Challenge to tax agency’s selection of insolvency practitioner: material competence threshold and mandatory retention of court-appointed interim administrator

Şedinţa publică din data de 31 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 01.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia de Soluţionare a Plângerilor Prealabile din cadrul ANAF, a solicitat instanţei: anularea Deciziei nr. 14/CSPP/26.01.2021 privind soluţionarea plângerilor prealabile; anularea în tot a Deciziei nr. 595/CSP/10.12.2020, prin care a fost desemnat, ca şi practician în insolvenţă al debitoarei B. S.R.L., C. şi desemnarea, în conformitate cu prevederile art. 12 din Ordinul ANAF nr. 1443/2019, a practicianului în insolvenţă A. ca şi administrator judiciar în dosarul de insolvenţă nr. x/2018 privind debitoarea B. S.R.L., dosar aflat pe rolul Tribunalului Timiş, aflat pe Lista practicienilor în insolvenţă agreaţi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Reclamanta a solicitat, totodată, suspendarea, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, a Deciziei nr. 595/CSP/10.12.2020 privind desemnarea C. ca şi practician în insolvenţă al debitoarei B. S.R.L., până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 30 din 27 ianuarie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., înregistrată la UNPIR sub nr. x, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Comisia de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi C., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea pe fond a cauzei şi, pe cale de consecinţă, admiterea în tot a acţiunii formulate, atât în ceea ce priveşte fondul cauzei, cât şi cu privire la cererea de suspendare formulată.

În motivarea recursului declarat recurenta-reclamantă arată că, având în vedere că în prezenta speţă nu a putut invoca respectivele motive pe calea apelului, întrucât recursul este singura cale de atac prevăzută în materia contenciosului fiscal, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., iar, în cadrul prezentului recurs, va analiza sentinţa pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara atât în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea actului administrativ, cât şi în ceea ce priveşte capătul de cerere privind suspendarea actului administrativ.

3.1. Cu privire la motivele de nelegalitate ale actului administrativ contestat, recurenta arată că analiza capătului de cerere privind anularea actului administrativ contestat Decizia nr. 595/CSP/10.12.2020 a fost realizată de către un organ necompetent.

Arată recurenta că, după cum se poate observa din înscrisurile aflate la dosar, decizia prin care a fost selecţionat un alt practician a fost luată de către Comisia de selecţie a practicienilor în insolvenţă constituită la nivelul ANAF, or, în raport de prevederile art. 7 din Ordinul nr. 1443/2019 şi art. 2 alin. (3) din Ordinul nr. 1449/2019, competenţa comisiilor de selecţie se stabileşte în funcţie de cuantumul creanţei pe care contribuabilul o înregistrează faţă de organul fiscal. Subliniază recurenta că actul administrativ emis cu încălcarea normelor vizând competenţa materială este lovit de nulitate absolută.

În prezenta speţă, Comisia de selecţie care a emis decizia nu este competentă material pentru luarea unei atare decizii, deoarece la momentul emiterii deciziei contribuabilul B. S.R.L. înregistra o creanţă aflată sub pragul de 5.000.000 RON, stabilit prin prevederile legale menţionate mai sus.

Sub acest aspect, recurenta învederează faptul că prin sentinţa civilă nr. 120/04.06.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Timişoara a admis în parte acţiunea formulată de către contribuabil împotriva titlului de creanţă deţinut de către organele fiscale şi, astfel, prin titlul de creanţă, s-a reţinut în sarcina contribuabilului obligaţia de plată a sumei de 19.629.465 RON, instanţa de fond anulând decizia de impunere pentru suma de 17.424.992 RON.

Astfel, la momentul emiterii deciziei creanţa înregistrată de către contribuabil se afla sub pragul de 5.000.000 RON, competenţă în emiterea unei decizii de selecţie a practicianului în insolvenţă având comisiile de selecţie a practicienilor în insolvenţă constituite la nivelul organelor fiscale centrale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Arată recurenta că sentinţa pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara are autoritate de lucru judecat provizorie. Or, prin sentinţa pronunţată, cuantumul creanţei contribuabilului a scăzut sub pragul de 5.000.000 RON, fapt care a atras competenţa materială a unui alt organ din structura ANAF.

