Physician's appeal rejected: Cardiology qualification from Moldova not recognized absent minimum training duration.

Şedinţa publică din data de 31 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor din România, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea Adresei nr. x/28.04.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, înregistrată la Ministerul Sănătăţii; recunoaşterea calificării profesionale de medic cu specializarea Cardiologie, în vederea exercitării profesiei de medic specialist în Cardiologie pe teritoriul României; în subsidiar, obligarea Ministerului Sănătăţii la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Adresei nr. x/27.02.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/28.02.2020; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată Ministerul Sănătăţii, Colegiul Medicilor din România, Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor şi Ministerul Sănătăţii - Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând anularea Adresei nr. x/2020, emisă de Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor în sensul respingerii contestaţiei pe care a formulat-o; anularea Adresei nr. x/18.09.2020, emisă de Ministerul Sănătăţii, de comunicare a soluţiei de respingere a contestaţiei; anularea Adresei/referatului nr. x/28.04.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, constând în avizul negativ de recunoaştere; anularea Adresei nr. x/09.06.2020, emisă de Ministerul Sănătăţii, constând în aprobarea referatului nr. x/28.04.2020, emis de Colegiul Medicilor din România şi, în principal: recunoaşterea calificării profesionale de medic specialist cardiolog, în vederea exercitării profesiei de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României; în subsidiar, obligarea Ministerului Sănătăţii la recunoaşterea calificării de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

A arătat că obiectul cererii modificatoare îl constituie: pe de o parte, cele trei capete suplimentare de cerere, constând în: (i) anularea Deciziei nr. 9/2020, emisă de Comisia naţională de soluţionare a contestaţiei, de respingere a contestaţiei; (ii) anularea Adresei nr. x/18.09.2020, emisă de Ministerul Sănătăţii, de comunicare a soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de reclamantă; (iii) anularea Adresei nr. x/09.06.2020, emisă de Ministerul Sănătăţii, constând în aprobarea Referatului nr. x/28.04.2020, emis de Colegiul Medicilor din România; pe de altă parte, introducerea în cauză a Comisiei Naţionale de Soluţionare a Contestaţiilor, respectiv a Ministerului Sănătăţii - Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Sănătăţii a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în ceea ce priveşte formularea capetelor de cerere vizând anularea Adresei nr. x/18.09.2020, emisă de Ministerul Sănătăţii, de comunicare a soluţiei de respingere a contestaţiei formulată de reclamantă, Adresei nr. x/28.04.2020 emisă de Colegiul Medicilor din România, înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/28.04.2020, constând în avizul negativ de recunoaştere şi Adresei nr. x/09.06.2020, emisă de Ministerul Sănătăţii, constând în aprobarea Referatului nr. x/28.04.2020, emis de Colegiul Medicilor din România (pe motiv că acestea nu pot fi calificate drept acte administrative în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dat fiind faptul că acestea nu sunt susceptibile să producă, prin ele însăşi, efecte juridice, în sensul de a naşte, modifica şi stinge raporturi juridice) şi excepţia lipsei de interes. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică şi nelegală.

Prin întâmpinarea la cererea modificatoare, pârâtul Colegiul Medicilor din România a solicitat respingerea acţiunii aşa cum a fost formulată; a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Colegiului Medicilor din România şi inadmisibilităţii acţiunii aşa cum a fost modificată, respectiv cu privire la capetele de cerere 2, 3 şi 4 prin care se solicită anularea adreselor (cele 3 acte în speţă nu sunt, în sensul definit de lege, acte administrative, aşa cum legiuitorul a definit actul administrativ sau asimilat, ci sunt doar acte de comunicare în cadrul procedurii de recunoaştere).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

- a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Adresei nr. x/18.09.2020, de comunicare a soluţiei de respingere a contestaţiei;

- a respins capătul de cerere având ca obiect anularea Adresei nr. x/18.09.2020, de comunicare a soluţiei de respingere a contestaţiei, ca inadmisibil;

- a respins în rest excepţiile invocate;

- a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Medicilor din România, Ministerul Sănătăţii, Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor şi Ministerul Sănătăţii - Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei instanţei de fond şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în vederea administrării probei cu expertiză constând în proba practică reglementată de art. 7, coroborat cu art. 5 alin. (3) din Norma Anexă la Hotărârea de Guvern nr. 764/2017, respectiv cu art. 330 C. proc. civ., iar, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi modificată.

