Broadcasting fine for breach of audiatur et altera pars and right to image in public-interest investigative program

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 10.02.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului anularea Deciziei nr. 138/16.01.2020 emisă de pârât, exonerarea de la plata amenzii contravenţionale în cuantum unic de 5.000 RON, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii contravenţionale cu avertisment/somaţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 901 din data de 30 septembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea litigiului în fond şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 220/2011, art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2020, a dreptului la liberă exprimare prin raportare la dispoziţiile din Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului (obligatorii ca şi textele Convenţiei).

În cauză, instanţa de fond a înlăturat toate apărările şi motivele reclamantei ce ar fi condus la anularea actului administrativ individual contestat, însuşindu-şi punctul de vedere exprimat de către autoritatea pârâtă C.N.A.

Prezentând situaţia de fapt, recurenta a arătat că a depus la dosar pe suport CD emisiunea integrală "Actualitatea Românească" din 13.09.2019 (partea a II-a), subiect de interes public ce l-a vizat pe Primarul Timişoarei - domnul B., pe jurnalişti interesându-i modul în care se raportează un demnitar, primar al unuia din primele oraşe din ţară, modul în care acesta interferează cu persoane dubioase, multe certate cu legea (personaje/clanuri interlope). Aşa cum reiese din înregistrare, Primarul Timişoarei a fost contactat şi a intrat în direct (22:07 şi 22:23, deci un sfert de oră), exprimându-şi punctul de vedere cu privire la relaţiile avute de subordonaţii din cadrul Primăriei.

În acest context, prima instanţă a constatat că nu are nicio relevanţă faptul că emisiunea l-ar fi vizat pe Primarul Timişoarei şi, în înşiruirea apărărilor pârâtului, a reţinut că "în mod corect a arătat autoritatea pârâtă că subiectul emisiunii nu l-a constituit intervenţia primarului (exprimarea punctului său de vedere), ci pozele difuzate cu domnul C., căruia nu i-a fost solicitat un punct de vedere cu privire la aceste imagini" . Or, nicăieri în cadrul art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului (textul asupra căruia trebuia să se aplece prima instantă) nu prevede necesitatea solicitării vreunui punct de vedere cu privire la imagini, cum a reţinut greşit şi nelegal prima instanţă.

Astfel, instanţa nu s-a aplecat câtuşi de puţin asupra calităţii de om politic atât a Primarului, dar şi a fostului subordonat al acestuia, faţă de care a şi exprimat puncte de vedere, nefiltrându-le prin prisma vastei jurisprudenţe C.E.D.O. Domnul C. a fost senator al României în circumscripţia electorală nr. 37 Timiş în legislatura 2004-2008 (conform menţiunilor publice aflate pe site-ul Parlamentului României), consilierul personal al primarului Timişoarei, B., care are printre atribuţii activitatea Corpului de Control Intern si Antifraudă şi "problemele de securitate" din oraş (în 2019), numit ulterior director general al societăţii Pieţe S.A. Timişoara. Acesta, însă, nu a formulat niciodată vreun punct de vedere, nu a solicitat niciodată un drept la replică cu privire la aceste articol, în realitate nefiind în niciun fel lezat.

Astfel, art. 41 din Legea nr. 504/2002 prevede că "orice persoană fizică sau juridică, indiferent de naţionalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime, în special reputaţia şi imaginea publică, au fost lezate prin prezentarea de fapte inexacte în cadrul unui program, beneficiază de dreptul la replică sau la rectificare", iar art. 49-58 din Decizia nr. 220/2011 reglementează "procedura exercitării dreptului la replică şi la rectificare". Şi din perspectiva legii audiovizualului, domnul C. avea posibilitatea de a formula drept la replică sau la rectificare prin raportare la emisiunea "Actualitatea Românească", însă evident nu a dorit nici acest lucru, în realitate nefiind în niciun fel lezat.