Recurenta arată că în speţă nu s-a ţinut cont de acest aspect, decizia de selecţie fiind emisă cu încălcarea normelor privind competenţa materială, fapt care atrage nulitatea deciziei.

Se mai arată în motivele de recurs că dincolo de aspectele învederate anterior, în analiza speţei trebuie ţinut cont de faptul că în cadrul dosarului nr. x/2017, instanţa de fond a admis în parte cererea de suspendare formulată de către contribuabil şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/2017, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare stabilite pentru perioada 01.01.2015-01.07.2015; soluţia rămânând definitivă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest context, creanţa înregistrată este sub condiţie suspensivă, cu toate limitările aferente acestui tip de condiţie.

În ceea ce priveşte nelegalitatea actului administrativ contestat prin raportare la criteriile de selecţie, recurenta-reclamantă critică faptul că instanţa de fond a respins acţiunea formulată plecând de la premisa că în speţă a fost respectată procedura de selecţie a practicianului în insolvenţă.

Arată recurenta că, în analiza motivelor invocate de aceasta în cadrul acţiunii, instanţa s-a limitat la a reda normele legale privind procedura de selecţie a practicianului în insolvenţă, considerând că au fost respectate prevederile legale în materie.

Recurenta arată că, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, decizia contestată a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 12 alin. (2) din Ordinul ANAF nr. 1443/2019, deoarece instanţa de fond s-a limitat doar la a arăta că în speţă nu ar fi aplicabile aceste prevederi, analizând aplicabilitatea acestui articol strict sub aspectul existenţei sau inexistenţei vreunei vătămări aduse reclamantei. Or, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, vătămarea i-a fost adusă deja prin inacţiunea organelor fiscale la termen.

În opinia recurentei, în analiza aplicabilităţii acestui articol este necesar să fie avută în vedere cronologia evenimentelor şi modul în care beneficiarul normei legale îşi exercită dreptul, iar faptul că decizia privind selecţia unui practician a fost emisă după mai mult de doi ani de la data primei adunări a creditorilor este un element care indică reaua credinţă a intimatei în exercitarea dreptului ei. Or, abuzul de drept este la rândul lui o faptă ilicită în măsura în care provoacă un prejudiciu injust unei alte persoane.

În opinia recurentei, nu este rezonabil să pleci de la premisa că exercitarea unui drept, care trebuia să respecte o anumită limită temporală, poate avea loc oricând, chiar cu depăşirea termenului într-un mod excesiv.

În acest context, aplicabilitatea normelor legale invocate trebuia analizată prin raportare la comportamentul persoanelor implicate în procedură, nimeni neputând să îşi invoce propria culpă pentru a obţine un beneficiu.

În ceea ce priveşte analiza criteriilor de selecţie, recurenta critică faptul că instanţa de fond a arătat că în speţă ar fi neîntemeiate afirmaţiile reclamantei privind eronata comparare a criteriilor de selecţie, menţinând concluziile intimatei.

În opinia recurentei, contrar celor reţinute în cadrul considerentelor sentinţei, afirmaţiile sale privind eronata comparare a criteriilor de selecţie sunt legale şi temeinice; instanţa de fond s-a limitat la a reda cele menţionate de către intimată în cadrul deciziei, fără a face o minimă analiză a ofertelor. Astfel, instanţa de fond s-a limitat la a reda punctajul obţinut de către reclamantă şi de către practicianul în insolvenţă selectat, aplicând în mod eronat normele legale în materie, respectiv art. 9 şi art. 10 din Ordinul nr. 1443/2019, art. 1660 alin. (2) C. civ., art. 1854 alin. (2) C. civ., care stabilesc că oferta financiară este cea care este luată în primul rând în considerare, preţul solicitat fiind elementul avut în vedere în prima fază în selecţie.

