Jurisdiction over reconventional claims in administrative financing contract disputes and cumulation of conditions for suspending execution of administrative acts

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta U.A.T. Târgovişte, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, a formulat plângere în contencios administrativ împotriva deciziei nr. 12/03.09.2019 de reziliere a contractului de finanţare nr. x/03.02.2009 (anexa 1), comunicată la data de 13 septembrie 2019, cu notificarea nr. x din 03.09.2019 (anexa 2), şi înregistrată sub nr. x, modificată, relativ la câtimea creanţei, prin decizia nr. 14/21.10.2019 (anexa 3), notificată reclamantei prin adresa din 21 octombrie 2019 (anexa 4), precum şi împotriva scrisorilor nr. 130116 din 27 septembrie 2019 şi nr. 147885 din 01.11.2019 (anexele 5-6) cu care au fost respinse ca inadmisibile plângerile prealabile contra celor două acte administrative atacate.

La data de 07.08.2020, Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei (MLPDA) - succesorul în drepturi şi obligaţii al fostului Minister al Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a depus cerere reconvenţională, solicitând admiterea acestei cereri şi obligarea reclamantei-pârâte UAT Mun. Târgovişte, la plata către instituţia pârâtă a următoarele sume:

- 16.672.353,29 RON, în temeiul art. 20 alin. (4) din Contractul de finanţare nr. x/03.02.2009, reprezentând finanţare nerambursabilă încasată necuvenit de beneficiar şi compusă din:

- 5.135.974,90 RON - cofinanţare de la bugetul de stat

- 9.046.300,18 RON - finanţare aferentă FEDR

- 2.490.078,11 RON - TVA

- majorări de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, conform art. 14 alin. (13) din Contractul de finanţare nr. x/03.02.2009, începând cu data scadentă de:

- 29.09.2019 pentru suma de 16.532.213,52 RON (care reprezintă termenul limită de restituire conform notificării MLPDA nr. 115646/03.09.2019, prin care a fost transmisă Decizia nr. 12/03.09.2019) şi până la data plăţii efective;

- 12.11.2019 pentru suma de 140.139,67 RON (care reprezintă termenul limită de restituire conform notificării MLPDA nr. 141382/21.10.2019, prin care a fost transmisă Decizia nr. 14/21.10.2019) şi până la data plăţii.

La data de 26.06.2020, reclamanta a formulat, în conformitate cu art. 204 C. proc. civ., cerere pentru modificare/completarea acţiunii introductive, solicitând suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 123 din 5 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti:

(i) a respins excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal în ceea ce priveşte judecarea cererii reconvenţionale;

(ii) a dispus disjungerea şi judecarea într-un dosar separat a cererii reconvenţionale;

(iii) a stabilit termen pentru judecarea dosarului nou-format la data de 02.04.2021, cu citarea părţilor;

(iv) a respins excepţia lipsei de interes a cererii de suspendare;

(v) a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta-pârâtă U.A.T. Târgovişte în contradictoriu cu pârâtul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, ca neîntemeiată;

(vi) a respins cererea de anulare a deciziei de reziliere formulată de reclamanta-pârâtă U.A.T. Târgovişte în contradictoriu cu pârâtul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta U.A.T. Târgovişte, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând:

- în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, întrucât fondul nu a fost devoluat, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a disjunge cererea reconvenţională şi a o trimite spre competentă soluţionare Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; de asemenea, suspenderea judecării litigiului de contencios administrativ până la soluţionarea definitivă a cererii reconvenţionale care reprezintă pentru acesta o veritabilă chestiune prejudicială;

- în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, a arătat în esenţă că hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1550 şi urm. din vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului litigios pe care se fundamentează deciziile atacate, ale art. 8 şi 14 din Legea nr. 554/2004, precum şi ale art. 30 alin. (6) şi art. 123 alin. (1) din noul C. proc. civ.

O primă chestiune greşit dezlegată de prima instanţă vizează cererea de suspendare a executării actelor administrative, hotărârea atacată fiind pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, deoarece, în opinia recurentei-reclamante, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, respectiv existenţa cazului bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente şi insurmontabile ori foarte greu de reparat.

