Insurers' Guarantee Fund claims: 90-day filing deadline is a decadence period, not subject to suspension for document legalization delays

Şedinţa publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.04.2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 25934/29.03.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa admiterii cererii de plată a despăgubirii formulate de reclamantă şi obligarea pârâtului la emiterea unei Decizii de plată de 32.000 de RON daune morale şi 100 de RON lunar prestaţie periodică. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 32.000 de RON daune morale şi 100 de RON lunar prestaţie periodică. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 169 din 4 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 25934/29.03.2021 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamantă a sumei de 30.000 de RON, reprezentând daune morale şi a sumei de 100 de RON lunar prestaţie periodică, conform titlului executoriu.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată şi menţinerea Deciziei FGA ce face obiectul prezentului dosar.

În motivarea recursului, arată că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18, art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015; că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că intimata-reclamantă a depus cererea de plată cu respectarea termenului de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că abia la data de 18.01.2021 au putut fi legalizate sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Panciu la fond şi decizia penală nr. 816/05.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în apel, în dosarul nr. x/2017.

În opinia recurentului, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, deoarece termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma nr. 24/2019, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripţie, deoarece pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

Se arată în motivele de recurs că instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte posibilitatea de întrerupere a termenului de decădere, considerând ca fiind motiv justificat sesizarea FGA abia după obţinerea copiilor legalizate a hotărârilor pronunţate în dosarul penal. Această interpretare eronată se îndepărtează cu mult de instituţia termenului de decădere de 90 de zile, care nu se poate suspenda sau întrerupe, nici măcar pentru motive justificate, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

În opinia recurentului, contrar susţinerilor eronate ale instanţei de fond, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale pronunţate în dosarul nr. x/2017, respectiv la data de 05.10.2020, dată la care s-a pronunţat Decizia definitivă a Curţii de Apel Galaţi, aşa cum se poate observa din documentele aflate la dosarul prezentei cauze, astfel că ultima zi de depunere a cererii de plată, în interiorul celor 90 de zile, era la data de 04.01.2021.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Criticile formulate de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt întemeiate.

În fapt, din analiza înscrisurilor depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată s-a constatat faptul că la data de 31.10.2012 a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, asigurat RCA la B., în urma căruia a rezultat decesul defunctei C..

În susţinerea cererii de plată reclamanta a depus sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 816/A/05.10.2020, hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Cererea de plată a fost respinsă în parte, respectiv pentru despăgubirile constând în daune morale, precum şi prestaţia periodică anterioară datei de 13.10.2020, reţinându-se că nu a fost respectat termenul legal pentru depunerea acesteia.

Împotriva deciziei emise de FGA, petenta a formulat prezenta contestaţie, prin care a solicitat anularea deciziei şi obligarea pârâtului la plata sumei de bani în vederea acoperirii prejudiciului patrimonial şi nepatrimonial suferit.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a reţinut că reprezintă "motive temeinic justificate" împrejurările invocate de reclamantă, titular al unui drept de creanţă constând în contravaloarea pagubelor suferite ca urmare a tragicului eveniment rutier, având în vedere că abia la data de 18.01.2021 au putut fi legalizate sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de către Judecătoria Panciu la fond, şi decizia penală nr. 816/05.10.2020, pronunţată de către Curtea de Apel Galaţi în apel, în dosarul nr. x/2017, iar creanţa recunoscută prin hotărârile penale se bucură de autoritate de lucru judecat, cuantumul creanţei fiind în mod definitiv stabilit, nefiind un caz în care autoritatea pârâtă să aprecieze asupra altor aspecte decât cele deja invocate în mod netemeinic.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că persoana vătămată poate solicita nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi recunoaşterea dreptului pretins, Curtea a admis în parte contestaţia formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 25934/29.03.2021 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamantă a sumei de 30.000 de RON, reprezentând daune morale şi a sumei de 100 de RON lunar, prestaţie periodică, conform titlului executoriu anterior menţionat.

Înalta Curte reţine că, faţă de situaţia de fapt stabilită, temeiul legal aplicabil este reprezentat de prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 24/2019 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor (forma aplicabilă la data formulării cererii de plată) stipula că:

"(1) Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări completează o cerere de plată motivată în acest sens, pe baza modelului prevăzut în anexa nr. 9 pentru restituirile de primă, respectiv în anexa nr. 10 pentru cererile de plată a despăgubirilor; cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei A.S.F. de închidere a procedurii de redresare financiară, în temeiul art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

(2) Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege reglementează conduita pe care trebuie să o aibă creditorii de asigurare, condiţii şi termene în vederea exercitării dreptului de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă, nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În opinia recurentului, împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, deoarece termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma nr. 24/2019 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, astfel cum este termenul de prescripţie, deoarece, pentru a opera decăderea, nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

Înalta Curte constată că, prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine că de la data de 28 aprilie 2016 începe să curgă termenul de 90 zile pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive a acestei hotărâri.

