Admissibility of administrative action against legislative and normative executive acts: separation of powers and lack of judicial competence to compel statutory modification.

Şedinţa publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 25.05.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Parlamentul României, Senatul României, Comisia pentru Drepturile Omului Egalitate de Şanse, Culte şi Minorităţi, obligarea Parlamentului României să procedeze de îndată la eliminarea sau modificarea tuturor dispoziţiilor din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat şi din Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, care încalcă mai multe dispoziţii din Constituţia României privind drepturile fundamentale recunoscute şi garantate tuturor cetăţenilor români, şi care, în egală măsură, încalcă şi mai multe principii generale constituţionale privind statul de drept şi social român, şi care, adiţional, şi în egală măsură, încalcă şi dispoziţii din Tratatele Constitutive ale Uniunii Europene privind Apărarea şi Respectarea Drepturilor Omului şi care, şi tot adiţional, şi tot în egală măsură, încalcă şi dispoziţii din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Totodată, reclamantul a solicitat obligarea Guvernului României să procedeze de îndată la modificarea celor 3 (trei) dispoziţii abuzive din Anexa nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2011 privind Normele Metodologice de aplicare ale Legii nr. 416/2001.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 296 din 18 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Senatul României - Comisia pentru Drepturile Omului Egalitate de Şanse, Culte şi Minorităţi, ca neîntemeiată;

- a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată;

- a respins cererea de chemare în judecată, formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Parlamentul României, Senatul României, Comisia pentru Drepturile Omului, Egalitate de Şanse, Culte şi Minorităţi şi intervenientul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, ca inadmisibilă;

- a admis cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României de intervenientul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale;

- a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, ca inadmisibilă.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 296 din 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului arată, în esenţă, că, având în vedere natura cauzei şi gravitatea consecinţelor care vor fi produse, în raport cu autoritatea de lucru judecat, în situaţia în care hotărârea recurată ar rămâne definitivă, s-ar prejudicia funcţionarea statului de drept şi a democraţiei constituţionale din România.

Prezintă aspecte cu caracter general faţă de existenţa şi funcţionarea democraţiei şi a statului de drept din România, apreciind că hotărârea recurată reprezintă o încercare de subminare din interior a sistemului democratic român actual şi de înlocuire a acestuia cu un sistem de tip dictatorial, sens în care invocă dispoziţiile constituţionale şi cele ale C. proc. civ. referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, precum şi dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susţine că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

O primă critică subsumată acestui motiv de casare vizează faptul că instanţa a refuzat explicit să respecte şi să aplice principiul general constituţional al priorităţii absolute a asigurării respectării drepturilor omului, instanţa apreciind că dispoziţiile constituţionale, dispoziţiile din C. proc. civ. şi cele din Legea nr. 554/2004 nu au niciun fel de forţă juridică.

A doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează faptul că pronunţarea hotărârii recurate s-a făcut în condiţii în care nu se poate considera că aceasta a fost pronunţată în numele legii, astfel cum impun dispoziţiile art. 124 alin. (1) din Constituţie, din moment ce instanţa de fond nu s-a asigurat că dispoziţiile abuzive sunt în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale, ca urmare a administrării unui control de constituţionalitate de către Curtea Constituţională; nu există nicio dispoziţie legală sau constituţională care să acorde instanţelor de judecată dreptul de a gira constituţionalitatea unor dispoziţii sau dreptul de a administra un control de constituţionalitate în locul sau pentru Curtea Constituţională; nu există nicio dispoziţie legală sau constituţională pe care să se sprijine şi/sau fundamenteze argumentele Parlamentului şi Guvernului, ceea ce ar reprezenta imixtiuni arbitrare inadmisibile în atribuţiile legislative ale Parlamentului şi Guvernului; nu există nicio dispoziţie legală sau constituţională care să recunoască Parlamentului şi Guvernului dreptul de a nu respecta drepturile omului.

Consideră că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin refuzul nejustificat, din punct de vedere procedural şi legal, de a sesiza Curtea Constituţională în vederea administrării unui control de constituţionalitate asupra dispoziţiilor abuzive conţinute în Legea nr. 416/2001 şi Legea nr. 196/2016, instanţa girând constituţionalitatea acestor legi, atribuţie ce nu intră în competenţa instanţelor de judecată.

Un al doilea motiv de casare se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi vizează împrejurarea că, la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate invocată, instanţa de fond a substituit/înlocuit arbitrar regulile de procedură reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ce trebuiau aplicate obligatoriu la examinarea admisibilităţii cererii de sesizare.

