Compulsory issuance of salary orders: Res judicata effect of prior civil judgments and equalization of magistrate allowances under maximum pay principles

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, la data de 07.10.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Procuror General, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Procurorul General, la emiterea a câte unui nou ordin de încadrare a reclamanţilor, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită:

1. luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017;

2. prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 04.08.2020 şi în continuare.

În susţinerea acţiunii s-a arătat că reclamanţii sunt procurori de execuţie la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, la data formulării cererii de chemare în judecată fiind încadraţi prin Ordine cu salarii de încadrare la a căror stabilire nu s-a ţinut seama de coeficientul de multiplicare 19,000 şi de valoarea de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON, ambele fiind luate în considerare cu valori inferioare.

Cu toate acestea, toţi reclamanţii au obţinut în justiţie, printr-o serie de hotărâri judecătoreşti date în materie civilă - definitive şi executorii şi chiar irevocabile, dreptul de a beneficia de drepturi salariale în conformitate cu petitul prezentei cereri, sub ambele aspecte.

Astfel, reclamanţii au obţinut în justiţie dreptul de a li se achita de către Ministerul Public sumele reprezentând diferenţele între salariile de încadrare, aşa cum sunt ele şi acum stabilite şi cele de care ar fi trebuit să beneficieze prin calculul corect prin aplicarea coeficientului 19,000 şi a VRS-ului 605,225; lună de lună această creanţă devine certă, exigibilă şi executorie în lipsa corelării salariilor de încadrare cu realitatea juridică, existând o discrepanţă între actul administrativ de încadrare şi drepturile efectiv câştigate în justiţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4/2022 din 10 ianuarie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, invocată prin întâmpinare;

- a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuale pasivă;

- a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare 19,000, anterior datei de 31.01.2017, dată avută în vedere de sentinţa nr. 1235/2020 a Tribunalului Alba;

- a admis în parte cererea formulată de către reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Procuror General;

- a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Procurorul General, să emită un nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, începând cu 31.01.2017 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, şi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225, începând cu data de 04.08.2020, şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Procuror General, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare:

- admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 07.10.2018 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă;

- admiterea excepţiei rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON;

- respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului declarat se arată, în esenţă, că motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale aplicabile speţei, prezentând următoarele argumente:

- instanta de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece, contrar celor reţinute, refuzul exprimat prin Adresele nr. x/2021 (sn. 1515-1517/C/2243) din 18.08.2021 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este justificat;

- au fost interpretate şi aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum şi pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanţă, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (11) - (14) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016, ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la sentinţele civile nr. 1235/2020 din 29.07.2020 şi nr. 2016/2020 din 24.11.2020, ale Tribunalului Alba;

- pârâtul, în baza art. 247 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 706 C. proc. civ., reiterează excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, arătând că prin această sentinţă, definitivă şi executorie, deci susceptibilă de a fi pusă în executare începând cu data pronunţării, au fost acordate reclamanţilor A. ş.a. diferenţe de drepturi salariale; creditorul A. nu a solicitat, înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 706 alin. (1) C. proc. civ., stabilirea indemnizaţiei de încadrare în raport de drepturile acordate prin respectiva sentinţă, iar, după expirarea termenului anterior menţionat, reclamantul a solicitat punerea în executare a sentinţei prin emiterea unui ordin de salarizare.

În acest context, în opinia recurentului, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă de la 23.10.2008 şi s-a împlinit la 23.10.2011.

Arată recurentul că nu pot fi reţinute argumente referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripţiei în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât acest act normativ şi-a încetat efectele în cursul anului 2016, iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la 07.10.2021.

- întrucât reclamanţii au solicitat recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu anul 2008 (reclamantul A.) şi respectiv 01.10.2015 (ceilalţi reclamanţi), iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 07.10.2021, în raport de dispoziţiile art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi ale art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 C. civ., în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 07.10.2018:

- recurentul-pârât, în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 194 lit. c) C. proc. civ., invocă excepţia rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

În susţinerea acestei excepţii, recurentul arată că, conform art. 1 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu 01.08.2016, procurorii din cadrul acestui parchet, al parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, în condiţiile acestui ordin.

