Fund’s appeal upheld; insurer’s damages claim rejected as loss not certain under Article 19 liability.

Şedinţa publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 31.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să fie obligat FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016, constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 19.547,99 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, şi-a menţinut solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1929 din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 6.822 de RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021;

- a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON;

- a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 878,66 RON, reprezentând onorariu de avocat;

- a respins, în rest, acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost modificată şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, constând în principal în penalităţi de întârziere şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art. 1531 şi art. 1535 C. civ., în condiţiile în care fapta imputabilă FGA are o dublă valenţă: respingerea iniţială a cererii şi plata cu întârziere a sumei datorate, astfel că soluţia de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii Deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, dacă se reţine că prin fapta culpabilă a FGA, A. S.A. a fost lipsită de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului presupunea obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv plata.

Mai arată că momentul la care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea unei cereri adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres în acest sens.

Precizează că se impune a se reţine şi faptul că cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăţi, conform art. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015, iar faptul că a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, nu poate conduce la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă.

Pe de altă parte, invocă încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora FGA are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere, iar potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Precizează că, în aceste condiţii, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

O a treia critică formulată de recurenta-reclamantă vizează greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, invocă prevederile alin. (1) al articolului menţionat, susţinând că dobânda penalizatoare trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3), aşa cum în mod greşit a procedat prima instanţă, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor, iar, atâta vreme cât A. S.A. este îndreptăţită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, iar FGA este o instituţie creată pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Mai arată că în cauză, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător şi, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, iar evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocând excepţia inadmisibilităţii, a lipsei de obiect a contestaţiei/a lipsei de interes, motivat de faptul că cererea de plată a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, precum şi excepţia prescripţiei raportat la cererea introductivă de instanţă şi cererea modificatoare formulată de reclamantă.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Mai arată că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererii de despăgubiri, dar se completează cu Legea nr. 554/2004, care la art. 2 alin. (1) lit. h) stabileşte un termen de soluţionare de 30 de zile.

Consideră că reclamanta cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 19.04.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, de când cunoştea atât producerea prejudiciului, cât şi întinderea acestuia, Decizia nr. 14452/03.05.2018, de respingere a acestei cereri, fiindu-i comunicată la data de 07.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cât şi cuantumul acestora.

Sub acest aspect, arată că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei potrivit căreia a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, câtă vreme reclamanta a depus prezenta acţiune înainte de această dată.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare dintre cele două situaţii a început sa curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu, iar împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Precizează că a achitat recurentei-reclamante suma de 6.822 RON, cu OP nr. x/28.10.2021, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/16.03.2016.

Pe fondul cauzei, susţine că în cauză nu se poate reţine nici nesoluţionarea în termen a unei cereri şi nici refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede nici sancţiunea dobânzii legale penalizatoare.

Totodată, arată că art. 1 din O.G. nr. 13/2011 impune existenţa unei convenţii pentru stabilirea ratei dobânzii, o astfel de convenţie neexistând în cauza de faţă, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 se aplică profesioniştilor, or FGA este o instituţie de drept public.

Mai arată că dobânda legală penalizatoare este datorată pentru neîndeplinirea unei obligaţii la scadenţă, însă recurenta-reclamantă o pretinde pentru neîndeplinirea de către FGA a obligaţiei de soluţionare în termenul legal a cererii de plată, fără a proba anularea prin hotărâre judecătorească a actului administrativ asimilat, respectiv a nesoluţionării cererii de plată într-un anumit termen.

Precizează că FGA acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale sale, astfel că FGA nu se substituie, nu succede şi nu reprezintă asigurătorii în faliment.

Pe de altă parte, arată că cererea de plată nr. x/16.03.2016 a fost soluţionată în sensul admiterii acesteia, fără a fi emis un act administrativ, respectiv prin plata debitului pretins la data de 28.10.2021, în sumă de 6.822 RON, cu OP nr. 6367.

Menţionează că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, iar, pe de altă parte, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi emiterea actului administrativ anulat sau a cărui anulare a fost solicitată.

Astfel, în speţă este vorba de o răspundere civilă delictuală şi aceasta se antrenează în condiţiile art. 1357 şi următoarele din C. civ., presupunând: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei.