În motivarea recursului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că sentinţa instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Norme.

Recurenta arată, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 6 alin. (1) teza finală, potrivit cărora, pe baza raportului emis de către comisia mixtă, Colegiul Medicilor din România transmite Ministerului Sănătăţii avizul favorabil de recunoaştere.

Arată recurenta că Normele nu stabilesc, prin nicio prevedere, o altă atribuţie a Colegiului Medicilor din România în a reanaliza în vreun mod raportul comisiei mixte de specialitate, o asemenea abordare fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) din Norme, deoarece singura în măsură a se pronunţa asupra îndeplinirii condiţiilor de recunoaştere este comisia mixtă formată atât din specialişti în domeniu, cât şi un membru desemnat de către Colegiul Medicilor din România.

În opinia recurentei, legiuitorul a prevăzut în acest context, în mod expres, faptul că pe baza raportului emis de către comisia mixtă Colegiul Medicilor din România va transmite Ministerului Sănătăţii avizul favorabil de recunoaştere, astfel încât avizul negativ al Colegiului nu are absolut niciun temei legal, în condiţiile în care legiuitorul nu a conferit acestuia dreptul de a se pronunţa asupra cererii de recunoaştere, comisia de specialitate fiind singura în măsură să aprecieze în acest sens.

Subliniază recurenta că, având în vedere concluziile procesului-verbal al comisiei mixte, care au fost în sensul emiterii avizului favorabil, potrivit art. 6 alin. (1) din Norme, Colegiul Medicilor din România avea obligaţia de a transmite Ministerului Sănătăţii avizul favorabil de recunoaştere.

Prin urmare, consideră că în mod absolut nelegal Colegiul Medicilor din România a emis un aviz negativ, validat de către instanţa de fond în mod nelegal.

Arată recurenta că inclusiv interpretarea dată de instanţa de fond prevederilor art. 7 alin. (8) din Norme este extrem de restrictivă şi contrară voinţei legiuitorului, în condiţiile în care acestea denotă tocmai fundamentarea respingerii cererii de recunoaştere pe baza concluziilor comisiei mixte şi a procesului-verbal detaliat, întocmite de aceasta.

În opinia recurentei, este dincolo de orice dubiu că legiuitorul a prevăzut clar că avizul negativ al Colegiului Medicilor din România se poate întemeia numai pe concluziile comisiei mixte şi pe raportul detaliat întocmit de aceasta; or, din moment ce concluziile comisiei mixte şi ale raportului întocmit au fost favorabile recunoaşterii, Colegiul Medicilor din România nu avea niciun drept de a emite un aviz negativ.

Recurenta mai arată faptul că dispoziţiile art. 7 alin. (8) din normele citate anterior prevăd în mod expres faptul că un refuz al avizării, al recunoaşterii calităţii de medic specialist, trebuie în mod temeinic fundamentat şi întemeiat pe concluziile raportului întocmit de către comisia mixtă. Or, în condiţiile în care acest raport al comisiei mixte prevede în mod expres îndeplinirea cerinţelor în sensul recunoaşterii, propune recunoaşterea calităţii de medic specialist cardiolog şi consemnează faptul că diferenţele dintre curricula de pregătire din România şi cea din Republica Moldova sunt minore şi nu împietează asupra pregătirii profesionale, în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că poziţia Colegiului Medicilor, de emitere a unui aviz negativ, ar fi fost corectă.

Solicită instanţei să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din norme, care prevăd în mod expres faptul că, în cazul în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaştere prevăzute de art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini care să verifice parcursul profesional al medicului respectiv.

Or, printre cerinţele care pot fi suplinite prin instituirea acestei probe practice sunt inclusiv cele prevăzute la art. 5 alin. (3) lit. b), respectiv durata şi curricula de pregătire teoretică şi practică.