Consideră că dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ. nu au aplicabilitate la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Arată că există clare şi evidente încălcări ale unor drepturi ale omului, produse de dispoziţiile abuzive din Legea nr. 416/2001 şi Legea nr. 196/2016.

În acest context, arată că la primul termen de judecată, instanţa de fond a solicitat părţilor să formuleze şi să depună în scris, până la următorul termen de judecată, un punct de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, iar Parlamentul şi Guvernul au depus la dosar câte un înscris, punct de vedere, care însă nu îndeplineau criteriile legale minimale pentru a fi numite puncte de vedere, iar, la al doilea termen de judecată, reprezentanta Ministerului Muncii, în calitate de intervenient în favoarea Guvernului României, a solicitat un nou termen de judecată pentru studierea înscrisurilor depuse de reclamant.

Arată că instanţa a refuzat să respecte şi să aplice principiul general constituţional şi legal imperativ al priorităţii absolute privind asigurarea respectării drepturilor omului.

Susţine că excepţia de neconstituţionalitate invocată era determinantă la soluţionarea justă, temeinică şi legală a cauzei, şi mai ales, fiind vorba de asigurarea respectării, cu prioritate absolută, a drepturilor omului.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept materiale care asigură existenţa şi funcţionarea democraţiei constituţionale în România, cu încălcarea directă, cu refuzul de a respecta şi aplica normele esenţiale de drept material ce stau la baza existenţei şi funcţionării statului de drept constituţional român şi a democraţiei române, respectiv cu refuzul exprimat de a respecta dreptul cetăţenilor de a se adresa justiţiei.

Consideră că instanţa a refuzat să aplice dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţii pe care avea obligaţia legală să le aplice cu prioritate, dar a aplicat abuziv dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ., cu consecinţa îngrădirii dreptului cetăţenilor de a se adresa justiţiei.

În acest sens, invocă şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din C. proc. civ.

De asemenea, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la dispoziţiile considerate de către recurent ca fiind abuzive din Anexa nr. IV la H.G. nr. 50/2011, prin care s-au aprobat normele metodologice de aplicare a Legii nr. 416/2001, consideră că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Astfel, arată că acţiunea sa împotriva a 3 dispoziţii abuzive din Anexa nr. IV la H.G. nr. 50/2011 a vizat criteriile draconice de acordare a venitului minim garantat, motiv pentru care zeci de mii de persoane în vârstă sunt fără venituri şi sute de mii de persoane aflate în nevoi sociale sunt respinse de la acordarea venitului minim garantat, întrucât nu îndeplinesc aceste criterii, deşi persoanele care primesc venitul minim garantat sau rudele lor lucrează efectiv pentru sumele de bani primite ca venit minim garantat, acestea reprezentând salarii ca oricare altele.

Susţine că în anii 2020 - 2022 venitul minim garantat se situa la cel mult 142 RON pe lună în cazul persoanelor singure şi în jur de 100 RON de persoană, pe lună, în cazul familiilor alcătuite din 3 - 4 persoane, sumă suficientă pentru cel mult o pâine de 300 - 500 grame pe zi, cantitate de alimente ce nu are cum să asigure unei persoane adulte minimul de hrană pe zi, astfel că persoanelor li se neagă dreptul la viaţă, cu ignorarea obligaţiei constituţionale a statului de a lua măsuri de protecţie socială.

Invocând dispoziţiile constituţionale ale art. 22 alin. (1) şi art. 47, susţine că instanţa de fond efectiv a anulat obligaţia constituţională a statului de a lua măsuri reale de protecţie socială în cazurile a sute de mii de persoane aflate sub limita de subzistenţă, prin acordarea unui drept minimal de a muncii în vederea obţinerii venitului minim garantat, stare de fapt care se constituie într-o nesocotire a dreptului la viaţă a persoanelor aflate în nevoie socială acută.

Concluzionând cu privire la acest motiv de casare, solicită admiterea acestui motiv de recurs şi casarea sentinţei recurate în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în judecată.

Dincolo de aceste aspecte, referitor la susţinerile intimaţilor Parlamentul şi Guvernul României cu privire la ingerinţele considerate inadmisibile ale reclamantului în atribuţiile legislative ale acestor instituţii, arată că sugestiile sale nu au un asemenea caracter, ci au rolul de a ajuta respectivele instituţii în privinţa modului în care ar trebui modificate dispoziţiile abuzive din Legea nr. 416/2001, din Legea nr. 196/2016 şi din H.G. nr. 50/2011, pentru ca acestea să nu mai producă alte încălcări ale unor drepturi constituţionale.