Totodată, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din acelaşi ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

- Sentinţele civile nr. 1235/2020 din 29.07.2020 şi nr. 2016/2020 din 24.11.2020, ale Tribunalului Alba, precum şi sentinţa civilă nr. 66 din 23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea, au fost pronunţate în litigii de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite ordine de salarizare;

- în conformitate cu art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "(4) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite", astfel că în speţă sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 763 din 29.09.2016;

- în conformitate cu această decizie, precum şi din economia dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002, ale art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3) şi art. 47 alin. (6) din actul normativ anterior invocat, ale art. 1 din O.G. nr. 22/2002, rezultă, în esenţă, că: - redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege; - ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate.

În acest context, arată recurentul, în mod greşit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinului de salarizare.

- executarea sentinţelor civile nr. 1235/2020 din 29.07.2020 şi nr. 2016/2020 din 24.11.2020 ale Tribunalului Alba (prin care au fost acordate drepturi salariale), altfel decât în condiţiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, este nelegală, hotărârile prin care se soluţionează cererile formulate în baza art. 2811 alin. (1) vechiul C. proc. civ. (art. 443 alin. (1) noul C. proc. civ.) nefiind constitutive de drepturi.

Subliniază recurentul că, în procedura reglementată de art. 2811 vechiul C. proc. civ. (art. 443 noul C. proc. civ.) sunt permise doar lămurirea înţelesului dispozitivului şi înlăturarea dispoziţiilor potrivnice, nu şi lămurirea considerentelor hotărârii sau modificarea soluţiei pronunţate de instanţă, prin adăugarea unor dispoziţii suplimentare care nu au constituit obiect al cererii deduse judecăţii sau care au legătură cu etapa ulterioară soluţionării cauzei.

Aşa fiind, încheierea din 29.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, nu constituie titlu executoriu.

- în conformitate cu prevederile art. 791 alin. (1) şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţia Naţională Anticorupţie funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; asimilarea salarizării procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor două Direcţii cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a făcut în urma obţinerii de către primii a unei trepte ierarhice superioare şi a unui grad profesional superior, prin interviul susţinut în vederea numirii în structurile respective şi, în consecinţă, salarizarea procurorilor din D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la şedinţele de judecată în cauzele instrumentate de D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., nu efectuează şi urmărirea penală, cu caracteristicile şi dificultăţile specifice cauzelor de crimă organizată şi terorism, respectiv de combatere a corupţiei, iar, în aceste condiţii, argumentul invocat de prima instanţă, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcţii are la bază doar criteriul apartenenţei la un domeniu restrâns în realizarea justiţiei, respectiv specificul infracţiunilor, este nefondat;

- în raport de dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., procurorii care funcţionează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracţiunile la care se referă textul de lege, astfel că acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19;

- raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008;

- începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare;

- din analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 şi art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, rezultă că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege;

- principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011 (conform art. 1 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) din acest act normativ), apoi în Legea nr. 153/2017 (conform art. 1 alin. (3), şi, prin urmare, dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017;

- din coroborarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiaşi act normativ, rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizaţiei de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit. Calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referinţă sectoriale şi la coeficienţi de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017. Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare şi valoarea de referinţă sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componenţa drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut, fără existenţa unui calcul care să aibă la bază cele două elemente. În speţă, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut.

- promovarea judecătorilor şi procurorilor, precum şi a personalului asimilat acestora se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 43 şi urm. din Legea nr. 303/2004 şi la pct. 1 şi 2 ale notei de la lit. B) din cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017 se precizează că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, iar promovarea procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi se face doar prin examen sau concurs, în condiţiile Legii nr. 303/2004;

- reclamanţii nu deţin gradul profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că în mod greşit instanţa de fond a dispus recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- recurentul-pârât invocă dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, şi ale art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, arătând că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi dreptul acordat de prima instanţă.

