Solidary fiscal liability of company associates under Art. 25(2)(d) CPAC: requirement of proven bad faith vs. mere passive status

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 14 februarie 2017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, suspendarea executării deciziei de atragere a răspunderii solidare, prin care s-a dispus angajarea răspunderii sale solidare pentru creanţele fiscale datorate de S.C. B. S.R.L., în sumă de 1.122.190 RON.

La data de 31.03.2017, reclamanta A. a depus precizare la cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că obiectul acţiunii este acţiune în anulare şi cerere de suspendare a executării actelor administrative-fiscale, constând în: decizia nr. CRR REG - 5729/07.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017; - decizia de angajare a răspunderii solidare în baza art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, înregistrată la Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova sub nr. DJCM 69/01.01.2017, solicitând suspendarea executării şi anularea Deciziei nr. CRR_REG - 5729/07.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM - 69/11.01.2017 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017, precum şi exonerarea de la plata sumei de 1.122.190 RON; obligarea intimatele la plata cheltuielilor de judecată.

Asupra cererii de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale, instanţa s-a pronunţat prin sentinţa nr. 219/5.04.2017, definitivă prin respingerea recursului, potrivit deciziei Î.C.C.J. nr. 3844/9.11.2018 pronunţate în dosarul nr. x/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 260 din 22 septembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a anulat decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017, emisă de D.G.R.F.P. Craiova-A.J.F.P. Gorj şi decizia CCR_REG-5729/07.03.2017, emisă de D.G.R.F.P. Craiova, obligând pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 645 RON, cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Gorj, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii şi rejudecarea cauzei pe fond, în sensul admiterii în parte a acţiunii, anulării parţiale a actelor administrativ-fiscale atacate şi menţinerii acestora pentru urmatoarele obligaţii fiscale stabilite prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM-69 din 11.01.2017: - 101.848 RON reprezentând T.V.A. cu accesoriile aferente şi 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuţii de asigurări sociale datorate de anagajator şi cele reţinute de la asiguraţi, contribuţii pentru accidente de muncă, şomaj, concedii şi indemnizaţii, cu dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente.

Prin sentinţa recurată, instanţa a reţinut că prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017, emisă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în calitate de acţionar al S.C. B. S.R.L., pentru suma de 1.122.190 RON, reprezentând obligaţii la bugetul general consolidat al statului, debitul provenind din stabilirea unor sume suplimentare cu titlu de impozit de profit şi TVA în sarcina B. S.R.L., prin decizia nr. x/15.07.2016, la care s-au adăugat accesorii prin decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/02.08.2016.

În dosarul nr. x/2018, prin sentinţa civilă nr. 50/28.01.2019, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor, Curtea de Apel Craiova a admis în parte acţiunea intervenienţilor principali C., D. şi A., în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L., A.J.F.P. Gorj, D.G.R.F.P. Craiova şi A.N.A.F., a anulat decizia nr. 425/22.08.2018 emisă de A.N.A.F., a anulat în parte deciziile de impunere x/15.07.2016 cu privire la obligaţiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în urma controlului fiscal şi decizia nr. 306/15.07.2016 privind modificarea bazei de impozitare, ambele emise de A.J.F.P. Gorj.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţilor nu li se poate imputa faptul că operaţiunile apreciate ca fiind generatoare de impozit sau taxabile din punct de vedere al T.V.A. sunt unele corect determinate, atâta timp cât acestea au primit o soluţie din partea instanţei, efectul puterii de lucru judecat al sentinţei mai sus arătate opunându-se a se da o nouă intepretare juridică. De asemenea, s-a mai reţinut că cea mai mare parte a sumei pentru care a fost angajată răspunderea provine din operaţiuni ce au fost înlăturate de către instanţele de judecată, astfel că sumele stabilite cu titlu de accesorii cuprinse în decizia de angajare a răspunderii solidare nu pot avea o existenţă reală, în situaţia în care debitul principat a fost anulat.