Instanţa de judecată a fost învestită, prin raportare la susţinerile autorităţii pârâte din cuprinsul actului administrativ individual contestat, să verifice, inclusiv pe baza înregistrării integrale a emisiunii, dacă în cauză există sau nu vreo aşa-zisă prejudiciere a imaginii domnului C., om politic (senator şi director general al unei societăţii deţinută de către Primăria Timişoara), faţă de probele prezentate de radiodifuzor, fată de dreptul la liberă exprimare astfel cum este consacrat de art. 10 din Convenţie, filtrat de jurisprudenţa C.E.D.O.

Invocând şi elemente din jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Lingens împotriva Austriei - Cererea nr. 9815/82, Hotărâre Strasbourg 8 iulie 1986 sau Cauza Tănăsoaica împotriva României - Cererea nr. 3490/03, Hotărâre Strasbourg 19 iunie 2012), recurenta a subliniat faptul că prin decizia contestată autoritatea pârâtă nu a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 40 alin. (2)-(5) din Codul audiovizualului, întrucât acuzaţiile nu au fost aduse de către radiodifuzor, iar faţă de cele aduse de către invitaţi, moderatorul şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa de a solicita ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare şi de a nu folosi şi de a nu permite invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă.

În schimb, prima instanţă, în cadrul considerentelor, a apreciat în mod nelegal că "având în vedere gravitatea acuzaţiilor de natură penală şi morală aduse domnului C., de natură să prejudiceze imaginea acestuia, reclamanta nu a fost sancţionată pentru simpla expunere a subiectelor respective, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat, respectiv prin neprezentarea opiniilor contrare, prin nerespectarea principiului audiatur et altera pars (după caz, precizarea expresă a faptului că persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere), ceea ce a avut ca efect încălcarea obligaţiilor de respectare a dreptului la imagine al persoanei".

Or, aşa cum deja s-a evocat, în actul administrativ contestat nu s-a reţinut încălcarea art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului, conform căruia în cazul în care acuzaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars.

Contrar susţinerilor autorităţii pârâte, aşa cum rezultă din înregistrarea integrală, în cauză au fost difuzate fotografii şi imagini anterioare, necontestate niciodată nici de către domnul Primar B. şi nici de către domnul C., din care rezultă apropierea domnului C. de clanurile interlope. Imaginile difuzate în cadrul emisiunii au fost preluate din presă, acestea fiind publicate cu mult timp înaintea realizării programului audiovizual. Tocmai pentru a acorda dreptul la exprimarea unui punct de vedere, a fost invitat şi a intervenit în emisiune primarul Municipiului Timişoara, domnul B., personajul principal la adresa căruia erau aduse acuze în cadrul ediţiei respective. Primarul era acuzat că are angajaţi cu legături în lumea interlopă, iar nu C., un funcţionar plătit din bani publici.

Recurenta a mai apreciat că sub aspectul dreptului la liberă exprimare, prezintă relevanţă şi sentinţa civilă nr. 1072/08.03.2018 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017 (depusă în integralitate la dosarul cauzei), ce se bucură de autoritate provizorie de lucru judecat.

În prezenta cauză, autoritatea pârâtă pretinde că prin hotărârea adoptată a protejat imaginea unui om politic ("a fost prejudiciată imaginea d-lui C." pag. 6 alin. (1) din decizia contestată), aspect însuşit şi de prima instanţă. Aşa-zisa prejudiciere a imaginii domnului C. a fost interpretată defectuos de prima instanţă, care trebuia să o raporteze la dispoziţiile art. 10 din Convenţie.

Din analiza jurisprudenţei Curţii, rezultă că atunci când ne aflăm în prezenţa afirmaţiilor critice pe care presa le face cu privire la oamenii politici, fie că aceştia ocupă deja funcţii publice sau nu, controlul european este total, iar protecţia Convenţiei este maximă. In acest sens, în hotărârea CEDO din 8 iulie 1986 Lingem împotriva Austriei, par. 42 alin. (2), Curtea consideră că "limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obişnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă".