- recurentul invocă şi considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M. Of. nr. 586 din 07.07.2005, prin care Curtea Constituţională a reţinut că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp", precum şi jurisprudenţă CEDO, arătând că toate aceste statuări ale Curţii Constituţionale şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză.

Pentru argumentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi:

- admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 07.10.2018 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă;

- admiterea excepţiei rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON;

- respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. nu au depus întâmpinări/concluzii scrise în combaterea motivelor de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Reclamanţii A., B. şi C. au învestit instanţa de contencios administartiv cu o cerere, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Procuror General, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Procurorul General, la emiterea unor noi ordine de încadrare a reclamanţilor, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită luând în considerare coeficientul de multiplicare 19.000, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017 şi prin raportare la valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 04.08.2020 şi în continuare.

Astfel, reclamanţii au solicitat pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie emiterea unor noi ordine de salarizare, refuzul exprimat de pârât prin Adresele nr. x/2021 (sn. 1515-1517/C/2243) din 18.08.2021, fiind considerat nejustificat de reclamanţi.

Acţiunea formulată de reclamanţi a fost apreciată ca întemeiată în parte, refuzul pârâtului de emitere a noilor ordine de salarizare fiind considerat de prima instanţă ca nejustificat.

Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate, susţinând, în esenţă, că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispozitiile art. 2 alin. (1) lit.

i) din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum şi pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanţă, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (11)-(14) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016, ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la sentinţele civile nr. 1235/2020 din 29.07.2020 şi nr. 2016/2020 din 24.11.2020, ale Tribunalului Alba, care au fost pronunţate în litigii de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite ordine de salarizare; redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, iar acesta poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate; drepturile pretinse de reclamanţi nu se regăsesc printre cele prevăzute de actele normative incidente în cauză în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi; respectivele drepturi nu pot fi acordate după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017; reclamanţii nu deţin gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi astfel indemnizaţia de încadrare a acestora nu poate fi calculată prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional al unui procuror cu un grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi drepturile pretinse de reclamanţi, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

1.1. În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte apreciază că, în raport cu obiectul acţiunii, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare conform drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţele invocate.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1235/2020 din 29.07.2020, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020, nedefinitivă, dar executorie, pârâţii au fost obligaţi în contradictoriu cu toţi reclamanţii din prezenta cauză la recalcularea indemnizaţiei de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 31.01.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19.000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT- O.U.G. nr. 27/2016).

În mod corect a reţinut instanţa de fond că, din moment ce prin sentinţa civilă nr. 1235/2020 din 29.07.2020 drepturile salariale au fost acordate începând cu data de 31.01.2017, doar de la această dată poate fi obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin.

S-a mai reţinut în considerentele sentinţei recurate că, dacă s-ar trece de termenul stabilit de instanţa civilă, instanţa constată că prezenta cerere a fost formulată la data de 07.10.2021, astfel că termenul de prescripţie de 3 ani ar începe să curgă de la data de 07.10.2018, dar acest aspect contrar susţinerilor pârâtului nu poate fi reţinut, obiectul litigiului fiind refuz nejustificat.

În acest context, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare 19,000, anterior datei de 31.01.2017, dată avută în vedere de sentinţa nr. 1235/2020 a Tribunalului Alba.

În ceea ce priveşte prevalarea de sentinţa civilă nr. 66/2008 din 23.10.2008, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă mixtă, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/2010-R din 18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, precum şi de încheierea din 29.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă, în dosarul nr. x/2008.l., definitivă prin decizia civilă nr. 116/2020-R din 29.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, prin care s-a dispus lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului sentinţei civile nr. 66 în sensul că drepturile salariale stabilite prin aceste hotărâri judecătoreşti au fost şi rămân incluse în indemnizaţiile brute de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, instanţa de fond a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă de la data de 18.02.2010, când a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 66/2008 din 23.10.2008.