Prin urmare, arată recurenta, dacă ar fi apreciat că aceste condiţii nu sunt îndeplinite, ar fi trebuit să se instituie această probă practică de pregătire şi numai în cazul în care nu erau îndeplinite criteriile, iar solicitantul nu promova nici proba practică de aptitudini cu minim nota 7, s-ar fi putut proceda la respingerea cererii de recunoaştere.

Recurenta solicită Înaltei Curţi să aibă în vedere inclusiv adresa Ministerului Sănătăţii transmisă către Colegiul Medicilor, care arată exact acest lucru, şi anume faptul că, în măsura care nu sunt îndeplinite în totalitate criteriile de recunoaştere, se va aplica procedura prevăzută de art. 7.

Se mai arată în motivele de recurs că în mod greşit instanţa de fond a analizat în mod exclusiv legislaţia aplicabilă în România, fără să analizeze susţinerile reclamantei cu privire la legislaţia incidentă din Republica Moldova, explicitată chiar de autorităţi şi instituţii în domeniu.

Apreciază recurenta că sunt complet eronate şi discriminatorii, în acest context, cele reţinute de instanţa de fond, conform cărora: împrejurarea că aceste specializări fac trunchi comun în Republica Moldova nu determină similaritatea cu durata şi curriculul de pregătire teoretică şi practică prevăzute în România, unde aceste specializări sunt distincte.

Pentru argumentele expuse, recurenta solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei instanţei de fond şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea administrării probei cu expertiza constând în proba practică reglementată de art. 7, coroborat cu art. 5 alin. (3) din Norme.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor din România au depus întâmpinări, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

Totodată, intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a invocat, prin întâmpinarea formulată, excepţia nulităţii recursului, excepţie care a fost pusă în discuţia părţilor şi a fost soluţionată în sensul respingerii acesteia, astfel cum rezultă din practicaua prezentei hotărâri.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit iniţial instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Sănătăţii, Colegiul Medicilor din România, Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor, Ministerul Sănătăţii - Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor, în principal la anularea Adresei nr. x/28.04.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, recunoaşterea calificării profesionale de medic specialist cardiolog, în vederea exercitării profesiei de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României şi, în subsidiar, obligarea Ministerului Sănătăţii la soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Adresei nr. x/27.02.2020 emisă de Colegiul Medicilor din România, înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/28.02.2020, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei:

- anularea Deciziei nr. 9/2020, emisă de Comisia Naţională de Soluţionare a Contestaţiilor, de respingere a contestaţiei formulată de reclamantă;

- anularea Adresei nr. x/18.09.2020, emisă de Ministerul Sănătăţii, de comunicare a soluţiei de respingere a contestaţiei formulată de reclamantă;

- anularea Adresei/referatului nr. x/28.04.2020, emisă de Colegiul Medicilor din România, constând în avizul negativ de recunoaştere;

- anularea Adresei nr. x/09.06.2020, emisă de Ministerul Sănătăţii, constând în aprobarea Referatului nr. x/28.04.2020, emis de Colegiul Medicilor din România şi, în principal:

- recunoaşterea calificării profesionale de medic specialist cardiolog, în vederea exercitării profesiei de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României;

- în subsidiar, obligarea Ministerului Sănătăţii la recunoaşterea calificării de medic specialist în cardiologie pe teritoriul României;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, constatând, în esenţă, cu referire la neîndeplinirea condiţiilor pentru recunoaşterea titlurilor de calificare deţinute de recurenta - reclamantă, că s-a reţinut în mod corect neîndeplinirea cerinţei privind durata minimă a cursului de formare în cardiologie, prin raportare la Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale, cu amendamentele ulterioare, întrucât, conform anexei V. 5.1.3., durata minimă a cursului de formare în cardiologie este de 4 ani, iar "proba de aptitudini, prevăzută la art. 7 din metodologia stabilită prin H. G. nr. 764/2017 are ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic şi a abilităţilor practice ale solicitantului, nefacând-se referire la posibilitatea compensării duratei de formare nerealizate".

