4. Cheltuieli de judecată ce vor fi efectuate în cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1101/2020 din 29 octombrie 2020, Curtea de Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Argeş.

A anulat Ordinul nr. 571/C/18.02.2020, în ceea ce le priveşte pe reclamante.

A obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordine de salarizare în care să stabilească cuantumul indemnizaţiei brute lunare al fiecărei reclamante în raport de vechimea efectivă în funcţie.

A obligat pârâtul Tribunalul Argeş la plata diferenţelor salariale rezultate.

A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1101/2020 din 29 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât critică greşita reţinere, de către instanţa de fond, a prezumţiei puterii de lucru judecat în raport de sentinţa nr. 2056/2017 a Tribunalului Dâmboviţa prin care reclamantelor le-au fost acordate diferenţele salariale reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut recurentul că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării asistenţilor judiciari.

Ordinul contestat a fost emis în baza prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum şi ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal bugetare.

Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechime cumulat în această funcţie, tocmai în ideea că aceştia sunt numiţi pe o perioadă determinată de 5 ani, singurele tranşe de vechime în funcţie aplicabile fiind de la 0 la 3 ani şi, respectiv, de la 3 la 5 ani.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele reclamante au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Preliminar, instanţa de control judiciar constată că, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a operat o subrogare legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv a Ministrului Justiţiei, "inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii", iar această subrogare legală, ce are loc pe parcursul derulării litigiului, în contextul unei modificări legislative, nu poate conduce la lipsa calităţii procesuale pasive a instituţiei pârâte de la care sunt preluate drepturile şi obligaţiile ce decurg din proces.

În ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte observă că aceasta nu a fost recurată de către recurentul-pârât.

Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, a dreptului la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.

161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferenţe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului şi evoluţiei legislaţiei salariale incidente.

162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalităţi salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătoreşti, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale şi care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenţilor judiciari şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.

163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătoreşti invocate drept termen de comparaţie şi-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situaţia juridică premisă este asimilabilă inexistenţei vreunei diferenţe salariale izvorâte fie din legislaţia salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.

164. Aşadar, nu se poate reţine existenta unei inechităţi salariale şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi raţional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanţă a principiului egalităţii de tratament.

165. Construcţia argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudenţială apare, în consecinţă, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferenţe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-şi află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenţilor judiciari, nici în hotărâri judecătoreşti producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiţii, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării şi înlăturării inegalităţilor din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluţii legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăşi sursă generatoare de inechităţi salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudenţială activat.

166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

167. Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.

168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

169. Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.

170. De altfel, examinând noţiunea de "vechime în funcţie" şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:

"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.

Aşadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani.

În aceste condiţii, având în vedere că nu s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, astfel că se impune menţinerea ca legal a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 3344/C/24.08.2020 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantelor.

De asemenea, reţine că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanţei de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecăţii primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 12/06.06.2022.

În orice caz, din perspectiva principiului de ordin constituţional al nediscriminării, Înalta Curte aminteşte că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi E. împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curţii Constituţionale nr. 889/2020, paragraful 22).

Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 şi 129 din decizia nr. 49/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care:

"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ari. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie - întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă şi obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat.

129. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public, deci când obligaţia există în sarcina aceluiaşi angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiţi, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plăţii [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]".

Relevantă este şi jurisprudenţa CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut următoarele:

"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie."

În această speţă, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti din perioada de referinţă 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparaţie utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acţiuni în justiţie, invocate de intimata-reclamanţi în cuprinsul acţiunii şi al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenţilor judiciari faţă de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Aşadar, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii de tratament juridic şi al nediscriminării şi nu se poate trece peste dispoziţia concretă a legii pentru a da eficienţă unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, şi nu de interpretare a legii.

Este de observat şi că hotărârile judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 şi Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat şi magistraţii-asistenţi). Or, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.

Asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit, care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

La pronunţarea soluţiei, instanţa de fond se raportează la o serie de decizii care au stabilit drepturi salariale pentru reclamante drept urmare a contestării unor ordine de salarizare care menţionează că sporul de fidelitate nu ar fi fost acordat încălcându-se astfel principiul nediscriminării.