S-a reţinut în considerentele sentinţei recurate că nu poate fi reţinută ca moment de început al curgerii termenului de prescripţie data rămânerii definitive a încheierii prin care s-a lămurit titlul executoriu, din moment ce potrivit art. 443 C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. Reglementarea urmăreşte să înlăture posibile interpretări sau menţiuni din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti care ar ridica dificultăţi de punere în executare, garantând astfel o executare în limitele avute în vedere de lege, dar termenul de prescripţie începe sa curgă de la rămânerea definitivă a titlului executoriu.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare 19,000, anterior datei de 31.01.2017, dată avută în vedere de sentinţa nr. 1235/2020 a Tribunalului Alba, şi a respins cererea anterior acestei date ca fiind prescrisă.

Astfel, prin titlurile executorii exhibate de intimaţii-reclamanţi s-au stabilit şi datele de la care sunt îndreptăţiţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi la plata drepturilor aferente, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 şi a valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Prin urmare, recurentul-pârât nu mai poate repune în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, coordonatele dreptului material ce se impune a fi recunoscut prin emiterea ordinelor de către ordonatorul principal de credite fiind cele statuate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti invocate.

Instanţa de control judiciar constată, astfel, că nu pot fi primite agumentele expuse de recurentul-pârât în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiilor invocate de acesta în faţa primei instanţe, care de altfel sunt similare cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond.

1.2. Pe fondul recursului, instanţa de control judiciar constată că în mod judicios a reţinut prima instanţă caracterul nejustificat al refuzului pârâtului de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamanţi.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, din analizarea legislaţiei în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11 alin. (1) că:

"Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii (...)", iar la art. 40:

"(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienţii de multiplicare", funcţiei de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00"; Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de Legea nr. 330/2009 şi nici valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această situaţie privind modalitatea de calcul a indemnizaţiei pentru judecători şi procurori s-a păstrat şi după data de 01.07.2017, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 38 din acest act normativ:

"(1)Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017. (2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede şi în anul 2018 şi 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente.

În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din acelaşi act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015.

La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, iar prin această lege s-a introdus alin. (51) la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, cu următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În mod corect a reţinut instanţa de fond că actul normativ mai sus menţionat a fost reglementat astfel cu scopul de a elimina anomaliile legate de aplicarea dispoziţiilor legilor de salarizare, care au determinat în domeniul justiţiei diferenţe de salarizare între persoane care desfăşoară aceeaşi activitate, printre care şi cea care rezultă din aplicarea creşterilor salariale în funcţie de valoarea de referinţa sectorială sau de coeficientul de multiplicare.

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins:

"(11) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(12) Prevederile alin. (11) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că:

"(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia primei instanţe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constuţionale a României, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Această decizie consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituţional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituţională reţinând în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi s-a constatat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Mai mult, în cauza de faţă nu s-a pus problema aplicării numai a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, a Deciziei nr. 23 din 26.09.2016 şi a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura dezlegării unor chestiuni de drept şi obligatorii pentru instanţe potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut mai sus, ci şi de interpretarea sistematică şi coroborată a unor dispoziţii legale, asstfel cum au fost anterior referite, începând cu data de 09.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. (51) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi continuând cu Legea nr. 153/2017.

Pe cale de consecinţă, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaţionale Justiţie existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, procurori care deţineau aceeaşi funcţie cu a reclamanţilor şi îndeplineau aceleaşi condiţii de vechime cu a acestora şi care beneficiau de o indemnizaţie de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizaţia de încadrare pentru reclamanţi trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată.

Or, hotărârile judecătoreşti prin care s-a stabilit calculul indemnizaţiei raportat la coeficientul de multiplicare 19,000 vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 36/2018, precum şi prin Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71), anterior amintite.

Raportat la valoarea de referinţă sectorială, instanţa de fond a constatat în mod corect că la nivelul familiei ocupaţionale Justiţie există la acest moment personal care este salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectorială mai mare.

Prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus, precum şi de valoarea de referinţă sectorială aplicată la nivelul instanţelor judecătoreşti, rezultă că valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională Justiţie. Acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

În considerentele sentinţei recurate s-a mai reţinut că, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat că toate considerentele expuse de Curtea Constituţională nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 se verifică şi în privinţa textelor de lege menţionate anterior.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că hotărârea judecătorească prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială, care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia mai sus menţionată.

Astfel, în cauză, în ceea ce priveşte stabilirea indemnizaţiei de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 cu efect din 01.10.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a legii cadru de salarizare nr. 153/2017 (coeficientul de multiplicare 19,000) instanţele s-au pronunţat după cum urmează:

- prin sentinţa civilă nr. 66/2008 din 23.10.2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/2010-R din 18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, precum şi încheierea din 29.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă, în dosarul nr. x/2008.l., definitivă prin decizia civilă nr. 116/2020-R din 29.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, prin care s-a dispus lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 343/2010-R din 18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2009, în sensul că drepturile salariale stabilite prin aceste hotărâri judecătoreşti în favoarea reclamantului A., reprezentând diferenţele salariale dintre indemnizaţiile lunare ale reclamantului şi ale procurorilor de execuţie din cadrul DNA şi DIICOT au fost şi rămân incluse în indemnizaţiile brute de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 330/2009;

- prin sentinţa civilă nr. 1235/2020 din 29.07.2020, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020 - executorie, pârâţii au fost obligaţi în contradictoriu cu toţi reclamanţii din prezenta cauză la recalcularea indemnizaţiei de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 31.01.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT- O.U.G. nr. 27/2016);

În ce priveşte stabilirea indemnizaţiei prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 04.08.2020 şi în continuare prin sentinţa civilă nr. 2016/2020 din 24.11.2020, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020, executorie, pârâţii au fost obligaţi la recalcularea şi plata în favoarea reclamanţilor a sumei reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale lunare încasate şi cele cuvenite şi datorate, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 04.08.2020 şi în continuare.

Instanţa de control judiciar apreciază că recurentul trebuie să aibă în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti definitive mai sus menţionate, prin care a fost obligat la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare a reclamanţilor, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 şi a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale lunare încasate şi cele cuvenite şi datorate, începând cu datele precizate în aceste hotărâri şi în continuare, pentru viitor.

Judecătorul fondului a avut în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat constituie un efect esenţial al hotărârilor judecătoreşti, şi cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Astfel, Înalta Curte constată că, în raport de aceste dispoziţii legale, prima instanţă a recunoscut autoritatea de lucru judecat din perspectiva efectului pozitiv al motivelor cu valoare decizională, adică a acelor motive care conţin soluţii asupra unor puncte litigioase ale procesului de aşa manieră încât doar felul în care au fost aduse în fata judecăţii (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului) face ca astfel de soluţii să nu se regăsească în dispozitiv. Aşadar, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul, şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Ca urmare a acestui argument, prima instanţă a reţinut ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinelor de salarizare pentru reclamanţi, motivele invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin întâmpinare trebuind să fie înlăturate ca efect al autorităţii de lucru judecat.

Or, în recursul de faţă recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond, argumente în mod legal înlăturate de prima instanţă ca efect al prevederilor art. 430 şi 431 C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte constată că recurentul-pârât, prin argumentele prezentate, tinde la repunerea în discuţie şi la reanalizarea dreptului intimaţilor-reclamanţi la stabilirea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 începând cu 31.01.2017 şi în continuare inclusiv după intrarea în vigoare a Legii 153/2017, şi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 începând cu data de 04.08.2020, şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii 153/2017, ceea ce, după cum s-a subliniat mai sus, nu poate fi primit, aceste aspecte fiind stabilite cu putere de lucru judecat.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că neemiterea unor noi ordine de încadrare cu luarea în calcul a indemnizaţiilor de încadrare brute, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 şi valoarea de referinţă sectorială de 605,225 este nejustificată, în condiţiile în care există hotărâri judecătoreşti prin care a fost recunoscut acest drept salarial.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile recurentului sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 4/2022 din 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Procuror General, împotriva sentinţei nr. 4/2022 din 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2023.