Apreciază că anexa 45 la cererea de suspendare este edificatoare şi suficientă pentru a fundamenta cazul bine justificat şi paguba iminentă, astfel cum sunt acestea definite de art. 14 şi art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004. Această anexă se referă la o adresă prin care se arată că "solicitantul UAT Municipiul Târgovişte figurează la AM POR cu un debit neachitat de 8.544.194,11 prin decizia de reziliere nr. 12/03.09.2019. Pentru a putea continua procedura de contractare a proiectului cod SMIS 126399 ... vă rugăm să ne clarificaţi situaţia debitelor menţionate. Până la clarificarea situaţiei, procesul de contractare sau de avizare va fi suspendat". Contrar susţinerilor intimatului, recurenta arată că actele atacate în cauză afectează celelalte proiecte pe care le are în derulate şi, prin urmare, este imperios necesar ca instanţa să dispună suspendarea executării actelor administrative.

O a doua chestiune greşit tratată de către aceeaşi hotărâre este cea a competenţei de soluţionare a cererii reconvenţionale disjunse.

Astfel, pentru a respinge excepţia necompetenţei sale de soluţionare a cererii reconvenţionale, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că, în cauză, operează prorogarea legală de competenţă în virtutea art. 123 C. proc. civ.. Aceasta, întrucât, litigiul din cererea reconvenţională ar putea reprezenta pentru litigiul de faţă o chestiune prejudicială, iar nu invers, aşa cum consideră recurenta, căci, în cadrul acţiunii vizând cererea reconvenţională se stabileşte răspunderea, este cuantificat şi clarificat prejudiciul şi abia ulterior este pus în sarcina celui ce are obligaţia legală şi/sau contractuală să-l acopere.

Mai arată că, pentru soluţionarea pretenţiilor aferente cererii reconvenţionale, legea a stabilit o competenţă exclusivă, la art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel că, în cauză, fiind vorba despre înfrângerea unei norme de competenţă absolută, nu putea opera prorogarea legală de competenţă.

O a treia chestiune greşit soluţionată priveşte fondul litigiului dedus judecăţii.

Astfel, deşi se reţine în considerente împrejurarea că reclamanta "...avea obligaţia de a acţiona împotriva acestora (terţilor adjudecatari ai lucrărilor - subl. recurentei) astfel încât să asigure îndeplinirea proiectului ..." (pag. 19 alin. (4) din hotărâre), totuşi, instanţa a respins cererea de probe cu înscrisuri, formulată de aceasta, prin care dorea să demonstreze, în momentul închiderii dezbaterilor, stadiul şi perspectivele demersurilor realizate ori întreprinse contra acestora.

Contrar susţinerii instanţei de fond, această probă era importantă pentru dezlegarea litigiului.

Totodată, arată că instanţa nu a examinat apărările reclamantei ce ţin de interpretarea contractului şi fondul raportului litigios, toate aceste aspecte fiind de natură să demonstreze că reclamanta a acţionat departe de orice culpă care ar fi putut justifica, eventual, sancţiunea rezilierii şi că se putea valorifica ipoteza "cazului excepţional" din contract, care s-a mai activat în trecut.

În absenţa tratării acestor chestiuni, nu se poate aprecia asupra regularităţii emiterii deciziilor atacate în speţă.

Că este aşa, rezultă şi din împrejurarea că pârâtul a înţeles să formuleze o cerere reconvenţională, în cadrul căreia să se stabilească răspunderea reclamantei, pe de o parte, şi cuantificarea ori stabilirea unei câtimi certe şi indiscutabile pentru creanţa sa, pentru care a emis nejustificat şi în grabă, actele emise în speţă.

În concluzie, pe fondul neexaminării apărărilor ce ţin de verificarea obligaţiilor contractuale reciproce şi de interpretarea clauzelor contractului litigios, ce reprezintă izvorul deciziilor atacate, recurenta-reclamantă consideră că raportul juridic litigios nu a fost devoluat, fapt ce îi afectează dreptul la apărare şi încalcă principiul dreptului la un proces echitabil, astfel că, se impune admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Administraţiei (în prezent Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. I.1 al prezentei decizii, reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a deciziei nr. 12/03.09.2019 de reziliere a contractului de finanţare nr. x/03.02.2009, solicitând şi suspendarea executării aceluiaşi act până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, iar pârâtul a formulat cerere reconvenţională, solicitând admiterea acesteia şi obligarea reclamantei-pârâte la plata finanţării nerambursabile în sumă de 16.672.353,29 RON, în temeiul art. 20 alin. (4) din contractul de finanţare nr. x/03.02.2009, dar şi la plata majorărilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, conform art. 14 alin. (13) din acelaşi contract de finanţare.