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că:

"independent de denumirile instruirii utilizate de legislaţia din Republica Moldova, pentru recunoaşterea calificării pe teritoriul României se impune aplicarea legislaţiei incidente în România; Legea nr. 95/2006 şi H.G. nr. 764/2017"; dispoziţiile art. 5 alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 764/2017 prevăd cerinţa ca durata şi curriculumul de pregătire teoretică şi practică în specialitate să fie similare/echivalente condiţiilor de formare prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea în cauză", iar "din probele administrate în cauză nu rezultă niciun argument pentru care s-ar considera ca similară/echivalentă durata de pregătire în specializarea Medicină internă din Republica Moldova cu durata de pregătire în specializarea Cardiologie din România; împrejurarea că aceste specializări fac "trunchi comun" în Republica Moldova nu determină similaritatea cu durata şi curriculumul de pregătire teoretică şi practică prevăzute în România, unde aceste specializări (Cardiologie şi Medicină internă), sunt distincte, potrivit Nomenclatorului sus-menţionat, fiecare cu o durată de 5 ani, în forma iniţială a actului normativ", iar neîndeplinirea cerinţei privind durata specializării nu poate fi suplinită prin parcurgerea procedurii probei de aptitudini.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă în cererea de recurs, aminteşte Înalta Curte că, în înţelesul acestei dispoziţii legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa de judecată a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În cadrul acestui motiv de casare s-a susţinut faptul că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din Normele privind recunoaşterea diplomelor şi certificatelor şi titlurilor de medic specialist eliberate de către un stat terţ, altul decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii aprobate prin H.G. nr. 764/2017, întrucât, în esenţă, nu a luat în considerare că, în situaţia în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de recunoaştere, se pot solicita documente în completare sau parcurge o probă de aptitudini.

Criticile formulate nu pot fi primite.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 şi art. 2 din H.G. nr. 764/2017, a cărui incidenţă în cauză este recunoscută inclusiv de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs formulată:

"(1)Titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate de statele terţe, altele decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii, echivalente specialităţilor medicale clinice şi paraclinice prevăzute de Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008, cu modificările şi completările ulterioare, sunt recunoscute drept certificate de medic specialist eliberate de Ministerul Sănătăţii pentru specialitatea respectivă, în vederea facilitării dreptului de exercitare a practicii medicale pe perioadă nedeterminată sau a practicii medicale temporare/ocazionale pe teritoriul României a titularilor acestora, cu condiţia îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiţii:

a) titularul se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României;

b) formarea de medic specialist pentru care se solicită recunoaşterea s-a efectuat în condiţii de studiu şi practică medicală care asigură competenţa profesională a acestuia cel puţin similară cu competenţa profesională a medicilor pe plan naţional,

c) titlurile oficiale de calificare ca medic specialist sunt eliberate de autoritatea desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul pe teritoriul căruia a avut loc formarea.

(2) Analizarea solicitărilor de recunoaştere a titlurilor prevăzute la alin. (1) se face de către o comisie mixtă constituită prin ordin al ministrului sănătăţii.

(3) Comisia mixtă prevăzută la alin. (2) este formată din preşedinte, doi membri şi un secretar. Preşedintele şi un membru sunt desemnaţi la propunerea comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, iar celălalt membru şi secretarul sunt desemnaţi la propunerea Colegiului Medicilor din România.

(4) Recunoaşterea profesională a titlurilor prevăzute la alin. (1) se face de către Ministerul Sănătăţii, prin ordin al ministrului, după avizarea de către Colegiul Medicilor din România a raportului comisiei mixte prevăzute la alin. (2), şi se finalizează cu autorizarea titularului prin eliberarea certificatului de membru de către Colegiul Medicilor din România, în vederea exercitării profesiei de medic pe teritoriul României cu titlul de medic specialist în specialitatea echivalată, cu respectarea normelor în vigoare.

(5) Exercitarea activităţilor profesionale de medic specialist se face pe baza titlurilor oficiale de calificare ca medic recunoscute şi a documentelor emise de către Ministerul Educaţiei Naţionale şi de către Ministerul Sănătăţii, prin care se atestă recunoaşterea formării medicale de bază şi, respectiv, de medic specialist, şi cu îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru exercitarea profesiei de medic.