Consideră că actele normative invocate sunt necorespunzătoare şi conţin dispoziţii abuzive, o dovadă în acest sens fiind faptul că în decursul a 20 de ani Legea nr. 416/2001 a suferit 40 de modificări şi completări.

3.2. Împotriva sentinţei civile nr. 296 din 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, respectiv cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, a formulat recurs recurentul-reclamant A., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021*, solicitând casarea hotărârii şi sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile abuzive din Legea nr. 416/2001 şi din Legea nr. 196/2016.

Susţine că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate o invocă încalcă drepturile omului şi drepturile constituţionale şi fundamentale ale cetăţenilor.

4. Încheierea de conexare

Prin încheierea din 12 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia conexităţii şi a conexat Dosarul nr. x/2021 la Dosarul nr. x/2021, ambele aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, reţinând că între pricinile care se cer a fi reunite există identitate de părţi, iar între obiectul şi cauza acestora există o strânsă legătură, de natură să impună conexarea acestora pentru o mai bună administrare a justiţiei.

De asemenea, s-a reţinut că în ambele cauze este vizată aceeaşi hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acestea având ca obiect recurs împotriva sentinţei civile nr. 296 din 18 februarie 2022 cu privire la soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, respectiv recurs împotriva aceleiaşi sentinţe cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Intimatul-pârât Senatul României a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că în mod corect instanţa de fond a respins cererea reclamantului ca inadmisibilă, întrucât legile nu pot intra în categoria actelor administrative.

Mai arată că actele juridice normative generează drepturi şi obligaţii pentru un număr infinit de persoane şi, ca atare, se exclud din categoria actelor juridice normative emise intuitu personae, acte care sunt destinate să confere drepturi şi obligaţii unei persoane determinate.

5.2. Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere că instanţa de fond a apreciat în mod just că actele administrative cu caracter normativ, în speţă hotărârile Guvernului, sunt acte care reglementează aspecte de interes general, cu aplicabilitate generală şi ai căror destinatari sunt nedeterminaţi.

Susţine că, de altfel, constatarea unui refuz de emitere/adoptare a unui act administrativ, fie că refuzul este justificat sau nejustificat, presupune, în mod necesar, ca procedura de emitere/adoptare a acelui act administrativ să prevadă existenţa unei cereri în acest sens, în cazul hotărârilor Guvernului această ipoteză fiind exclusă, întrucât nu se adoptă la cerere, motiv pentru care în cazul unui act administrativ cu caracter normativ nu se poate vorbi despre existenţa unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare şi de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condiţiile în care, din însăşi procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor într-o marjă cu limite foarte largi.

Astfel, oportunitatea modificării cadrului legislativ este apreciată numai de puterea legiuitoare şi nu poate face obiectul analizei din partea instanţelor de judecată pentru că s-ar încălca principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, iar o hotărâre judecătorească care să facă o asemenea analiză ar fi pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate prin cererile de recurs conexate, raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată şi reţine cele ce succed.

II.1.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de către recurentul - reclamant A., îndreptat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată prin sentinţa civilă nr. 296 din 18 februarie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Examinând cererea de recurs formulată de recurentul A. cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că prin aceasta nu au fost formulate niciun fel de critici cu privire la aspectele reţinute prin hotărârea recurată şi nici nu a fost indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe care înţelege să îşi întemeieze în drept cererea de recurs.

Mai mult, prin cererea de recurs formulată, recurentul a arătat doar în mod generic că dispoziţiile considerate de acesta a fi abuzive din Legea nr. 416/2001 şi din Legea nr. 196/2016, a căror neconstituţionalitate o invocă, încalcă drepturile omului şi drepturile constituţionale şi fundamentale ale cetăţenilor.

Astfel, recurentul nu a formulat nicio critică concretă la adresa hotărârii recurate, respectiv nu a arătat argumentele pentru care a considerat că soluţia instanţei de fond, de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, este greşită.

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind verificarea aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, în speţă, prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete aduse legalităţii hotărârii recurate, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prezenta cerere de recurs nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., întrucât nu conţine motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, astfel că recursul nu este motivat.

Or, această neregularitate a cererii de recurs este sancţionată cu nulitatea.

Astfel fiind, întrucât recurentul-reclamant nu s-a conformat exigenţelor cerute de lege şi nu a formulat critici care să poată fi analizate în calea de atac a recursului, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului îndreptat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamant.