În cauză este, însă, incidentă a doua ipoteză, respectiv când dreptul de creanţă s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În acest sens, în considerentele sentinţei recurate s-a reţinut în mod greşit că, în speţă, creanţa de asigurări pretinsă de reclamantă nu este o creanţă născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, deoarece dreptul de creanţă se naşte în patrimoniul asiguratului prin producerea riscului asigurat, aşadar de la data accidentului rutier (în speţă 31.10.2012), numai realizarea acestuia fiind condiţionată de parcurgerea procedurilor legale, administrative sau jurisdicţionale.

Înalta Curte constată că, în cazul intimatei-reclamante acest drept s-a născut la data deschiderii posibilităţii executării dreptului de creanţă recunoscut prin hotărâre judecătorească, respectiv prin sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Panciu la fond, în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă în baza deciziei penale nr. 816/05.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în apel.

Aşadar, reclamanta se află în ipoteza expres prevăzută de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (2) din Norma ASF nr. 24/2019, a naşterii dreptului de creanţă ulterior declarării falimentului asigurătorului, termenul de 90 de zile calculându-se de la data de 05.10.2020, data stabilirii pe cale definitivă, prin hotărâre judecătorească, a existenţei dreptului de creanţă şi a cuantumului acestuia.

Din examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte reţine că problema de drept controversată în speţă este aceea dacă dreptul de creanţă s-a născut la data rămânerii definitive a sentinţei penale sau la data comunicării deciziei penale, neputând fi primită interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor legale în sensul că intimata-reclamantă a depus cererea de plată cu respectarea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, în raport de faptul că abia la data de 18.01.2021 au putut fi legalizate cele două hotărâri.

Astfel, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că poate constitui motiv temeinic justificat, pentru sesizarea în aceste condiţii a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, împrejurarea că reclamanta, faţă de situaţia personală constând în pierderea unei persoane apropiate, a formulat acţiunea civilă în faţa instanţei penale şi, ulterior, la o zi de la legalizare, a înregistrat cererea la instituţia pârâtă, iar pentru a reţine acest lucru instanţa s-a raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care menţionează că "Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată (...)."

Procedând astfel, instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte posibilitatea de întrerupere a termenului de decădere, considerând în mod greşit "ca fiind motiv justificat sesizarea FGA abia după obţinerea copiilor legalizate a hotărârilor pronunţate în dosarul penal".

Înalta Curte are în vedere, totodată, faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 552 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel, cum este şi cazul dedus judecăţii.

În opinia instanţei de control judiciar, titlul de creanţă este reprezentat de sentinţa penală a Judecătoriei Panciu, care, în raport de prevederile art. 552 alin. (1) şi art. 553 alin. (3) C. proc. pen., avea caracter executoriu de la data pronunţării instanţei de apel, astfel că putea fi legalizată şi depusă la FGA împreună cu cererea de plată şi cu un certificat de grefă al soluţiei pronunţate în calea de atac, fără a fi necesară motivarea, comunicarea şi legalizarea deciziei din apel, care putea fi prezentată ulterior.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale pronunţate în dosarul nr. x/2017, respectiv la data de 05.10.2020, dată la care s-a pronunţat decizia definitivă a Curţii de Apel Galaţi, acela fiind momentul la care s-a născut dreptul de creanţă în sensul art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi în sensul prevăzut de art. 634 alin. (2) teza finală C. proc. civ., astfel că ultima zi de depunere a cererii de plată, în interiorul celor 90 de zile, ar fi fost data de 04.01.2021.

Or, cererea de plată a fost înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/19.01.2021, depăşindu-se astfel termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile legale aplicabile.

Pentru argumentele menţionate anterior, Înalta Curte apreciază că actul administrativ-fiscal contestat a fost întocmit legal, astfel că se impune menţinerea acestuia şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În concluzie, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentului-pârât sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind astfel fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere soluţia ce va fi pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurent, întrucât intimata-reclamantă este partea aflată în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale în materie, respectiv cea care a căzut în pretenţii.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 169 din 4 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată şi va obliga intimata-reclamantă la plata sumei de 100 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 169 din 4 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, achitată în recurs.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2023.