Art. 2. Recunoaşterea titlurilor de calificare prevăzute la art. 1 alin. (1) constă în analiza formării în specialitate şi a competenţelor profesionale însuşite de titular în statul terţ emitent comparativ cu cerinţele de formare şi competenţele profesionale prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea respectivă."

Prioritar, se obsevă din conţinutul dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 764/2017, că, deşi procedura de recunoaştere este demarată prin constituirea comisiei mixte, totuşi rolul acesteia este unul consultativ, textul art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 764/2017 arătând că raportul acestei comisii trebuie avizat de Colegiul Medicilor, care emite avizul final ce stă la baza ordinului de recunoaştere a titlului.

Raportul comisiei mixte este aşadar un raport consultativ, care nu obligă Colegiul Medicilor să adopte actul administrativ de recunoaştere în forma propusă de comisia mixtă.

Pe de altă parte, avizul emanând de la Colegiul Medicilor potrivit procedurii reglementate prin H.G. nr. 794/2017 este un aviz conform, Ministerul fiind ţinut la respectarea recomandărilor din acest aviz.

Pornind de la aceste concluzii, va reţine Înalta Curte că avizele conforme/obligatorii sunt acele opinii pe care organul care emite un act administrativ de autoritate este obligat să le solicite unui anumit organ al administraţiei publice, iar la emiterea actului trebuie să se conformeze acestuia.

Pe de altă parte însă, avizele consultative sunt acele opinii pe care organul care emite un act administrativ de autoritate este obligat, potrivit legii, să le solicite, dar nu este obligat să ţină seama de conţinutul acestora.

În procedura de recunoaştere, comisia mixtă constituită prin ordin al Ministerului Sănătăţii este cea care demarează această procedură, după care, în vederea obţinerii avizului conform, este sesizat Colegiul Medicilor.

În acest sens, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nicio dispoziţie a Legii nr. 95/2006, a procedurii instituite prin H.G. nr. 764/2017, sau a vreunui alt act normativ nu instituie obligaţia Colegiului Medicilor din România de a aviza pozitiv, în orice situaţie, raportul comisiei mixte, astfel că, în prezenta cauză, Colegiul Medicilor din România avea competenţa formulării propriei opinii cu privire la raportul comisiei mixte, materializată prin avizul emis.

Instanţa de fond a avut în vedere şi dispoziţiile art. 3872 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, potrivit cărora:

"recunoaşterea profesională a titlurilor de calificare de medic specialist dobândite într-un stat terţ se face de către Ministerul Sănătăţii, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, cu respectarea normelor privind recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de medic, eliberate de un stat terţ, şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii."

S-a reţinut în mod corect în considerentele sentinţei recurate că această colaborare a Colegiului Medicilor din România în realizarea procedurii de recunoaştere profesională a titlurilor de calificare nu se poate rezuma la transmiterea formală, în funcţie de recomandarea comisiei mixte, a unui aviz favorabil de recunoaştere, către Ministerul Sănătăţii, astfel cum susţine reclamanta.

Însă, ceea ce vor analiza atât comisia mixtă, la emiterea raportului/procesului-verbal, cât şi Colegiul Medicilor în scopul emiterii avizului final, este îndeplinirea de către candidat a cerinţelor instituite prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017, respectiv îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

"a) titularul se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României;

b) formarea de medic specialist pentru care se solicită recunoaşterea s-a efectuat în condiţii de studiu şi practică medicală care asigură competenţa profesională a acestuia cel puţin similară cu competenţa profesională a medicilor pe plan naţional;

c) titlurile oficiale de calificare ca medic specialist sunt eliberate de autoritatea desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul pe teritoriul căruia a avut loc formarea.(...)"

Fiind vorba despre condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea oricăreia dintre acestea conduce la respingerea cererii de recunoaştere a titlurilor/calificărilor obţinute pe teritoriul statelor terţe, printre care şi Republica Moldova.