II.1.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul - reclamant A., îndreptat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii de fond ce face obiectul cauzei de faţă, pronunţată prin sentinţa civilă nr. 296 din 18 februarie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, în cauză, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Parlamentul României, Senatul României, Comisia pentru Drepturile Omului Egalitate de Şanse, Culte şi Minorităţi, obligarea Parlamentului României să procedeze la eliminarea sau modificarea tuturor dispoziţiilor abuzive din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat şi din Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, precum şi obligarea Guvernului României să procedeze de îndată la modificarea celor 3 (trei) dispoziţii abuzive din Anexa nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2011 privind Normele Metodologice de aplicare ale Legii nr. 416/2001.

Prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului, reţinând în esenţă că legile nu pot fi confundate cu actele administrative la care fac trimitere dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi care se supun procedurii reglementate de această lege.

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs recurentul-reclamant, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestor dispoziţii, casarea unor hotărâri se poate cerere când "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Prin această sintagmă se înţelege ingerinţa autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separaţiei puterilor în stat. Instanţa săvârşeşte un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Înalta Curte reţine, însă, că depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative.

În speţă, recurentul-reclamant a invocat depăşirea de către instanţa de fond a atribuţiilor puterii judecătoreşti din perspectiva următoarelor aspecte: faptul că aceasta a refuzat să respecte şi să aplice principiul general constituţional al priorităţii absolute a asigurării respectării drepturilor omului; că instanţa de fond nu s-a asigurat că dispoziţiile abuzive sunt în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale, iar, în privinţa dispoziţiilor considerate de către recurent ca fiind abuzive din Anexa nr. IV la H.G. nr. 50/2011, că instanţa nu a ţinut cont de faptul că acţiunea sa a vizat criteriile draconice de acordare a venitului minim garantat, motiv pentru care zeci de mii de persoane în vârstă sunt fără venituri şi sute de mii de persoane aflate în nevoi sociale sunt respinse de la acordarea venitului minim garantat, întrucât nu îndeplinesc aceste criterii, deşi persoanele care primesc venitul minim garantat sau rudele lor lucrează efectiv pentru sumele de bani primite ca venit minim garantat, acestea reprezentând salarii ca oricare altele.

În realitate, prin aceste critici, recurentul-reclamant îşi manifestă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de instanţa de fond.

În raport cu criticile subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că în speţă nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive şi, de altfel, recurentul-reclamant nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunţarea hotărârii recurate.

Mai mult, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului, reţinând tocmai faptul că o soluţie de admitere nu ar putea fi dată decât cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului şi ale puterii executive, iar, pe de altă parte, a reţinut că nu există niciun temei legal în baza căruia instanţele judecătoreşti să poată obliga autoritatea publică a puterii legiuitoare, respectiv a puterii executive, să modifice acte normative, în condiţiile în care admiterea unei astfel de cereri ar echivala cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", Înalta Curte reţine că sub imperiul acestei norme de drept se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat faptul că la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstitutionalitate invocată, instanţa de fond a substituit/înlocuit arbitrar, regulile de procedură reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ce trebuiau aplicate obligatoriu la examinarea admisibilităţii cererii de sesizare; că dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ. nu au aplicabilitate la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi că există clare şi evidente încălcări ale unor drepturi ale omului, produse de dispoziţiile abuzive din Legea nr. 416/2001 şi Legea nr. 196/2016.

Sub acest aspect, în ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a cererii de sesizare a fost recurată prin recursul depus la data de 21.02.2022, asupra căruia instanţa de recurs s-a pronunţat în sensul anulării acestuia.

Tot subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul-reclamant a susţinut faptul că instanţa a refuzat să respecte şi să aplice principiul general constituţional şi legal imperativ al priorităţii absolute privind asigurarea respectării drepturilor omului.

Instanţa de recurs apreciază că, faţă de aspectele invocate de către recurentul-reclamant, acest motiv de casare nu este incident, în condiţiile în care nu s-a invocat şi nici nu s-a făcut dovada unor neregularităţi procedurale care să atragă sancţiunea nulităţii şi nici nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speţă, însă, ceea ce se critică este soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii introductive, şi nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepţie, cu atât mai mult cu cât, deşi recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanţa de fond a regulilor de procedură, nu a arătat în concret în ce constă această presupusă încălcare şi nici nu a arătat în concret care sunt normele de procedură pe care apreciază că instanţa de fond le-ar fi încălcat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă".

Prin urmare, actele administrative unilaterale sunt apte a fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ, dar nu şi actele cu caracter normativ, cum sunt Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat şi Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, atacate de către recurentul-reclamant prin acest demers judiciar.