Prin ordinul criticat, emis în aplicarea dispoziţiilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară conform cărora, "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.; (2) Asistenţii judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 24 şi 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare.", s-a respectat legislaţia în vigoare, fără să intervină asupra altor elemente de calcul, cum ar fi vechimea în funcţie.

Sub un alt aspect, se observă că, prin sentinţele/deciziile menţionate s-a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Curţi de Apel/Tribunale să asigure finanţarea, iar a pârâtului tribunal să plătească diferenţele salariale dintre sumele efectiv încasate cu titlu de drepturi salariale de către reclamanţi şi cele cuvenite ca urmare a stabilirii unui cuantum al indemnizaţiei de încadrare la nivelul maxim de plată acordat personalului în funcţii, grad, gradaţie, vechime în funcţie sau specialitate similare cu ale reclamanţilor, începând cu data de 9.04.2015 şi până la data stabilirii drepturilor salariale cu respectarea Legii nr. 71/2015, sumele datorate urmând a fi actualizate cu rata inflaţiei începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective. Aşadar, pârâtul Ministerul Justiţiei nu a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare prin care indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor asistenţi judiciari să fie calculate în raport de vechimea efectivă în funcţie (sporul de fidelitate), ci doar la asigurarea finanţării necesare plăţii diferenţelor salariale sus-indicate.

Aşadar, Ministerul Justiţiei a emis ordine de salarizare care nu au prevăzut dreptul intimatelor-reclamante la sporul de fidelitate, iar aceste ordine au fost contestate de reclamante, separat sau împreună, după cum urmează:

- dosarul nr. x/2017, sentinţa civilă nr. 797/23.05.2018 definitivă prin decizia nr. 34/17.01.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, Ministerul Justiţiei a fost obligat la "calcularea şi plata salariului care să includă sporul de fidelitate - sporul pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul de justiţie, începând cudata de 09.04.2015";

- dosarul nr. x/2017, sentinţa civilă nr. 1226/16.03.2018 definitivă prin decizia nr. 2519/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a anulat Ordinul nr. 1479/C/24.05.2017 şi Ordinul nr. 2210/C/31.08.2017, ambele emise de pârâtul Ministerul Justiţiei; s-a obligat pârâtul să emită fiecăruia dintre reclamanţi un alt ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, până la 30.11.2015 şi de 445,5 RON de la data de 01.12.2015 - incluzând majorarea de 10 %, potrivit Legii nr. 293/2015; s-a obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanţi diferenţele de drepturi salariale dintre venitul pe care reclamanţii l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportarea la o valoare de referinţă sectorială de 405+ 10% RON) şi venitul efectiv plătit; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante;

- dosarul nr. x/2018, sentinţa civilă nr. 4956/28.11.2018 definitivă prin decizia nr. 2903/13.05.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a în parte acţiunea şi s-a dispus anularea în parte a Ordinului nr. 2899/C/13.07.2018 în ceea ce o priveşte pe reclamanta A. şi obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare, cu luarea în considerare a vechimii efective în funcţie.

Din analizarea considerentelor deciziilor enumerate rezultă că raţionamentul juridic care a fundamentat aceste decizii este aplicarea principiului egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim.

Prin urmare, nu există o decizie prin care să se fi statuat cu autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea vechimii în funcţie a reclamantelor, acordarea sporului de fidelitate fiind acordatată nu ca efect al recunoaşterii unei vechimi în funcţie, ci în aplicarea principiului egalizării.

Faptul că Ministerul Justiţiei a emis ordine pentru punerea în executare a unor decizii nu echivalează cu o recunoaştere a vechimii în funcţie a reclamantelor, ci doar cu acordarea unor drepturi salariale ca efect al aplicării principiului egalizării.

Aşadar nu se poate reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziilor invocate, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, aceaste decizii nu au recunoscut vechimea în funcţie a reclamantelor, ci doar au acordat acestora dreptul salarial ca efect al egalizării.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1101/2020 din 29 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.