Revision petition for alleged violation of EU law priority in tax dispute dismissed as unfounded, upholding prior affirmance of tax assessments

Şedinţa publică din data de 12 mai 2023

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, în temeiul art. 192, art. 194 şi următoarele C. proc. civ., art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ale art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi (3) şi art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

(i) Anularea parţială a Deciziei nr. 620/20.12.2018, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus respingerea contestaţiei administrative formulată de reclamantă în ceea ce priveşte suma totală de 18.866.573 RON;

(ii) Anularea parţială a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/15.07.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016, ambele emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, în ceea ce priveşte:

- suma de 5.229.948 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar;

- suma de 3.848.680 RON, reprezentând accesorii (dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere) aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar;

- suma de 6.495.233 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar;

- suma de 3.292.712 RON, reprezentând accesorii (dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere) aferente TVA stabilit suplimentar.

(iii) Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 71/CA din data de 17 iunie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată.

I.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Soluţia instanţei de recurs

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii formulată de recurenta-reclamantă şi, pe cale de consecinţă, a solicitat ca instanţa de judecată să dispună:

- anularea parţială de Deciziei nr. 620/20.12.2018, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus respingerea contestaţiei administrative formulată de recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte suma totală de 18.866.573 RON;

- anularea parţială de Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/15.07.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016, ambele emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, în ceea ce priveşte:

- suma de 5.229.948 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar;

- suma de 3.848.680 RON, reprezentând accesorii (dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere) aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar;

- suma de 6.495.233 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar;

- suma de 3.292.712 RON, reprezentând accesorii (dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere) aferente TVA stabilit suplimentar.

- obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 3735 din 22 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 71/CA din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

II. Cererea de revizuire ce face obiectul prezentei judecăţi

Împotriva Deciziei nr. 3735 din 22 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de revizuire recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta a arătat, în esenţă, că din decizia pronunţată în recurs reiese că, în ceea ce priveşte dispoziţiile de drept unional, instanţa de recurs a avut în vedere, cu excepţia analizei privind înregistrarea cesiunii de creanţă de la societatea B., doar jurisprudenţa CJUE în cauza C-430/19 privind imposibilitatea refuzului exercitării dreptului de deducere pe baza unei simple bănuieli de fraudă, aprecierea instanţei fiind aceea că, în cauză, nu este vorba de simple bănuieli, ci de faptul că serviciile nu au fost prestate efectiv.

Or, anterior soluţionării recursului, revizuenta a depus note de şedinţă, prin care a invocat în susţinerea motivelor de recurs dreptul Uniunii Europene incident, o serie de hotărâri CJUE fiind depuse la dosarul cauzei, iar asupra acestor apărări, susţinute, de altfel, şi oral cu prilejul dezbaterilor, instanţa nu s-a pronunţat, lăsând neanalizate dispoziţii prioritare faţă de dreptul naţional, a căror interpretare ar fi trebuit să conducă la neaplicarea normelor interne în temeiul cărora recursul a fost respins.

Astfel, în ceea ce priveşte omisiunea analizării dreptului unional şi jurisprudenţei CJUE privind imposibilitatea refuzului exercitării dreptului de deducere a TVA pentru lipsa scopului economic al tranzacţiilor, în susţinerea acestei teze au fost invocate în cursul procedurii judiciare norme de drept UE interpretate prin jurisprudenţa CJUE. În acest sens, societatea revizuentă a arătat prin notele scrise că elementele reţinute ca suficiente pentru refuzul exercitării dreptului de deducere a TVA nu pot constitui temeiul unei astfel de soluţii în raport de jurisprudenţa CJUE, obligatorie pentru autorităţile fiscale conform dispoziţiilor art. 11 alin. (11) din Codul fiscal (în domeniul taxei pe valoarea adăugată şi al accizelor autorităţile fiscale şi alte autorităţi naţionale trebuie să ţină cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene).

Subliniază revizuenta că lipsa scopului economic - element reţinut în considerentele instanţei de recurs - nu echivalează cu o practică abuzivă. Situaţia de excepţie este doar aceea în care tranzacţiile sunt, cumulativ, pur artificiale şi realizate în scopul obţinerii unui avantaj fiscal contrar obiectivelor Directivei TVA, elemente care nu au făcut obiectul analizei autorităţilor administrative sau instanţei de judecată pe parcursul procedurii judiciare.

Revizuenta arată că instanţa de recurs a omis să analizeze refuzul exercitării dreptului de deducere din perspectiva celor invocate, reţinând în mai multe rânduri că lipsa scopului economic sau a justificării obiective a tranzacţiilor poate sta la baza refuzului deducerii TVA.