Recurenta a apreciat că instanţa de fond a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 şi a subliniat faptul că în baza Deciziei de impunere nr. FGJ 305 AlF/15.07.2016, în sarcina societăţii B. S.R.L. au fost stabilite sume suplimentare în cuantum de 1.040.987 RON (99.054 RON reprezentând impozit pe profit şi 941.933 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată), la care s-au adaugat accesorii în sumă de 257.166 RON (decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/02.08.2016).

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM-69 din 11.01.2017 s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 1.122.190 RON, din care debite în sumă de 850.090 RON şi accesorii în sumă de 272.100 RON, structurate astfel: - 99.054 RON reprezentând impozit pe profit provenind din decizia de impunere nr. x AlF/15.07.2016, pentru care au fost stabilite accesorii în cuantum de 50.924 RON dobânzi şi 14.858 RON penalităţi de întârziere; - 742.600 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată, provenind din Decizia de impunere nr. x AlF/15.07.2016, pentru care au fost stabilite 153.805 RON dobânzi şi 52.437 RON penalităţi de întârziere; 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuţii de asigurări sociale datorate de anagajator şi reţinute de la asiguraţi, contribuţii pentru accidente de muncă, şomaj, concedii şi indemnizaţii, cu dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente.

Din considerentele sentinţei nr. 50/28.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor de către Î.C.C.J., rezultă că instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra legalităţii sumei de 101.848 reprezentând T.V.A. stabilită prin decizia de impunere nr. x/15.07.2016, anulând în parte decizia de impunere nr. x/15.07.2016 cu privire la obligatiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite urmare a controlului fiscal, fără a indica în mod expres obligaţiile fiscale anulate sau menţinute. Astfel, suma de 101.848 RON, reprezentând TVA stabilită prin decizia de impunere x/15.07.2016 nu a primit o soluţie clară din partea instanţei.

Mai mult, prin Decizia nr. 618/15.11.2016, D.G.R.F.P. Craiova a suspendat soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziei de impunere x/15.07.2016, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală cu privire la sesizarea penală nr. GJG AF 3735/13.07.2016 transmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj. Decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei de către organul fiscal a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, fiind menţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform deciziei nr. 1720/18.03.2021.

Aşadar, conform sentinţei nr. 50/28.01.2019 a Curţii de Apel Craiova din dosarul nr. x/2018 şi deciziei nr. 1720/18.03.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosarul nr. x/2017, în sarcina intimatei-reclamante au mai rămas urmatoarele obligaţii fiscale stabilite prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM-71 din 11.01.2017: 101.848 RON reprezentând TVA cu accesoriile aferente şi 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuţii de asigurări sociale datorate de angajator şi cele reţinute de la asiguraţi, contribuţii pentru accidente de muncă, şomaj, concedii şi indemnizaţii, cu dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente.

Recurenta-pârâtă a arătat că pentru suma de 101.848 RON reprezentând TVA cu accesoriile aferente nu s-a primit o soluţie de anulare din partea instanţei, astfel că echipa de inspecţie fiscală a întocmit sesizarea penală nr. GJG AF 3735/13.07.2016 transmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj. De asemenea, echipa de inspecţie fiscală a estimat pentru perioada 01.01.2016 - 31.03.2016 venituri din exploatare în sumă de 1.131.640 RON, calculând taxă pe valoarea adăugată suplimentar în sumă de 101.848 RON, sumă ce are la bază înregistrarea contabilă efectuată în luna martie 2016, în privinţa căruia echipa de inspecţie fiscală a apreciat că prin aceasta s-a anulat stocul de păsări vii în sumă de 1.131.640 RON, denaturându-se concomitent rezultatele financiare ale societăţii. Astfel, nu a fost prezentat niciun document de evidenţă primară sau contabillă întocmit şi asumat de reprezentanţii societăţii, care să justifice aceste înregistrări contabile, iar în final echipa de inspecţie fiscală a considerat că suma de 1.131.640 RON reprezintă venituri care ar fi putut fi realizate ca urmare a valorificării stocului de pui vii, neputând fi acceptată justificarea că aceste stocuri nu au existat la data de 31.12.2015, nefiind prezentat niciun înscris în acest sens.

