Solidary liability of insolvent company administrator for unpaid taxes requires proven bad faith beyond mere non-performance

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.08.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - DGRFP Ploieşti şi AJFP Giurgiu, a solicitat: (i) admiterea plângerii şi, pe cale de consecinţă, anularea actelor administrative reprezentate de decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 2049 din 12.02.2019 şi decizia nr. 68 din 24.04.2019, nefiind îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii solidare prevăzute la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; (ii) anularea totală a actelor administrative atacate în temeiul art. 49 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1176 din 10 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a anulat Decizia nr. 68/24.04.2019 emisă de DGRP Ploieşti şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019 emisă de AJFP Giurgiu.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond au declarat recurs pârâtele DGRFP Ploieşti şi AJFP Giurgiu, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019 şi a Deciziei nr. 68/24.04.2019 ca temeinice şi legale.

În motivare, recurentele-pârâte arată, în esenţă, că instanţa a reţinut în mod greşit că din decizia de atragere a răspunderii solidare lipsesc elemente concrete ori criterii obiective, acţiuni/inacţiuni ale reclamantei care să dea naştere unei suspiciuni rezonabile că a acţionat cu rea-credinţă.

În cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019, organul fiscal cu competenţe în executarea silită a debitorului principal a avut în vedere constatările cuprinse în Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/31.01.2017, încheiat de Activitatea de inspecţie fiscală din cadrul AJFP Argeş, iar debitele pentru care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante sunt aferente perioadei în care reclamanta a deţinut calitatea de administrator şi asociat al B. S.R.L., respectiv 13.05.2011 - 16.03.2012.

Titlul de creanţă reprezentant de decizia de impunere produce efecte juridice atât timp cât partea interesată, odată cu formularea contestaţiei în faţa organului fiscal sau instanţei de judecată, nu a solicitat şi obţinut suspendarea executării actului administrativ fiscal menţionat.

Atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în solidar cu B. S.R.L. a fost dispusă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dispoziţie care priveşte prejudiciul provocat prin neefectuarea plăţilor către bugetul general consolidat, în urma activităţii societăţii, activitate a cărei conducere şi coordonare efectivă este în sarcina administratorului şi a asociaţilor.

Intimata-reclamantă, în calitate de administrator şi asociat al societăţii debitoare în perioada 13.05.2011-16.03.2012, nu a declarat corect obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat, ceea ce a condus la convingerea organelor de executare silită că există o strânsă legătură între culpa administratorului şi creanţa fiscală datorată bugetului general consolidat pentru perioada respectivă, scopul urmărit fiind acela de a prejudicia creditorul fiscal.

Aceasta, în perioada în care a deţinut calitatea de administrator şi asociat al societăţii debitoare, a avut un comportament fiscal inadecvat, manifestând dezinteres faţă de îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din funcţia deţinută, prin nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale restante către bugetul general consolidat.

Astfel, reaua-credinţă a acesteia este dovedită în cauză. Pe de altă parte, intimata-reclamantă nu a invocat împrejurări de natură a demonstra că a acţionat cu bună-credinţă.

În calitate de reprezentant al societăţii debitoare în perioada menţionată, intimata-reclamantă avea toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, iar prin atitudinea de ignorare a obligaţiei legale de a-şi declara corect şi de a achita obligaţiile fiscale (inclusiv cele din propriile declaraţii depuse la organul fiscal), aceasta a pierdut beneficiul bunei-credinţe. Această atitudine face dovada unui comportament abuziv, de ignorare a unei obligaţii legale în dispreţul statului şi al contribuabililor care îşi achită impozitele, atitudine ce denotă rea-credinţă în exercitarea prerogativelor specifice.

De asemenea, intimata-reclamantă nu a administrat probe prin care să dovedească un motiv obiectiv de natură a justifica această atitudine, nu a depus documente justificative care să arate o altă stare de fapt.

În fine, reaua-credinţă reiese şi din neîndeplinirea obligaţiilor legale prevăzute la art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990, invocate şi în decizia contestată, din care rezultă că administratorul, prin însuşirea mandatului său îşi asumă obligaţia generală de a fi purtătorul voinţei sociale a societăţii şi de a întocmi astfel toate actele şi faptele necesare înfăptuirii acestora.

Pentru toate cele arătate, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă A. a supus controlului de legalitate Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, prin care s-a dispus în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator al debitoarei B. S.R.L., pentru creanţe în limita sumei de 6.895.184 RON din totalul sumei de 11.777.585 RON, reprezentând obligaţii fiscale restante ale societăţii (din care, debite în sumă de 6.985.184 RON şi accesorii în sumă de 4.792.401 RON).

Contestaţia formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr. 68/24.04.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit întemeiate criticile de nelegalitate formulate de reclamantă şi a admis contestaţia acesteia, anulând decizia de atragere a răspunderii solidare, precum şi decizia emisă în soluţionarea contestaţiei administrative, soluţie însuşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate.