Or, în opinia revizuentei, se impunea aplicarea prioritară a normelor europene şi a jurisprudenţei CJUE aferente, în sensul constatării că actele administrative atacate şi hotărârea fondului reţin lipsa scopului economic drept motiv al refuzului dreptului de deducere a TVA şi nu analizează îndeplinirea condiţiilor de fond pentru exercitarea dreptului de deducere, după cum nu analizează nici incidenţa singurei situaţii de excepţie în care dreptul poate fi refuzat, respectiv aceea în care tranzacţiile sunt, cumulativ, pur artificiale şi realizate în scopul obţinerii unui avantaj fiscal contrar obiectivelor Directivei TVA. Pentru această ultimă ipoteză, nu a fost analizată nici "excepţia la excepţie", respectiv situaţia în care, deşi tranzacţiile ar fi fictive, riscul de pierderi fiscale a fost eliminat, aşa încât deducerea poate fi refuzată doar în cazul în care ar fi regularizată taxa colectată.

Subliniază revizuenta că analiza situaţiei de excepţie în lumina jurisprudenţei CJUE invocate, prin notele scrise şi oral, ar fi condus la constatarea nelegalităţii actelor administrative din perspectiva TVA, taxă indirectă reglementată la nivelul Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte omisiunea analizării condiţiilor impuse de dreptul UE pentru înlăturarea deducerii TVA în cazul tranzacţiilor artificiale, revizuenta reiterează considerentele expuse în notele scrise formulate în cauză, arătând, în esenţă, că refuzul dreptului de deducere a fost motivat exclusiv prin raportare la argumente precum cele evidenţiate în jurisprudenţa citată vizând lipsa unui scop economic, iar avantajul fiscal contrar obiectivelor Directivei nu a fost precizat, neputându-se prezuma sau reţine că exercitarea dreptului de deducere ar reprezenta per se un astfel de avantaj, câtă vreme este asociat unei datorii fiscale plătite la societăţile furnizoare, aflate în relaţii de afiliere.

Revizuenta arată că CJUE a stabilit că, atunci când riscul de pierdere fiscală e eliminat complet, administraţiile fiscale trebuie să asigure neutralitatea taxei, adică să permită deducerea TVA, astfel că, per a contrario, în situaţia în care dreptul naţional nu permite rectificarea datoriei fiscale reprezentând TVA colectată atunci când a fost eliminat riscul de pierderi fiscale, dreptul Uniunii Europene se opune unei reglementări naţionale care exclude deducerea taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferente unor operaţiuni fictive, obligând totodată persoanele care menţionează TVA-ul pe o factură să achite această taxă, inclusiv pentru o operaţiune fictivă.

Precizează revizuenta că, în cauza de faţă, situaţia este exact una în care a fost refuzată exercitarea dreptului de deducere a TVA, dar se menţine obligaţia de plată a TVA colectat la societăţile afiliate, în lipsa oricărui risc de pierdere fiscală, dreptul naţional neprevăzând niciun mecanism prin care taxa datorată să poată fi regularizată, iar, în ceea ce priveşte riscul de pierderi fiscale, tot jurisprudenţa CJUE confirmă că acesta este inexistent într-o situaţie precum cea de faţă.

Mai arată revizuenta că situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond şi instanţa de recurs este neschimbată, iar prin prezenta cerere de revizuire nu se repune în discuţie starea de fapt, nu se critică modul de interpretare a unor probe şi nu se critică aspecte care, din perspectiva dreptului UE, au fost deja tranşate de către instanţa de recurs.

Prin urmare, nici pe parcursul procedurilor administrative şi judiciare şi, cu atât mai puţin, prin prezenta cerere de revizuire, nu se invocă fapte relevante noi sau alte motive de fapt care să tindă la schimbarea soluţiei pronunţate în cauză, ci criticile în revizuire sunt limitate la neanalizarea de către instanţa de recurs a normelor de drept UE şi a hotărârilor CJUE, invocate în cauză.

Subliniază revizuenta că normele de drept substanţial european invocate sunt aplicabile în cauză şi erau în vigoare la data naşterii/modificării/stingerii raportului juridic dedus judecăţii, precum şi faptul că dreptul UE are supremaţie absolută în faţa dreptului intern, iar această supremaţie trebuie să fie luată în considerare de instanţele naţionale în deciziile lor.

Pentru argumentele expuse, revizuenta solicită admiterea cererii de revizuire şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului formulat de societate.