Arată recurenta că, în speţă, nici instanţa de fond şi nici comisia de selecţie nu au ţinut cont de faptul că preţul menţionat în cadrul ofertei de către practicianul în insolvenţă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, nu este serios prin raportare la speţă şi la ceea ce implică ca muncă depusă şi cheltuieli necesare pentru susţinerea unui atare dosar.

În opinia recurentei, nimeni nu a analizat preţul prin raportare la procedura de insolvenţă efectivă, respectiv prin raportare la ce implică respectiva procedură, la munca care urmează a fi prestată, la cheltuielile care urmează a fi efectuate, preţul solicitat de către C. nefiind un preţ serios sub acest aspect.

În speţă, arată recurenta, instanţa de fond s-a limitat doar la a reda procentajele obţinute de către ofertantă, fără a administra nicio probă şi fără a face nicio apreciere cu privire la acest aspect.

Totodată, instanţa de fond nu a administrat nicio probă şi nu a analizat niciun motiv dintre cele invocate de reclamantă cu privire la celelalte criterii de selecţie, astfel că hotărârea pronunţată nu este temeinică şi legală.

3.2. Cu privire la cererea de suspendare a actului administrativ contestat, recurenta arată că instanţa de fond s-a limitat la a arăta că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, motiv pentru care a respins cererea, motivele de nelegalitate fiind analizate pe fondul cererii.

Astfel, hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara în ceea ce priveşte cererea de suspendare nu este legală şi temeinică, în speţă fiind îndeplinite prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Arată recurenta că, în ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat trebuie avut în vedere că decizia de selecţie a fost emisă de către un organ necompetent material să emită o atare decizie, fapt care atrage nulitatea absolută a acesteia, precum şi faptul că oferta care a fost desemnată câştigătoare intră în categoria ofertelor care ar fi trebuit să fie descalificate, neîndeplinind o condiţie esenţială a unei atare oferte, respectiv existenţa unui preţ serios.

Recurenta critică faptul că instanţa de fond nu a analizat condiţia existenţei unui prejudiciu, plecând de la premisa că nu se impune, raportat la considerentele reţinute în ceea ce priveşte motivele de nelegalitate invocate.

Recurenta reiterează argumentele expuse în cadrul cererii introductive, arătând că şi această condiţie este îndeplinită în speţă.

Solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, rejudecarea pe fond a cauzei şi, pe cale de consecinţă, admiterea în tot a acţiunii, atât în ceea ce priveşte fondul cauzei, cât şi cu privire la cererea de suspendare formulată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Comisia de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi C. au depus întâmpinări, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă în cererea de recurs, Înalta Curte subliniază faptul că, în înţelesul acestei dispoziţii legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa de judecată a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel cum s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate, prin acţiunea din prezenta cauză reclamanta a invocat nelegalitatea actelor administrative astfel emise, apreciind că de vreme ce a fost anterior desemnată ca şi administrator judiciar provizoriu al debitorului B. S.R.L. în dosarul de insolvenţă nr. x/2018 al Tribunalului Timiş, conform încheierii civile nr. 941/10.09.2018, în speţă era necesar ca organul fiscal să facă aplicarea prevederilor art. 12 alin. (2) din Ordinul ANAF 1443/2019, conform cărora:

"în cazul în care comisia competentă nu poate finaliza procedura de selecţie din motive temeinic justificate până la data adunării creditorilor care are pe ordinea de zi confirmarea practicianului în insolvenţă, organul fiscal central îl poate susţine pe cel desemnat de instanţa de judecată, cu onorariul stabilit de judecătorul-sindic prin hotărârea de deschidere, fără a depăşi suma de 5.000 de RON, exclusiv TVA, pentru întreaga procedură în cazul onorariului fix şi un procent de maximum 5%, exclusiv TVA, din sumele distribuite creditorilor în cazul celui de succes".