Instanţa de fond nu a înlăturat nici suma de 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuţii de asigurări sociale datorate de angajator şi cele reţinute de la asiguraţi, contribuţii pentru accidente de muncă, pentru şomaj, pentru concedii şi indemnizaţii, cu dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente.

În opinia recurentei, reaua-credinţă a reclamantei este dovedită prin neachitarea obligaţiilor cu reţinere la sursă, reprezentând contribuţiile obligatorii datorate pentru activitatea prestată pentru societate de salariaţii acesteia, prin pasivitatea reclamantei, în calitate de administrator, cu consecinţe grave asupra drepturilor legale ale salariaţilor, lipsiţi de drepturile de asigurări de sănătate, asigurare de şomaj, asigurarea socială pentru pensie şi alte drepturi sociale, debitul înregistrat de societate provenind, în mare parte, din aceste contribuţii obligatorii. Societăţii, prin reprezentanţii săi, cât şi asociaţilor, le revenea în principal obligaţia de a avea un comportament fiscal adecvat, ceea ce presupunea printre altele şi cunoaşterea aspectelor fiscale ce decurg din activitatea societăţii.

Noţiunea de rea-credinţă presupune existenţa unor aspecte ce ţin, pe de-o parte, de dovedirea acestora de către cel care face o asemenea afirmaţie, în speţă organul-fiscal, iar pe de altă parte, din probele administrate să reiasă dincolo de orice îndoială intenţia, chiar şi una indirectă, că acţiunea persoanei este în sensul prevăzut de legiuitor, de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale, fapte dovedite în speţă. În acest sens, s-au invocat dispoziţile art. 1 pct. 35 din Legea nr. 207/2015, art. 20 alin. (1) Codul de procedură fiscală, precizându-se că administratorul poartă răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii, conform art. 10 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, revenindu-i obligaţia de plată la scadenţă a datoriilor fiscale şi purtând răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii.

De asemenea, reprezintă faptă săvârşită cu rea-credinţă omisiunea, inacţiunea, neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.

A mai arătat recurenta că, în calitate de asociat, sarcina intimatei A. era una de diligenţă şi prespunea o supraveghere atentă a operaţiunilor efectuate, respectiv o analiză permanentă şi minuţioasă asupra lichidităţilor financiare, în condiţiile în care Legea nr. 31/1990 oferă asociaţilor posibilitatea de a interveni în activitatea societăţii.

Date fiind dispoziţiile art. 194 alin. (1), art. 195 alin. (2) şi art. 199 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 31/1990, controlul activităţii şi documentelor societăţii este un drept al fiecărui asociat, în temeiul calităţii sale şi al interesului de a cunoaşte situaţia financiară şi patrimonială a societăţii, iar din documentele aflate la dispoziţia organului fiscal nu reies demersurile făcute de către intimată, deşi calitatea sa de asociat îi impunea obligaţia de a interveni decisiv în limitarea prejudiciului la nivelul societăţii.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că intimata a fost de bună-credinţă, ci, dimpotrivă, că este îndeplinită în cauză ipoteza legală prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, pentru obligaţiile fiscale stabilite prin decizia de angajare a răspunderii solidare - 101.848. RON reprezentând TVA cu accesoriile aferente şi 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuţii de asigurări sociale datorate de angajator şi cele reţinute de la asiguraţi, contribuţii pentru accidente de muncă, pentru şomaj, pentru concedii şi indemnizaţii, cu dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare şi, fără a invoca excepţia, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei, apreciind că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, în raport cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nu sunt întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii sale solidare cu B. S.R.L., D. şi C., nefiind dovedită reaua sa credinţă, condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii solidare.