În speţă, unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea de către FGA a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Susţine că nici FGA şi nici instanţa de judecată nu au analizat dacă intimata-reclamanta deţine o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât fiind obligat în mod definitiv doar la analizarea pe fond a cererii de plată, astfel că efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu echivalează cu recunoaşterea dreptului pretins; că acţiunea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 are caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal, astfel că nu poate fi obligat la contravaloarea lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă pentru care nu s-a statuat că ar reveni intimatei-reclamantei în litigiul principal.

Mai precis, acţiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată.

Reiterează faptul că nu poate fi obligat la plata dobânzii conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în condiţiile în care FGA nu este profesionist şi nu exploatează o întreprindere, iar, pe de altă parte, FGA nu este un asigurător şi nici nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat concluzii scrise, solicitând, în esenţă, respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală, precum şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră că instanţa de fond a dat o dezlegare corectă excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, iar, pe fond, prima instanţă a reţinut în mod corect că recurenta-reclamantă este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată şi reţine cele ce succed:

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în urma precizării de acţiune şi în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016, constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale, respectiv de 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar, în subsidiar, dobânda penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins excepţiile invocate în cauză, respectiv excepţia inadmisibilităţii, excepţiei tardivităţii şi excepţia prescripţiei; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pe care l-a obligat să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 6.822 de RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021; a respins, în rest, acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au formulat recursuri recurenta-reclamantă A. S.A. şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

II.1.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA, Înalta Curte constată că este fondat.

Recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a criticat, în primul rând, soluţia primei instanţe pronunţate asupra excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, pe care le-a invocat prin întâmpinarea formulată faţă de cererea modificatoare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, deşi partea şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că nu a arătat, în concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentinţa primei instanţe, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat ce vizează nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.

Or, în condiţiile în care a invocat exclusiv formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să poată fi încadrate în aceste dispoziţii legale, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza potrivit căreia hotărârea recurată ar fi nemotivată neputând fi reţinută, câtă vreme nu a fost susţinută şi dovedită.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest caz de casare, sub un prim aspect, prin raportare la soluţia primei instanţe pronunţate asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare, clamând încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează aceste instituţii.

Reţine Înalta Curte că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, este de observat că prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă, în ceea ce priveşte soluţia dată de către instanţa de fond cu privire la excepţiile analizate, Înalta Curte constată că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

A susţinut recurentul-pârât că raţionamentul instanţei de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi a considerentelor reţinute de instanţa supremă prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată într-un recurs în interesul legii, considerând, dimpotrivă, că acţiunea reclamantei este inadmisibilă pentru argumentele arătate prin cererea de recurs.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, pe care le apreciază nefondate, şi în acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiţionează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoaşterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorităţii stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, aceasta putându-se constata numai în cadrul unei acţiuni în nelegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorităţii de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acţiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acţiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalităţii actului administrativ sau a refuzului printr-o sentinţă judecătorească definitivă.

Prin urmare, excepţia inadmisibilităţii, întemeiată pe argumentele invocate de către recurentul-pârât, a fost în mod corect respinsă de către instanţa de fond.

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, de asemenea, se reţine că în mod legal a fost respinsă de prima instanţă, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar decizia prin care refuzul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, aşadar dreptul la acţiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.

Pentru aceleaşi considerente, în mod corect a fost respinsă şi excepţia prescripţiei.

Aşa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 31.03.2021, iar ulterior a fost modificată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/16.03.2016, motivat de faptul că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ulterior, prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018 (definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, respingând în rest acţiunea.

Prin urmare, câtă vreme din analiza Deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul şi nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată din speţă.

Aşadar, rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanţei (31.03.2021) existenţa creanţei era strâns legată de anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De altfel, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie se invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

Pe fondul cererii de recurs, Înalta Curte constată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de pârât fiind fondat.

În esenţă, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a acordat în mod nelegal despăgubirile solicitate reclamantei, în condiţiile în care în speţă nu poate fi vorba de nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri şi nici de un refuz nejustificat şi că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată a fost depăşirea plafonului instituit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015; că nu pot fi acordate despăgubiri pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii de plată, întemeiate pe art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nefiind îndeplinite condiţiile acestui text de lege, solicitând respingerea inclusiv a cererii subsidiare, privind plata dobânzilor penalizatoare, în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme nu se poate reţine nesoluţionarea în termen a unei cereri şi nici de refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, hotărârea recurată fiind nelegală sub acest aspect.

Astfel, natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, propriu-zis sau asimilat, potrivit art. 52 din Constituţia României, coroborat cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce au următorul conţinut:

Art. 52 din Constituţie:

"(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. (2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică."