Va observa Înalta Curte şi faptul că art. 1 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 764/2017 face referire la dovedirea unor condiţii de studiu şi de practică medicală, cel puţin similare cu competenţa profesională a medicilor pe plan naţional.

Prin cererea de recurs, reclamanta a avansat, în esenţă, ipoteza potrivit căreia, prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Norme, în situaţia în care se constată că nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaştere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini.

Aceste susţineri nu pot fi primite întrucât nu aceasta este interpretarea corectă a prevederilor Normelor aprobate prin H.G. nr. 764/2017.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017:

"Comisia mixtă analizează pregătirea în specialitate efectuată, precum şi alte documente atestând formarea specializată, respectiv experienţa profesională a titularului şi stabileşte dacă formarea de specialist a solicitantului întruneşte cumulativ următoarele cerinţe:

a) s-a efectuat în una dintre specialităţile medicale prevăzute de Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008, cu modificările şi completările ulterioare;

b) condiţiile de organizare, desfăşurare şi supraveghere a formării, durata şi curriculumul de pregătire teoretică şi practică în specialitate sunt similare/echivalente condiţiilor de formare prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea în cauză;

c) competenţele profesionale de medic specialist conferite sunt similare celor atestate prin certificatul de medic specialist eliberat de Ministerul Sănătăţii în specialitatea respectivă;

d) formarea este atestată prin titlu de calificare de medic specialist eliberat de autoritatea competentă desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul formator", iar, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017:

"(1)În cazul în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaştere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini care are ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic şi a abilităţilor practice ale solicitantului. (...)"

Astfel, din conţinutul normei nu rezultă faptul că evaluarea parcursului teoretic şi a abilităţilor practice, prin susţinerea probei de aptitudini, ar înlătura în mod necesar de la aplicare prevederile actului referitoare la dovedirea condiţiilor de studiu şi practică medicală, o astfel de concluzie nerezultând din textul normei, care nu impune proba de aptitudini doar în situaţia în care nu este îndeplinită o anumită cerinţă de la art. 5 alin. (3), ci în oricare/toate situaţiile reglementate de art. 5 alin. (3) lit. a)-d).

În acest sens, se poate imagina inclusiv ipoteza în care candidatul nu îndeplineşte doar una dintre condiţiile de la art. 5 alin. (3), sau ipoteza în care acesta nu îndeplineşte 2, 3 sau mai multe dintre aceste condiţii, în oricare dintre aceste situaţii proba de aptitudini fiind necesară, fără a se putea susţine însă, în mod pertinent, că admiterea candidatului în urma susţinerii acestei probe ar echivala cu îndeplinirea tuturor criteriilor necesare recunoaşterii calificării/titlului de medic, fără alte evaluări suplimentare şi ar conduce la admiterea cererii acestuia de recunoaştere a titlului.

Prin urmare, chiar dacă recurenta ar fi susţinut proba de aptitudini, titlul de calificare ca medic specialist tot nu ar fi putut fi emis, atâta vreme cât condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 5 din H.G. nr. 764/2017 nu au fost îndeplinite.

În acest sens, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că în mod corect Colegiul Medicilor din România a emis avizul negativ în condiţiile în care a reţinut că specialitatea de bază a reclamantei, efectuată prin rezidenţiat cu durata de 3 ani, este cea de Medicină internă, că secundariatul clinic cu durată de 2 ani în Cardiologie nu reprezintă o specialitate, ci un atestat de studii complementare într-un subdomeniu al Medicinei interne şi că acest titlu reprezintă, practic, recunoaşterea celor 2 diplome de formare medicală specializată obţinute în Franţa, una în Medicină internă şi a doua în Cardiologie, ambele cu durata de 1 an. Astfel, în mod corect a constatat Colegiul Medicilor din România că niciunul dintre cele 2 titluri obţinute în Republica Moldova nu este conform cu pregătirea de specialitate din România, în domeniile respective.