Prin recursul declarat, pârâtele critică sentinţa de fond prin raportare la considerentele instanţei referitoare la faptul că decizia de angajare a răspunderii solidare este nemotivată sub aspectul indicării unor fapte imputabile, care să fie puse în relaţie cu impunerea suplimentară şi dovedirii relei credinţe a intimatei-reclamante, reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit art. 25 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare în perioada de referinţă, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale (lit. d).

În cazul de faţă, Înalta Curte reţine că din prevederile legale expuse supra rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de administrator al debitoarei principale, debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condiţiile art. 176 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi reţinerea relei-credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.

Aşadar, reaua-credinţă reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare.

Dacă în privinţa îndeplinirii primelor două condiţii, cele referitoare la calitatea intimatei-reclamante de administrator al debitoarei principale şi la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergenţe de opinie între părţi, existenţa acestora fiind deplin dovedite de procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/29.05.2017, în privinţa celei din urmă condiţii, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere subiectivă a organelor fiscale, revine instanţei de judecată stabilirea existenţei sau inexistenţei acesteia, pe baza motivelor de fapt şi de drept reţinute de emitentul actului administrativ-fiscal contestat.

Aşa cum Înalta Curte a statuat constant în practica sa, motivarea actelor administrative reprezintă o condiţie de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligaţia de a indica neechivoc elementele de drept şi de fapt care au stat la baza soluţiei adoptate, pentru a putea fi cunoscute de destinatar şi în funcţie de care să-şi poată formula eventualele apărări, pe de o parte, precum şi pentru ca instanţa de judecată să poată exercita un control efectiv a legalităţii, pe de altă parte.

Motivarea asupra temeiurilor de fapt ale actului adminstrativ fiscal nu trebuie numai să existe ci şi să fie concordantă cu temeiul de drept în care actul a fost adoptat, adică să se prezinte elemente factuale care atrag incidenţa normei aplicate.

Or, în speţa dedusă judecăţii, prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/12.02.2019, emitentul s-a rezumat în esenţă la a relua elemente factuale reţinute prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.01.2017, care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare prin Decizia de impunere nr. x/31.01.2017 în sarcina B. S.R.L., făcând vorbire, totodată, şi de o sumă de 1.317 RON, reprezentând impozite şi contribuţii datorate bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat, fără a identifica punctual impozitul şi contribuţiile vizate.

Instanţa de control judiciar observă că aceste circumstanţe de fapt au fost descrise într-un mod general şi impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a faptelor imputabile intimatei-reclamante.

Aceleaşi împrejurări de fapt care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina debitorului principal pentru neachitarea cărora s-a declarat starea de insolvabilitate a acestuia nu pot constitui, potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, temei şi pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului debitorului principal, pentru aceasta fiind necesar a se prezenta şi demonstra faptele proprii ale administratorului societăţii a cărui răspundere solidară este angajată, constând în nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor fiscale, precum şi săvârşirea acestora cu rea-credinţă, altfel spus, vinovăţia administratorului societăţii constând în intenţia acestuia de a nu declara sau achita obligaţiile fiscale ale debitorului principal.

Aceasta deoarece potrivit dispoziţiei legale care constituie temei al emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, răspunderea solidară nu este o consecinţă automată a declarării insolvabilităţii debitorului principal ci, pentru atragerea sa, este necesar să se stabilească fapte săvârşite de administratorul societăţii declarate insolvabile, cu intenţie, care să fi avut ca urmare nedeclararea la scadenţă a obligaţiilor debitorului principal.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare ce face obiectul prezentei cauze niciunul din aceste elemente nu sunt prezentate şi analizate, ceea ce conduce la concluzia nelegalităţii sale.

Pe de altă parte, împrejurarea că nu au fost achitate la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii reprezintă numai o prezumţie simplă, din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condiţiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator.

Având în vedere că reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurii arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare de a stabili faptele personale ale reclamantei şi a angaja eventual răspunderea solidară a acesteia numai în raport cu faptele astfel individualizate, consecinţa fiind nedovedirea legăturii de cauzalitate între faptele personale ale reclamantei şi prejudiciul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a acesteia şi, evident, nici dovada relei-credinţe ce presupune a demonstra intenţia (directă sau indirectă) a reclamantei ca prin faptele sale să aducă prejudicii bugetului general consolidat al statului.

Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare în litigiu a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi nefăcând proba că reclamanta a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990, invocate de organele fiscale, se constată că acestea reglementează răspunderea generală a administratorilor, iar temeiul juridic la răspunderii solidare din prezenta cauză este art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, ce reglementează o răspundere specială, sub condiţia îndeplinirii cerinţelor impuse de această normă.

Ca atare, sentinţa atacată se găseşte la adăpost de criticile formulate, soluţia pronunţată fiind legală, context în care, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerente expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâte, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu prin DGRFP Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 1176 din 10 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 6 aprilie 2023.