De asemenea, chiar dacă în raport de dispozitivul sentinţei nr. 50/28.01.2019 s-ar aprecia că decizia de impunere nr. x/15.07.2016 emisă de A.J.F.P. Gorj a fost anulată doar în parte, nu şi în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare în cuantum de 101.848 RON, a apreciat că în raport cu soluţia dată pe latură penală, se impune reţinerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în privinţa sumei reţinute în sarcina sa, câtă vreme acestea nu pot fi stabilite nici în sarcina societăţii.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în limitele şi pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM - 69/11.01.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în vederea realizării în tot a creanţelor fiscale ale B. S.R.L., în limita sumei de 1.122.190 RON, reţinându-se în cuprinsul deciziei de impunere că doamna A., în calitate de asociat, cu rea-credinţă şi prin nerespectarea prevederilor legale, a denaturat rezultatele financiare ale societăţii, urmărind obţinerea unor avantaje rezultate din nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale, faptă care se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

S-a mai subliniat, prin aceeaşi decizie de angajare a răspunderii, că în speţă, chiar dacă reprezentanţii societăţii B. S.R.L. au încercat să culpabilizeze societatea care a coordonat activitatea contabilă, aceştia nu se pot disculpa, în condiţiile în care la data de 31.03.2016, Adunarea Geenrală a acţionarilor societăţii B. S.R.L. a aprobat bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere şi prin aceasta şi-au asumat informaţiile cuprinse în situaţiile financiare, inclusiv faptul că la data de 31.12.2015, suma de 1.131.640 RON reprezenta soldul contului 361 "Animale şi păsări". Răspunderea intimatei-reclamante a fost atrasă în solidar cu D. şi C..

Împotriva deciziei de impunere de mai sus a formulat contestaţie contestatoarea A., iar prin Decizia nr. CRR_REG - 5729/07.03.2017, emisă de D.G.R.F.P. Craiova, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017.

Examinând sentinţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că argumentele invocate în susţinerea soluţiei pronunţate au avut în vedere, în mod exclusiv, anularea parţială a deciziilor de impunere nr. x/15.07.2016 şi nr. y/15.07.2016, emise de A.J.F.P. Gorj cu privire la obligaţiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite urmare a controlului fiscal, astfel cum a fost dispusă prin sentinţa nr. 50 din 28 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ, pronunţată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea recursurilor, conform deciziei nr. 3428 din 4 iunie 2021.

Prin recursul promovat în cauză autoritatea pârâtă a apreciat că, faţă de succesiunea actelor administrativ-fiscale şi a hotărârilor pronunţate de instanţele dejudecată, urmatoarele obligaţii fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante (101.848 RON reprezentând TVA cu accesoriile aferente şi 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuţii de asigurări sociale datorate de angajator şi cele reţinute de la asiguraţi, contribuţii pentru accidente de muncă, şomaj, concedii şi indemnizaţii, cu dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente) nu au primit o soluţie clară din partea instanţei, acestea nefiind anulate în cadrul dosarului nr. x/2018

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, obligaţiile anterior menţionate nu erau desfiinţate la data pronunţării sentinţei recurate, ele facând obiectul unor cercetări penale în curs şi, într-adevăr, în privinţa acestora nu putea fi opusă în mod valid de instanţa fondului soluţia de anulare din dosarul nr. x/2018.

Cu toate acestea, Înalta Curte va reţine că nu se impune desfiinţarea sentinţei atacate, urmând însă a suplini motivarea soluţiei atacate, cu argumentele ce vor fi expuse în continuare, care a rândul lor conduc la constatarea nelegalităţii deciziilor a căror anulare a fost solicitată.

În acest sens, se reţine că potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) anterior menţionate:

"Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a intimatei-reclamante, în calitate de asociat în cadrul societăţii, în ipoteza prevăzută la lit. d), este necesar ca aceasta să nu-şi fi îndeplinit obligaţiile menţionate anterior cu rea-credinţă.

Or, pentru a putea fi reţinută reaua-credinţă a asociatului, organul fiscal este ţinut să prezinte în motivarea actului de atragere a răspunderii solidare acele aspecte care demonstrează că, prin fapta sa proprie, reclamanta a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale debitorului declarat insolvabil.