Procedând la soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia necompetenţei sale materiale şi teritoriale în ceea ce priveşte judecarea cererii reconvenţionale, a dispus disjungerea şi judecarea într-un dosar separat a cererii reconvenţionale, stabilind şi termenul de judecată în dosarul nou-format, a respins excepţia lipsei de interes a cererii de suspendare şi, totodată, a respins cererea de suspendare şi cererea de anulare a deciziei de reziliere, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei de fond, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând modul de soluţionare a competenţei, a cererii de suspendare şi a fondului cauzei, invocând şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1550 din vechiul C. civ.

a)Criticile referitoare la modul de soluţionare a competenţei

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond a apreciat greşit că în cauză operează prorogarea legală de competenţă, potrivit art. 123 C. proc. civ., căci nu litigiul din cererea reconvenţională ar putea reprezenta pentru litigiul de faţă o chestiune prejudicială, ci invers.

Împrejurarea că, în opinia recurentei-reclamante, litigiul din cauză reprezintă o chestiune prejudicială, iar nu litigiul din cererea reconvenţională, nu este de natură a stabili competenţa în favoarea altei instanţe.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 123 C. proc. civ. şi art. 210 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120 C. proc. civ., care reglementează competenţa de soluţionare a cererilor în materia insolvenţei sau concordatului preventiv, dându-le în competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.

Prevederile art. 123 C. proc. civ. reglementează un alt caz de prorogare legală a competenţei, în sensul că instanţa competentă a soluţiona o cerere principală devine competentă a soluţiona şi cererile accesorii, adiţionale şi incidentale formulate în aceeaşi cauză, chiar dacă, în mod obişnuit, acestea nu ar fi intrat în competenţa sa materială sau teritorială, prin aceste dispoziţii se derogă expres de la normele de competenţă materială şi teritorială, cu o singură excepţie, aceea a cererilor prevăzute de art. 120 C. proc. civ.

Întrucât competenţa instanţei se determină prin raportare la momentul sesizării acesteia, instanţa competentă să soluţioneze cererea principală rămâne investită să soluţioneze şi cererea reconvenţională [care în esenţă nu este decât o cerere incidentală principală în sensul art. 30 alin. (6) C. proc. civ..] chiar după disjungerea în vederea soluţionării separate a cererii incidentale, în condiţiile art. 210 C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că în mod corect a respins Curtea de Apel Bucureşti excepţia necompetenţei sale materiale şi teritoriale în ceea ce priveşte judecarea cererii reconvenţionale, Înalta Curte respinge criticile invocate de recurenta-reclamantă din această perspectivă, ca neîntemeiate.

b)Criticile referitoare la modul de soluţionare a cererii de suspendare

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 15 din aceeaşi lege, suspendarea executării actului administrativ poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii de fond, şi anume existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii actelor administrative presupune, atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu, impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanţa de judecată nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate a actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

Înalta Curte reţine că, în cauză, în ceea ce priveşte cazul bine justificat, nu sunt elemente care conturează îndeplinirea acestei condiţii, având în vedere soluţia pronunţată în acţiunea în anulare a actului administrativ ce se solicită a fi suspendat în prezenta cauză. Astfel, prin aceeaşi sentinţă recurată în cauză, respectiv sentinţa nr. 123/2021 din 5 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în anulare, formulată de reclamantă.

Această soluţie dată acţiunii în anularea actului administrativ vine să confirme constatarea primei instanţe, în sensul neîndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, Înalta Curte reţine că cele două condiţii legale, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în acelaşi timp, iminenţa producerii unei pagube semnificative şi reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esenţial pentru a motiva existenţa cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În cauză, condiţia necesităţii prevenirii unei pagube iminente şi, implicit, motivul de recurs invocat sub acest aspect, nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Pe cale de consecinţă, reţinând că instanţa de fond a analizat mult mai mult decât o aparenţă de nelegalitate pentru stabilirea cazului bine justificat şi necesitatea suspendării, a analizat practic fondul nelegalităţii, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a cererii de suspendare este legală, motiv pentru care, respinge criticile invocate de recurenta-reclamantă din această perspectivă, ca neîntemeiate.

c)Criticile referitoare la modul de soluţionare a fondului cauzei

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a respins cererea de anulare a deciziei de reziliere mergând pe condiţiile rezilierii; în acest sens, a constatat că au fost încălcate dispoziţii contractuale, imputabile (respectiv, nu au fost luate măsuri eficiente din timp împotriva terţilor care nu şi-ar fi îndeplinit la rândul lor obligaţiile - plângeri penale în termen, rezilieri de contracte, etc.), dar şi că reclamanta a fost notificată (în cursul anului 2019, după o bogată corespondenţă şi întâlniri dintre reprezentanţii părţilor).