De asemenea, reclamanta a mai invocat faptul că s-a realizat o greşită comparare a criteriilor de selecţie, în condiţiile în care aceasta beneficiază de un număr de practicieni şi personal calificat superior practicianului desemnat, că desfăşoară o activitate în domeniu de peste 20 de ani, are un număr apropiat de dosare aflate în derulare, iar onorariul propus a fost unul corect şi exact raportat la complexitatea dosarului şi valoarea creanţelor.

Înalta Curte constată că, în motivarea recursului declarat, recurenta susţine că Decizia nr. 595/CSP/10.12.2020 a fost emisă de un organ necompetent, însă acest aspect a fost pentru prima dată invocat în faţa instanţei de recurs.

În acest context, instanţa de fond, procedând la analiza aspectelor invocate prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită, a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte susţinerile reiterate cu privire la aplicabilitatea art. 12 alin. (2) din OPANAF nr. 1443/2019, instanţa de fond a reţinut în mod corect că în speţă nu sunt incidente aceste dispoziţii, întrucât comisia de selecţie a practicienilor în insolvenţă constituită la nivelul ANAF a finalizat procedura conform dispoziţiilor art. 8-12 din ordin, respectiv a declarat câştigătoare oferta depusă de C., care a obţinut punctajul cel mai mare, şi în niciun caz nu s-a aflat în imposibilitatea de a finaliza procedura de selecţie, astfel cum prevăd dispoziţiile legale invocate de recurentă.

De altfel, din interpretarea textului legal invocat nu rezultă obligativitatea, ci doar posibilitatea organului fiscal de a susţine practicianul în insolvenţă desemnat de către instanţă.

În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la criteriile de selecţie ce au fost avute în vedere de către Comisia de selecţie a practicienilor în insolvenţă, acestea nu pot fi reţinute, recurenta neputând solicita desemnarea sa de către instanţă în calitate de administrator judiciar al debitoarei în contextul în care oferta sa nu este mai avantajoasă decât oferta câştigătoare.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că în nici un caz reclamanta, deşi desemnată de instanţa de judecată ca administrator judiciar provizoriu, nu poate pretinde desemnarea sa în dosarul de insolvenţă al debitoarei B. S.R.L. în conformitate cu procedura reglementată de Ordinul nr. 1443/2019, câtă vreme oferta sa nu a întrunit punctajul maxim, neprezentând relevanţă faptul că anterior a îndeplinit atribuţiile administratorului judiciar pe o perioadă de mai bine de 2 ani, întrucât acesta nu constituie un criteriu de departajare a ofertelor conform anexei 8 din ordin.

Nici argumentele formulate de recurentă cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere vizând suspendarea Deciziei nr. 595/CSP/10.12.2020 nu pot fi primite, hotărârea instanţei de fond fiind la adăpostul oricăror critici sub acest aspect.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ pentru suspendarea actului administrativ, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

În recursul său, reclamanta A. susţine, în esenţă, că aceste două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susţinerea acţiunii sale.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.

Recurenta-reclamantă, după cum se constată, se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ contestat, or în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă a reţinut în mod corect că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea cazului bine justificat s-au conturat ca şi motive de nelegalitate ale Deciziei nr. 595/CSP/10.12.2020, fiind analizate de instanţă conform considerentelor expuse în sentinţa recurată, fiind respinse ca neîntemeiate.

Astfel, soluţia adoptată de instanţă în soluţionarea acţiunii în anulare creează, cel puţin cu caracter provizoriu, premisa legalităţii actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumţia de legalitate ataşată actelor administrative, până la soluţionarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Înalta Curte constată astfel că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

În ceea ce priveşte condiţia privind producerea pagubei iminente, în mod corect nu a mai fost analizată de instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 15 alin. (1), coroborate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, iar în speţă condiţia cazului bine justificat nu a fost îndeplinită.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 30 din 27 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2023.