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."

Prin urmare, se constată că persoana vătămată în dreptul sau interesul său printr-un act administrativ poate cere, pe lângă anularea actului şi recunoaşterea dreptului sau interesului, inclusiv repararea pagubei cauzate.

Înalta Curte reţine, astfel, că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică, în condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Răspunderea administrativ-patrimonială se angajează în aceleaşi condiţii ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 şi următoarele din C. civ., respectiv se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; în ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta este o condiţie necesară pentru admiterea acţiunii în repararea prejudiciului, introdusă de către prejudiciat împotriva autorităţii publice răspunzătoare.

Astfel, răspunderea administrativă nu s-a construit pe nicio regulă generală substanţială proprie, ci pe natura şi suportul dreptului civil de la care a preluat/împrumutat, transferând obligaţiile generale din materia răspunderii civile în drepturi şi obligaţii particulare, cu trăsături proprii materiei dreptului administrativ.

Cu alte cuvinte, răspunderea administrativă reprezintă acea formă a răspunderii juridice care constă în ansamblul de drepturi şi obligaţii conexe de natură administrativă care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite prin care se încalcă norme ale dreptului administrativ.

Potrivit art. 1357 alin. (1) din C. civ.:

"Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare."

Prin urmare, prejudiciul este reparabil dacă el este rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al victimei.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, recurenta-reclamantă a susţinut că aceasta constă în refuzul pârâtului de a achita despăgubirile solicitate; a arătat şi că este evident că actul administrativ prin care a fost soluţionată iniţial cererea de plată este unul nelegal, el având relevanţa unui act ilicit din perspectiva răspunderii civile delictuale.

Cu toate acestea, rezolvarea problemei atribuirii unui caracter ilicit conduitei FGA implică cercetarea activităţii acestuia şi a implicării în îndeplinirea obligaţiei speciale care se afirmă că a fost încălcată.

Înalta Curte reţine că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului, în sensul că:

"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Sub acest aspect, se impune a se reţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului B. S.A. şi nu datorează despăgubiri prin "efectul legii".

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că normele în vigoare la data subrogaţiei şi cele de la momentul formulării cererii de plată prevăd în sarcina pârâtului FGA obligaţia de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situaţia premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri.

În realitate, reclamanta a confundat dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situaţii aceasta fiind ţinută să facă dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive de constatare a nelegalităţii actului tipic sau asimilat.

Or, în speţă, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri numai cu privire la existenţa unui act administrativ tipic nelegal, nu şi cu privire la existenţa actului administrativ asimilat nelegal (nesoluţionarea în termen).

Astfel, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu s-a constatat caracterul nelegal al refuzului pârâtului de a achita despăgubirile solicitate de recurenta-reclamantă, în condiţiile în care aceasta nu era îndreptăţită necondiţionat să le primească.

Pe de altă parte, în cauză, se constată că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins 435 de cereri de plată formulate de A. S.A., în sumă totală de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată de faţă, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2, anexat deciziei, cu privire la suma de 7.913.561,09 RON. De asemenea, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (…) nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

Prin urmare, nefiind stabilit în mod efectiv un drept al recurentei-reclamante la un debit principal în raportul juridic de drept administrativ, aceasta nu poate invoca cu temei existenţa unui prejudiciu reparabil cauzat de refuzul soluţionării cererii privind debitul principal, din moment ce încă nu se cunoaştea dacă reclamanta avea sau nu un drept la debitul principal, prejudiciul pretins nefiind cert în acest moment.

Un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent, însă această ipoteză nu se regăseşte în ceea ce priveşte prejudiciul pretins a fi suferit de reclamantă în prezenta cauză.

Instanţa de judecată se poate raporta doar la un prejudiciu constatat (anterior) şi evaluat cu certitudine, cerinţă ce nu este îndeplinită în prezenta cauză, astfel că nu vor putea fi acordate despăgubiri pentru nesoluţionarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aspect ce a fost reţinut în mod corect de către instanţa de fond.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că prejudiciul solicitat de către reclamantă are caracter cert.

Dincolo de aceste aspecte, se constată că litigiul dedus judecăţii în prezenta cauză a fost determinat de refuzul autorităţii pârâte de a soluţiona efectiv cererea reclamantei.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004:

"(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 lin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă."

Este recunoscută de către legiuitor atribuţia puterii judecătoreşti de a cenzura conduitele autorităţilor publice caracterizate de refuzul de soluţionare a unei cereri.