III. Apărările formulate în cauză

Intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

IV.1. Înalta Curte, analizând cererea de revizuire prin prisma condiţiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, aşa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reaminteşte că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o consecinţă a aderării României la Uniunea Europeană şi reprezintă un instrument menit să asigure la nivelul jurisdicţiei naţionale preeminenţa prevederilor tratatelor şi reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul naţional a fost să creeze un remediu procesual efectiv şi eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfinţite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte reţine că existenţa unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului naţional, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pronunţându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunţată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapferer, în sensul că:

"dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, aşadar, răspunsul legislativ al României faţă de obligaţiile impuse statelor membre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echilibrul între principiul securităţii juridice, a cărui garanţie este autoritatea de lucru judecat şi supremaţia dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003.

Aşadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunţate de instanţele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea şi aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să ţină seama de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.

79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului (...).

83. În acelaşi fel este lipsită de relevanţă neinvocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicţionale, să dea cererii calificarea juridică exactă şi să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie".

În consecinţă, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existenţa unei incompatibilităţi între raţionamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită şi necesitatea preeminenţei dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituţiei României, preeminenţă raportată atât la conţinutul tratatelor şi al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât şi la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Noţiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" şi "implementare a dreptului UE" au un înţeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudenţă a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situaţia juridică din litigiu şi dreptul european. Apropierea situaţiei de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudenţa CJUE.

În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că revizuenta susţine, prin argumentele invocate, cel puţin parţial, că instanţa de recurs ar fi pronunţat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, astfel că revizuirea este admisibilă.

Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 cu privire la condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv al revizuirii îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii.

Or, în cauza de faţă, revizuenta este nemulţumită de dezlegarea dată de instanţa de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta prin cererea sa sunt tocmai faptele deduse judecăţii, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor şi principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanţei de recurs pe baza cărora a pronunţat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

În realitate revizuenta face o amplă critică a hotărârii pronunţate de instanţa de judecată şi tinde practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile şi cu respectarea condiţiilor expres prevăzute de lege şi în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuţie probleme de fond ce s-au dezbătut în faţa instanţelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existenţa unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuţie a unor chestiuni de drept şi de fapt ce au fost soluţionate de instanţa de recurs. Dispoziţiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui alt apel sau recurs.

Această interpretare restrictivă a condiţiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, şi anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare a fondului pricinii. Competenţa de control judiciar a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare şi denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanţial şi obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei şi alţii contra Moldovei şi Eugenia şi Doina Duca contra Moldovei).

Ca atare, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente speţei, instanţa de recurs, la emiterea deciziei contestate pe calea revizuirii de faţă, a apreciat că soluţia de la fondul pricinii reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză şi, în consecinţă, a respins cererea de recurs, respingând, în integralitate criticile recurentei.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a analizat argumentele susţinute în calea de atac, precum şi motivele de recurs invocate, stabilind situaţia de fapt şi de drept prin prisma normelor legale incidente.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta invocă aceleaşi motive şi dispoziţii legale care au fost analizate de către instanţa de recurs.

Or, contrar celor afirmate de revizuentă, atât instanţa de fond, respectiv Curtea de Apel Constanta, cât şi instanţa de recurs, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au avut în vedere jurisprudenţa CJUE în domeniul de referinţă şi au decis că actele administrativ-fiscale atacate sunt temeinice, legale şi în concordanţă cu normele unionale, iar sumele stabilite suplimentar în sarcina reclamantei sunt reale.

Aplicarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între normele interne şi cele ale Uniunii Europene.

În cauza de faţă, revizuenta nu a dovedit această cerinţă esenţială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislaţia internă aplicată de instanţa de recurs cu ordinea juridică europeană reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene şi, astfel, nu se poate reţine existenţa unei incompatibilităţi între dreptul european şi legislaţia internă, pentru a fi îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Încălcarea de către instanţa de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanţă în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului şi nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, criticile revizuentei nu s-au încadrat în cerinţele acestui caz special de revizuire, dreptul european nefiind antamat prin cererea de revizuire, revizuenta invocând formal prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conţinând doar nemulţumirile părţii faţă de soluţia reţinută de instanţa de fond, respectiv de instanţa de recurs.

Motivele invocate de către revizuentă sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, din analiza motivelor invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluţionat definitiv şi că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

Prin urmare, ţinând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situaţiei de fapt şi a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanţa de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ţinând seama şi de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

IV.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în revizuire

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3735 din data de 22 iunie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2023.