Astfel, aceste acte normative, respectiv legi, nu pot face obiectul unei acţiuni în anulare în faţa instanţei de contencios administrativ, competentă, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, să controleze doar legalitatea actelor administrative, definite la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ drept actele unilaterale cu caracter individual sau normativ emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Cu alte cuvinte, legile adoptate de Parlament sunt supuse doar controlului de constituţionalitate, conform dispoziţiilor art. 146 lit. a) şi d) din Constituţia României, în cazul acestor acte nefiind examinată legalitatea de către instanţele judecătoreşti de contencios administrativ în baza Legii nr. 554/2004, ci doar constituţionalitatea de către Curtea Constituţională, în baza art. 146 lit. d) din Constituţie şi a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut că, întrucât acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, respectiv nu este îndeplinită cerinţa legăturii între excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei.

Cu alte cuvinte, legile sunt adoptate de către autoritatea legislativă, respectiv de Camera Deputaţilor şi Senatul României, conform dispoziţiilor art. 67 şi art. 73 şi următoarele din Constituţia României, iar, în situaţia delegării legislative, prevăzute de art. 115 din Constituţie, de către Guvernul României.

De altfel, în privinţa acestei categorii de acte normative, iniţiativa legislativă a fost în mod expres prevăzută în art. 74 din Constituţie.

Prin urmare, legile, ca acte cu caracter normativ, nu fac parte din categoria actelor ce pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, aspect sesizat în mod corect de către instanţa de fond.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a refuzat să respecte şi să aplice principiul general constituţional şi legal imperativ al priorităţii absolute privind asigurarea respectării drepturilor omului şi că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea directă, cu refuzul de a respecta şi aplica normele esenţiale de drept material ce stau la baza existenţei şi funcţionării statului de drept constituţional român şi a democraţiei române, respectiv cu refuzul exprimat de a respecta dreptul cetăţenilor de a se adresa justiţiei.

Criticile sunt nefondate, în condiţiile în care în speţă nu este vorba de încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept, ci, din contră, instanţa de fond a ţinut cont de dispoziţiile legale incidente şi de limitele impuse cu privire la atacarea actelor în contenciosul administrativ, precum şi de păstrarea echilibrului între puterile statului.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţia României:

"Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale".

Or, aspectele relevate de către recurentul-reclamant nu sunt în măsură să conducă la admiterea acţiunii sale, câtă vreme actele normative, respectiv legile, pe care a înţeles să le atace pe calea contenciosului administrativ nu fac parte din sfera actelor ce pot fi cenzurate printr-un asemenea demers legislativ.

Din această perspectivă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că solicitarea reclamantului, de obligare a Parlamentului României să procedeze la eliminarea sau modificarea unor dispoziţii din Legea nr. 416/2001 şi din Legea nr. 196/2016 este inadmisibilă, întrucât o asemenea ipoteză ar semnifica o veritabilă ingerinţă în autonomia consacrată de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, iar, pe de altă parte, instanţele judecătoreşti nu au competenţa constituţională de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Tot în mod corect a reţinut instanţa de fond că cererea de obligare a pârâtului Senatul României la eliminarea sau modificarea tuturor dispoziţiilor din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat şi din Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, precum şi obligarea Guvernului României să procedeze la modificarea unor dispoziţii din Anexa nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2011 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 416/2001, prin modul în care a fost formulată şi argumentată, tinde să conducă la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, presupunând ca instanţa, pronunţându-se favorabil asupra ei, să intre în domeniul puterii legiuitoare sau a celei executive, prin obligarea la exercitarea într-un anumit mod a prerogativelor legale proprii ale acestora. Pe de altă parte, cererea reclamantului privind modificarea prin lege a condiţiilor de acordare a venitului minim garantat, ca formă de asistenţă socială, nu numai că pune în evidenţă lipsa oricărui suport legal al prezentului demers în justiţie, dar nu se conformează nici atribuţiilor constituţionale ale instanţei, prevăzute de art. 124 alin. (1) din Constituţie, de a înfăptui justiţia "în numele legii".

Nici cererea formulată în subsidiar de către recurentul-reclamant, referitoare la obligarea Guvernului României la adoptarea unui act administrativ cu caracter normativ care să modifice/completeze prevederile H.G. nr. 50/2011, nu este admisibilă, pentru aceleaşi considerente, întrucât, dacă ar proceda în acest mod, instanţa ar interfera cu celelalte puteri ale statului, ceea ce nu este admisibil.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 296 din 18 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului îndreptat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamant.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 296 din 18 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2023.