Or, în cazul de faţă, lămurirea situaţiei dreptului pretins de recurenta-reclamantă revine FGA, în sarcina căruia au fost stabilite, prin norme legale, atribuţii în acest sens, sentinţa Curţii de Apel Bucureşti nr. 4902/27.11.2018, definitivă la data de 13.10.2021, obligând pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată în discuţie.

În acest context, dreptul la acţiune este recunoscut de legea contenciosului administrativ în favoarea persoanelor vătămate nu doar în ceea ce priveşte un act administrativ unilateral, ci şi în cazul unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, reţinând că prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 definesc acest refuz drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane".

Prin urmare, Înalta Curte reţine că în cauză nu se poate reţine ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu cert, întrucât cererea de plată a reclamantei cu privire la suma solicitată nu a primit o soluţionare pe fond, pentru a se putea stabili dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită să primească suma solicitată prin cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar, ci cererea de plată a fost respinsă ca urmare a atingerii plafonului de 450.000 RON.

Astfel, reclamanta a solicitat penalităţi de întârziere şi dobânda aferentă, calculate prin raportare la suma solicitată prin cererea de plată, sumă care nu are un caracter cert, nefiind stabilită.

Referitor la existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse şi fapta presupus ilicită, respectiv emiterea actului administrativ vătămător, Înalta Curte reţine că o astfel de legătură nu există, întrucât nici FGA, nici instanţa de judecată, prin hotărârea pronunţată, nu au apreciat asupra existenţei dreptului reclamantei la acordarea despăgubirii solicitate prin cererea de plată, ci decizia intimatului-pârât a fost anulată de către instanţă cu obligarea acestuia de a cerceta fondul cererii de plată, şi nu de a proceda la achitarea directă a respectivei sume.

În consecinţă, în limitele în care a fost emisă şi analizată de către instanţa de judecată Decizia nr. 14452/03.05.2018, anularea acesteia nu conduce la consecinţa învederată de recurenta-reclamantă, intimatul-pârât neputând fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă care nu s-a statuat că ar reveni reclamantei în litigiul principal.

Astfel, nu se mai impune examinarea posibilităţii acordării penalităţilor sau a dobânzilor prin raportare la norma specială care guvernează raportul juridic dintre părţi, în litigiul desfăşurat în etapa anterioară nereţinându-se dreptul reclamantei la plata creanţei principale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul formulat de către recurentul-pârât este fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care se impune admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei recurate şi rejudecarea fondului cauzei, în sensul respingerii, în tot, a acţiunii formulate de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

II.1.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că este nefondat.

Recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că ceea ce critică recurenta-reclamantă prin recursul de faţă este faptul că în raport cu dispoziţiile art. 1531 şi 1535 C. civ., referitoare la repararea integrală a prejudiciului, se impunea a-i fi acordată dobânda conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, şi nu conform art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Cu alte cuvinte, ceea ce a contestat recurenta-reclamantă prin cererea de recurs este reprezentat de modul de stabilire a dobânzii acordate.

Or, în condiţiile în care instanţa de recurs a casat sentinţa primei instanţe cu privire la fondul cauzei şi, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei, ca neîntemeiată, conform argumentelor arătate la pct. II.1.1. din prezenta decizie, nu se mai impune analizarea sub acest aspect a motivelor de recurs prin care se contestă modul de calcul al dobânzii, deoarece în rejudecare instanţa de recurs a apreciat că recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi, în consecinţă, nici a dobânzii aferente.

În aceste condiţii, nu mai prezintă relevanţă modul de calcul al dobânzii, câtă vreme recurentei-reclamante nu i s-a recunoscut dreptul la acordarea acesteia.

Altfel spus, în raport cu soluţia de admitere a recursului recurentului-pârât şi de respingere, în rejudecare, a cererii de chemare în judecată a reclamantei, ca neîntemeiată, analiza criticilor formulate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs este lipsită de utilitate şi nu se mai impune analizarea acestora.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul recurentei-reclamante, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1929 din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

De asemenea, în baza aceluiaşi temei de drept, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva sentinţei civile nr. 1929 din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, pe fond: va respinge, în tot, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă, ca parte care a pierdut procesul, la plata sumei de 200 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1929 din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva sentinţei civile nr. 1929 din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, pe fond:

Respinge, în tot, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 200 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, achitată în recurs.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2023.