A mai apreciat recurenta că radiodifuzorul nu poate fi sancţionat pentru că aduce atingere interesului privat al unei persoane, câtă vreme postul de televiziune satisface un interes public justificat. Chiar în conformitate cu art. 32 din Codul audiovizualului (normă edictată de către aceeaşi pârâtă) dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat, cum este cazul de fată.

Nici chiar dreptul la protejarea vieţii private a unei persoane nu poate prevala interesului public justificat, câtă vreme sunt întrunite cumulativ existenţa unui interes public justificat şi existenţa unei legături semnificative şi clare între viaţa privată şi de familie a persoanei şi interesul public justificat, aşa cum prevăd art. 33 şi 34 alin. (4) din Decizia CNA nr. 220/2011.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din emisiunea integrală depusă la dosar, moderatoarea emisiunii a solicitat ferm fiecăruia dintre invitaţi să-şi argumenteze poziţiile, tocmai pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea, aşa cum prevede art. 40 alin. (4) din Decizia CNA nr. 220/2011. Moderatoarea emisiunii nu a folosit şi nu a permis niciunuia dintre invitaţii săi să folosească expresii jignitoare ori care să aducă atingere dreptului la imagine al vreunuia dintre persoanele aflate în discuţie, deci nici dlui C.. Oricum, imaginea domnului C. nu a fost prejudiciată în niciun fel de către radiodifuzorul A., aceasta putând fi doar rezultatul propriilor decizii şi acte.

Imaginile în care apare domnul C. nu sunt contrafaceri, nu sunt trucaje, nu sunt colaje. Aceste imagini sunt reale, au fost publicate cu un an înaintea difuzării emisiunii în presa locală, iar postul A. doar le-a preluat, în contextul influenţei clanurilor interlope asupra autorităţilor. In această situaţie, postul A. a tratat subiectele în cadrul emisiunii "Actualitatea Românească" ca fiind în sfera interesului public justificat, aşa cum sintagma este explicitată de art. 31 din Decizia nr. 220/2011. Pretinsul drept la propria imagine invocat de către petentul C. nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat, fapt statuat prin prevederile art. 32 din aceeaşi Decizie nr. 220/2011.

Subiectul principal al dezbaterii pe marginea influenţei lumii interlope asupra autorităţilor din Timiş, din cadrul emisiunii respective, nu a fost nicidecum petentul C., ci primarul în functie al Municipiului Timişoara, domnul B.. Or, primarul B. a fost invitat în emisiune, a intervenit în direct prin legătură telefonică, a răspuns tuturor întrebărilor ce i-au fost adresate şi a beneficiat de un timp rezonabil pentru a-şi prezenta punctul de vedere.

Postul A. a pus la dispoziţia publicului dovezile pe care se baza atunci când moderatoarea şi invitaţii săi au făcut referire la legăturile petentului C. le are cu lumea interlopă, iar imaginile şi fotografiile prezentate sunt suficiente pentru a susţine că între acesta şi persoane care sunt condamnate definitiv pentru fapte penale există legături paropiate. Cum C. a fost consilier al primarului B., iar la momentul difuzării emisiunii acesta ocupa o funcţie de conducere într-o societate aflată în subordinea Primăriei Timişoara, informaţiile se încadrează fără echivoc în sfera interesului public justificat.

În cauză, au existat suficiente dovezi, respectiv articole/fotografii ale publicaţiilor on-line, ziare, agenţii de presă, articole anterioare, de notorietate, necontestate niciodată de către domnul C., atât în presa locală, cât şi în cea centrală.

Prin sentinţa contestată se înfrânge dreptul la liberă exprimare al jurnalistului faţă de instituţiile statului, situaţie nelegală şi vădit improprie societăţii actuale, sfidându-se fundamentele Conventiei, cât şi Constituţia României.