Textul de lege face referire la inacţiunea persoanelor, asociatul societăţii în cazul de faţă, care cu rea-credinţă nu achită la scadenţă obligaţiile fiscale, ceea ce sancţionează legea fiind intenţia acesteia de a nu lămuri situaţia fiscală a societăţii. Or, acest aspect nu se poate deduce în cauză doar din simpla redare a unei situaţii de fapt, dublată de simpla afirmaţie a organelor fiscale în sensul că persoana a cărei răspundere este antrenată a fost de rea-credinţă, dedusă dintr-o trimitere la dispoziţiile din Codul de procedură fiscală, ori din Legea nr. 31/1990 ce reglementează răspunderea asociaţilor, în lipsa unor împrejurări concrete legate de conduita reclamantei în legătură cu acumularea şi neplata datoriilor fiscale.

Reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor arătate mai sus.

Înalta Curte constată lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare, de a stabili faptele personale ale reclamantei, relevante în susţinerea relei credinţe cu care aceasta a acţionat, deoarece numai într-o astfel de ipoteză se putea angaja răspunderea solidară a acesteia, în raport cu fapte în concret individualizate. Această conduită a emitentului deciziei, relevată de modul în care a fost motivat actul administrativ fiscal, conduce la nedovedirea legăturii de cauzalitate dintre faptele personale ale reclamantei şi prejudiciul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a acesteia şi, evident, la lipsa acelor elemente de natură a contura existenţa intenţiei (directe sau indirecte) a reclamantei, ca prin faptele sale să aducă prejudicii bugetului general consolidat al statului.

Totodată, Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor persoane enumerate de art. 25 alin. (2) lit. d), pentru care organul fiscal deţine dovezi cu privire la aceea că au acţionat cu rea-credinţă.

Răspunderea instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală constituie o formă specială a răspunderii civile şi, de aceea, pentru a reţine o atare răspundere în persoana asociaţilor şi/sau administratorilor unei asociaţii/societăţi declarată în stare de insolvabilitate, este necesară întrunirea următoarelor elemente, în mod cumulat: existenţa faptei ilicite care a condus la înregistrarea prejudiciului, existenta prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta de natură prejudiciabilă şi prejudiciul cauzat, conduita ilicită a asociatului/administratorului societăţii debitoare, care îmbracă forma intenţiei şi, mai mult decât atât, pe aceea a relei-credinţe, acest element presupunând că toate acţiunile/inacţiunile asociatului/administratorului în cauză servesc unor scopuri contrare intereselor asociaţiei/societăţii.

Aşadar, răspunderea solidară faţă de societate, pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, constituie doar o obligaţie generală şi de principiu şi nu poate justifica, prin ea însăşi, antrenarea răspunderii solidare.

În mod eronat recurenta identifică, în prezenta cauză, reaua-credinţă constând în pasivitatea reclamantei, în calitate de asociat, apreciată prin raportare la îndatoririle necesare respectării şi îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin lege. Simplul fapt al înregistrării de debite către bugetul de stat de către contribuabilul persoana juridică, nu este un temei suficient pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a asociatului, câtă vreme prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de rea-credinţă şi de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societăţii, ci a prevăzut numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere.

Intimatei-reclamante din prezenta cauză i se reproşează faptul că nu a uzat de dreptul pe care îl avea, conform Legii societăţilor comerciale, de a interveni pe anumite aspecte în activitatea societăţii, respectiv de a avea un rol activ în societate. Însă acest drept nu se confundă cu obligaţiile stabilite în mod expres de către legiuitor în sarcina persoanelor cu anumite funcţii în cadrul societăţilor, doar acestea din urmă fiind apte să atragă sancţiuni. Trebuie subliniat că intimata-reclamantă a avut doar calitatea de asociat în cadrul S.C. B. S.R.L., iar atribuţiile sale sunt expres reglementate în cuprinsul Legii nr. 31/1990.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar avea în vedere atribuţia de aprobare a situaţiei financiare anuale, în care au fost înscrise datorii fiscale care erau în legătură cu posibile operaţiuni fictive (cele care fac obiectul cercetărilor penale), această împrejurare nu poate determina constatarea faptului că ar fi acţionat cu rea-credinţă, câtă vreme contabilitatea societăţii era ţinută de o firmă de contabilitate, respectiv de un profesionist.