Astfel cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel, independent de denumirile instruirii utilizate de legislaţia din Republica Moldova, pentru recunoaşterea calificării pe teritoriul României se impune aplicarea legislaţiei incidente în România: Legea nr. 95/2006 şi H.G. nr. 764/2017.

Dispoziţiile art. 5 alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 764/2017 prevăd cerinţa ca durata şi curriculumul de pregătire teoretică şi practică în specialitate să fie similare/echivalente condiţiilor de formare prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea în cauză.

Or, conform Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1509 din 2 septembrie 2008, durata de pregătire în România în specializarea cardiologie era de 5 ani în perioada efectuării studiilor de către reclamantă, iar, ulterior, ca urmare a modificării ordinului, în anul 2017, durata pregătirii în această specializare a devenit de 6 ani.

Se observă că H.G. nr. 764/2017 reglementează foarte clar condiţiile în care pot fi recunoscute în România titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate de statele terţe, precum şi autorităţile cu competenţă în domeniu.

Astfel, un element esenţial îl reprezintă formarea de medic specialist în condiţii de studiu şi practică medicală care asigură competenţa profesională a acestuia cel puţin similară cu competenţa profesională a medicilor pe plan naţional.

Or, astfel cum a reţinut Curtea de apel, reclamanta a efectuat o specializare în cardiologie de 2 ani şi stagii practice a căror durată nu depăşeşte, în totalitate, 2 ani, iar din probele administrate în cauză nu rezultă niciun argument pentru care s-ar considera ca similară/echivalentă durata de pregătire în specializarea Medicină internă din Republica Moldova cu durata de pregătire în specializarea Cardiologie din România; împrejurarea că aceste specializări fac "trunchi comun" în Republica Moldova nu determină similaritatea cu durata şi curriculumul de pregătire teoretică şi practică prevăzute în România, unde aceste specializări (Cardiologie şi Medicină internă) sunt distincte, potrivit Nomenclatorului sus-menţionat, fiecare cu o durată de 5 ani, în forma iniţială a actului normativ.

În acest context, susţinerea reclamantei, în sensul că în ipoteza neîndeplinirii cerinţei privind durata specializării era necesar a se parcurge procedura probei de aptitudini, nu poate fi reţinută.

Astfel cum s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate, art. 5 alin. (4) din Norme prevede în mod explicit soluţia în situaţiile în care durata de pregătire a titularului exprimată în ani este mai mică decât cea prevăzută de Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008, cu modificările şi completările ulterioare, pentru specialitatea respectivă, situaţii în care "se ia în considerare numărul total de ore de pregătire efectivă/săptămână efectuate de titular în comparaţie cu cele prevăzute de curriculumul de pregătire al specialităţii în România. În aceste cazuri, întrunirea numărului total de ore de pregătire prevăzut de curriculumul de pregătire în specialitate în România constituie criteriu de durată în vederea echivalării."

Or, în prezenta cauză reclamanta nu a invocat parcurgerea unui număr egal de ore de pregătire cu acela prevăzut de curriculumul de pregătire în specialitatea cardiologie în România, iar o altă interpretare ar conduce la concluzia că orice durată de pregătire într-o specializare, chiar de o lună în loc de 5 ani, poate fi substituită prin parcurgerea unei probe de aptitudini în faţa unei comisii, neputându-se admite, prin coroborarea textelor, că aceasta a fost intenţia legiuitorului.

Prin urmare, alegaţiile recurentei, potrivit cărora instanţa de judecată nu a luat în considerare că, în situaţia în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de recunoaştere, se pot solicita documente în completare sau parcurge o probă de aptitudini, nu pot fi primite, atâta vreme cât condiţiile impuse de dispoziţiile H.G. nr. 761/2017 nu au fost îndeplinite de recurenta-reclamantă şi, aşa cum s-a arătat, susţinerea probei de aptitudini nu poate înlătura de la aplicare dispoziţiile legale referitoare la dovedirea condiţiilor de studiu şi practică medicală.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere soluţia ce va fi pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurentă, întrucât aceasta este partea aflată în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale în materie, respectiv cea care a căzut în pretenţii.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă A., ca neîntemeiată.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1416 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2023.