Prin recursul formulat, reclamanta susţine, în esenţă, că instanţa de fond i-a respins tocmai probele prin care încerca să demonstreze demersurile făcute împotriva terţilor din cauza cărora nu a putut respecta calendarul proiectului şi, că, procedând întocmai, a concluzionat greşit că neexecutarea contractului îi este imputabilă reclamantei.

Aşadar, fără a indica în mod explicit normele pe care le are în vedere, recurenta critică instanţa de fond întrucât a apreciat în mod greşit că reclamanta nu a probat susţinerile din cererea de chemare în judecată referitoare la caracterul neimputabil al executării, deşi, anterior, îi respinsese proba cu înscrisurile indicate, iar înscrisurile erau determinante în cauză.

Înalta Curte constată că acestea nu reprezintă însă critici de nelegalitate a sentinţei recurate, ci, în realitate, sunt critici aduse modului de administrare şi de interpretare a probatoriului de către instanţa de fond.

Ceea ce recurenta-reclamantă solicită instanţei de control judiciar este să reaprecieze valoarea probatorie a dovezilor administrate, contrar dispoziţiilor art. 483 şi art. 488 C. proc. civ., care permit casarea hotărârilor de fond doar pentru motive de nelegalitate, iar nu pentru motive de netemeinicie.

Modalitatea în care instanţa analizează probatoriul face parte din stabilirea situaţiei de fapt, iar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă strict la pronunţarea unei hotărâri cu eludarea normelor de drept material, ceea ce nu este cazul de faţă, recursul nefiind o cale de atac devolutivă.

Analiza modului de apreciere a probelor administrate în cauză ar putea fi supusă atenţiei instanţei de control judiciar doar din perspectiva modului de aplicare sau interpretare în cauză a normelor de drept material incidente, însă argumentaţia recurentei-reclamante nu cuprinde nicio astfel de trimitere la texte de drept substanţial, astfel că aceste critici vor fi înlăturate.

Înalta Curte reţine că în recurs pot fi formulate doar critici de nelegalitate cu privire la administrarea probelor de către prima instanţă, cum ar fi ipoteza în care proba respectivă nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, însă pe calea recursului nu poate fi cenzurată oportunitatea administrării unei probe, astfel cum solicită recurenta, care, în realitate, este nemulţumită de soluţia de respingere a probei solicitate.

Şi totuşi, trecând peste aceste aspecte, Înalta Curte constată că neadministrarea în cauză a probei cu înscrisurile solicitate de recurentă (respectiv înscrisuri actualizate cu stadiul proceselor, plângerilor penale), nu poate atrage casarea hotărârii pronunţate, respingerea probei fiind justificată de lipsa sa de utilitate, raportat la înscrisurile deja depuse în probaţiune şi pentru că, după cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, analiza legalităţii actului se realizează în raport cu data emiterii sale, orice demers ulterior fiind neavenit.

Pe de altă parte, reclamanta a depus la dosarul cauzei 16 anexe în care se regăsesc aceste demersuri, însă instanţa a reţinut că acestea au fost realizate cu puţin timp înainte de data rezilierii contractului, nu şi pe parcursul celor 9 ani în care s-a derulat proiectul.

Totodată, deşi recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond nu a examinat apărările reclamantei ce ţin de interpretarea contractului şi fondul raportului litigios, Înalta Curte constată că acestea sunt simple susţineri, în condiţiile în care recurenta doar s-a referit la aceste aspecte, fără a indica în concret care sunt acele apărări ale sale neanalizate de instanţă.

Cât priveşte invocata încălcare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1550 din vechiul C. civ., pe lângă faptul că acest articol se regăseşte în realitate în noul C. civ., care, însă, nu este aplicabil cauzei, Înalta Curte constată, că nici de această dată recurenta-reclamantă nu arată cum anume ar fi fost greşit aplicat de către instanţa de fond articolul menţionat.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte împotriva sentinţei civile nr. 123/2021 din 5 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 aprilie 2023.