Totodată, nu se poate constata că simpla deţinere a calităţii de asociat al unei societăţi ar conduce, în mod automat, la o prezumţie de rea-credinţă, sau că omisiunea achitării obligaţiilor fiscale confirmă existenţa relei-credinţe ca şi condiţie necesară angajării răspunderii solidare.

Forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, reclamanta răspunzând doar pentru acţiunile proprii.

Pe de altă parte, nu poate fi imputată asociatului lipsa de diligenţă a administratorului sau a profesionistului care ţinea contabilitatea societăţii, concretizate în nedepunerea declaraţiilor fiscale sau neachitarea obligaţiilor fiscale, la fel cum nu se poate invoca reaua-credinţă a asociatului în lipsa unor elemente concrete.

Simpla enumerare a unor fapte, reţinute ca fiind săvârşite de către asociaţi/administrator, nu atrage, în mod necesar, răspunderea patrimonială a acestor persoane, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete şi pertinente în acest sens, întrucât buna credinţă se prezumă, iar reaua credinţă se dovedeşte de cel ce o invocă - art. 14 alin. (2) C. civ.

Or, în cauză, recurenta nu a dovedit în concret care sunt faptele ilicite comise de intimată în calitate de asociată a societăţii S.C. B. S.R.L., care au condus la imposibilitatea achitării datoriilor fiscale.

Aşadar, reaua-credinţă nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a asociatului, ori din împrejurarea că, deşi acesta avea cunoştinţă despre datoriile societăţii, nu a depus diligenţe pentru plata lor, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deşi avea posibilităţi financiare de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivităţii sale, ci ca urmare a relei - credinţe.

De asemenea, chiar dacă intimatei-reclamante i se poate imputa, cel mult, un management neperformant, totuşi din motivarea deciziei de atragere a răspunderii nu rezultă că acesta a fost exercitat cu rea-credinţă, ori cu intenţia de a frauda obligaţiile fiscale. Astfel de greşeli de management pot genera, într-adevăr, o deteriorare a situaţiei socităţii debitoare, un dezechilibru al patrimoniului, care poate conduce la starea de insolvabilitate, însă răspunderea persoanelor/organelor de conducere care au săvârşit erori în conducerea şi supravegherea activităţii nu poate fi angajată, cât timp însuşi legiuitorul a stabilit o condiţie de ordin subiectiv referitoare la forma de vinovăţie, anume reaua-credinţă.

Simpla desfăşurare a activităţii de asociat al unei societăţi, care are obligaţii fiscale restante, nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară.

Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatul relei-credinţe a asociatului, a intenţiei sale de fraudare sau, dimpotrivă, rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere.

Mai mult, din informaţiile furnizate de ORC Constanţa, cu privire la structura societăţii debitoare S.C. B. S.R.L., reiese că reclamanta a deţinut în societatea debitoare calitatea de asociat, cu o contribuţie la capitalul social de doar 1%.

Prin urmare, se constată că decizia atacată a fost emisă cu nerespectarea condiţiilor legale, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica în mod pertzinent aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, şi nefăcând proba că reclamanta a acţionat în mod conştient, cu rea-credinţă, în scopul nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.R.L..

Pentru considerentele expuse, constatând că nu se impune reformarea sentinţei atacate, prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Gorj să plătească intimatei-reclamante A. cheltuieli de judecată în cuantum de 8.807,19 RON, onorariu avocat în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu, precum şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Gorj, împotriva sentinţei nr. 260 din 22 septembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu, precum şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Gorj, să plătească intimatei-reclamante A. cheltuieli de judecată în cuantum de 8.807,19 RON, onorariu avocat în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 4 mai 2023.