Recurenta a criticat şi modul de individualizare a sancţiunii şi a subliniat faptul că 7 dintre deciziile anterioare de sancţionare au fost anulate în instanţă, astfel încât, aşa-zisa gravă încălcare reţinută de prima instanţă şi refuzul reindividualizării sancţiunii este nelegal, instanţa putând aprecia fără tăgadă şi din acest punct de vedere fie în sensul reducerii la minimul contravenţional, fie chiar cel al somaţiei/avertismentului. Mai mult, cu privire la aşa-zisele fapte contravenţionale, prin sentinţa atacată, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 67 din Decizia nr. 220/2011 şi dreptul la liberă exprimare, raportat la dispoziţiile din Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi soluţia instanţei de recurs asupra cererii de suspendare faculativă a soluţionării cauzei

Prin cererea înregistrată în dosarul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) teza finală din Legea audiovizualului nr. 504/2002, solicitând şi suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea de către forul constituţional a excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, s-a constituit dosarul asociat nr. x/2020, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, ceea ce presupune o analiză din partea instanţei asupra oportunităţii suspendării judecării cauzei.

În cauza de faţă, în raport de soluţia de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, pronunţată prin încheierea din 9 martie 2023, în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este oportună, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluţionării căii extraordinare de atac.

Este de observat că, în cazul sesizării Curţii Constituţionale a României cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată în cursul soluţionării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Abrogarea acestor dispoziţii a fost însoţită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluţionării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunţate de instanţa de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurenta-reclamantă.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamanta A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Decizia nr. 138/16.01.2020, prin care pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a dispus sancţionarea reclamanta A. S.R.L. cu amendă de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

În fapt, în sarcina reclamantei s-a reţinut că în cadrul emisiunii " Actualitatea românească" difuzată la data de 13.09.2019, atât în titlurile afişate pe ecran, "ŞEFI ÎN POLIŢIE, PETRECERE CU INTERLOPII. (...) OMUL PRIMARULUI CU INTERLOPII LA MASĂ...", cât şi în conţinutul emisiunii, invitaţii şi moderatoarea emisiunii au adus acuzaţii unui fost ofiţer SRI, C., despre care au afirmat că este omul de încredere al lui B. - primarul municipiului Timişoara -, a fost la chef cu lideri ai lumii interlope şi prieten foarte bun cu D., unul dintre cei mai grei lideri la ora actuală din lumea interlopă. Astfel, în timpul emisiunii monitorizate, imaginea d-lui C. a fost prejudiciată, întrucât la adresa acestuia au fost aduse acuzaţii grave de natură penală şi morală, fără a fi puse la dispoziţia publicului dovezi certe care să ateste realitatea faptelor imputate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului.

Potrivit normei invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. În situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, validând constatările autorităţii pârâte referitoare la încălcarea principiului audiatur et altera pars, prevăzut de art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, împrejurare care a avut ca efect nerespectarea obligaţiei de respectare a dreptului la imagine al persoanei. De asemenea, cu privire la individualizarea sancţiunii aplicate, prima instanţă a reţinut că autoritatea pârâtă a ţinut seama de criteriile reglementate de prevederile art. 90 alin. (3) şi (4) şi art. 91 alin. (1) - (3) din Legea nr. 504/2002.

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că un prim set de critici, prin care se invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 220/2011, art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2020, vizează pretinsa nesocotire a dreptului la liberă exprimare, raportat la dispoziţiile din Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorii ca şi textele Convenţiei).

Astfel, potrivit normelor mai sus invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. În situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

În acest context, prima instanţă în mod corect a reţinut că, în raport de tema de interes public abordată, dar şi de afirmaţiile incriminatoare formulate la adresa domnului C., radiodifuzorul avea obligaţia de a respecta principiul audiatur et altera pars; respectarea acestui principiu presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile. Or, din conţinutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzaţiile pe care le-a adus la cunoştinţa publicului.

Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne şi internaţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opţiuni. Aceste opţiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivităţii, aşa cum este şi dreptul la propria imagine, afectat prin afirmaţii nesusţinute cu dovezi.

Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituţia României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În privinţa libertăţii de exprimare, atât Curtea Constituţională a României, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete referitoare la faptele reţinute în sarcina reclamantei, aceasta susţinând faptul că nu poate fi sancţionată pentru că aduce atingere interesului privat al unei persoane (dreptul la propria imagine), câtă vreme postul de televiziune satisface un interes public justificat. Din ansamblul probelor administrate se observă, însă, că opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertăţii de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator, fără a fi prezentate şi probe în susţinerea acestora, publicul neputând aprecia cât de justificate sunt acuzaţiile pentru ca, astfel, să îşi poată forma în mod liber opinia.

Prima instanţă a reţinut mod corect că dispoziţiile legale reţinute în decizia de sancţionare nu interzic iniţierea şi dezvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public/general, dar impun obligaţia dezvoltării acestora printr-un demers jurnalistic efectuat cu bună-credinţă, care să se caracterizeze prin obiectivitate şi echilibru. În această ordine de idei, revenea recurentei-reclamante obligaţia de a se asigura de îndeplinirea întocmai a acestor exigenţe legale, astfel încât demersul său jurnalistic să asigure publicului dreptul de a cunoaşte obiectiv şi corect întreaga dimensiune a dezbaterilor televizate.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a fost sancţionată pentru expunerea subiectului respectiv, ci pentru modalitatea defectuoasă în care l-a prezentat, respectiv prin neprezentarea opiniei contrare, prin nerespectarea principiului audiatur et altera pars şi, după caz, precizarea expresă a faptului că persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, aspecte care au avut ca efect încălcarea obligaţiei de respectare a dreptului la imagine al persoanei, constatările primei instanţe fiind corecte în această privinţă.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-reclamante referitoare la libertatea mai largă de exprimare a presei, Înalta Curte constată că această chestiune a fost analizată de prima instanţă şi, în acord cu cele reţinute de aceasta, apreciază că presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând mai ales de protecţia drepturilor şi reputaţiei altor persoane, având obligaţia de a comunica informaţiile şi ideile asupra temelor de interes general cu respectarea responsabilităţilor şi îndatoririlor legale. Libertatea de exprimare garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenţie nu este una absolută şi nu se poate vorbi despre îngrădirea acesteia, având în vedere că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Aşadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001]. Hotărârile C.E.D.O. acordă importanţă scopului demersului jurnalistic, verificând dacă acesta a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France şi alţii contra Franţei, Colombani şi alţii contra Franţei, Cumpănă şi Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii). Aşadar, jurisprudenţa C.E.D.O. nu consacră faptul că libertatea de exprimare are un caracter absolut, iar politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecţia acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii şi demnităţii lor, de prevederile legale interne şi europene.

În acest context, sunt nefondate susţinerile recurentei conform cărora subiectul de interes public difuzat l-a vizat pe Primarul Timişoarei - dl. B., prima instanţa reţinând în mod corect că subiectul emisiunii nu l-a constituit intervenţia primarului (exprimarea punctului său de vedere), ci fotografiile difuzate cu domnul C., căruia nu i-a fost solicitat un punct de vedere cu privire la aceste imagini şi acuzaţiile aduse de către moderator şi invitaţi. De asemenea, nu prezintă relevanţă faptul că fotografiile în discuţie sunt mult anterioare emisiunii şi nu au fost contestate de către primarul B. sau de către domnul C., recurenta-reclamantă fiind sancţionată, astfel cum s-a arătat în precedent, pentru nerespectarea obligaţiei de a contacta şi invita persoana acuzată să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere, respectiv de a preciza că persoana vizată a refuzat să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al criticilor vizând modul de invidualizare a sancţiunii sau cererea subsidiară de înlocuire a amenzii cu cea a somaţiei publice, în condiţiile în care, potrivit art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an. Or, centralizatorul depus la dosar a relevat un număr important de sancţiuni aplicate anterior, pe o perioadă de un an, pentru încălcarea prevederilor privind dreptul la imagine şi demnitate umană, respectiv 10 amenzi şi 6 somaţii de intrare în legalitate, repetarea comportamentului incriminat făcând imposibilă aplicarea unei sancţiuni mai reduse.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurentei A. S.R.L. de suspendare a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 901 din 30 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 9 martie 2023.