Admissibility of appeal against rejection of CJEU preliminary reference and admission of constitutional exception

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Asupra cauzei penale de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 18/C din data de 22 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, printre altele, a fost respinsă cererea contestatorului condamnat A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru iniţierea unei proceduri de întrebare preliminară.

Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii contestaţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Contestatorul condamnat A., prin avocat, a arătat că, cererile de sesizare a CJUE au fost formulate cu privire la posibilitatea dacă dreptul Uniunii se opune unei legislaţii sau a unei jurisprudenţe naţionale care ar permite, practic, înlăturarea beneficiului suspendării sub supravegherea unei pedepse cu închisoarea dispuse de către două instanţe diferite, în situaţia cazului pendinte şi anume în situaţia în care cea de-a doua instanţă care a pronunţat această hotărâre cu suspendarea cunoştea faptul că, la acel moment, inculpatul din acel dosar se afla deja sub termenul de supraveghere pronunţată de o altă instanţă anterior, în mod evident. Prin urmare, s-a susţinut că se impune şi mai mult decât atât, tot în cazul situaţiei pendinte, contestatorul, executase chiar şi parţial mandatul stabilit prin prima sentinţă, context din nou avut la cunoştinţă de a doua instanţă care a pronunţat cea de-a doua hotărâre de condamnare, dispunând din nou suspendarea sub supraveghere, practic cunoştea această instanţă, a înţeles să nu revoce şi nici să pronunţe o pedeapsă cu executarea, asumându-şi această situaţie de a exista două suspendări sub supraveghere care îl privesc pe contestatorul A..

Cea de-a doua cerere pentru sesizarea Curţii Europene de Justiţie, se referă, referă la faptul dacă, conform dreptului Uniunii, s-ar opune acest drept, ca atunci când un justiţiabil exercită o cerere bazată pe unul dintre drepturile prevăzut de drepturile Uniunii, să nu aibă posibilitatea să atace un posibil refuz împotriva cererii pe care condamnatul o depune, în comparaţie cu dreptul naţional, atunci când se întemeiază cereri având la bază drepturile naţionale, există tot timpul cale de atac împotriva unui potenţial refuz şi ne referim în concret chiar şi la chestiunea excepţiei de neconstituţionalitate a cărei încheiere de respingere poate fi atacată.

Curtea, a constatat că textele aplicabile în cauză art. 583 C. proc. pen. şi art. 595 C. proc. pen., nu ridică îndoieli cu privire la modul de interpretare şi aplicare al acestora, motiv pentru care nu sunt îndeplinite cel puţin una din cele trei cerinţe impuse de cauza CILFIT, astfel că nu se impune sesizarea Curţii cu întrebările preliminare formulate de către contestator.

Curtea de Justiţie a statuat în jurisprudenţa sa (amintim hotărârea din data de 06 octombrie 1982, S.R.L. CILFIT) care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o astfel de cerere, pentru a fi admisibilă, iar instanţa naţională să poată dispune sesizarea cu o întrebare preliminară. Astfel prin hotărârea mai sus arătată s-a statuat, în sensul că, o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu următoarele excepţii:

1. Întrebarea adresată nu este relevantă.

2. Dispoziţia comunitara a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii.

3. Aplicarea corecta a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă, încât nu mai lăsa loc niciunei îndoieli rezonabile.

Curtea de Justiţie a mai subliniat faptul ca existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie sa fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le presupune interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţa din cadrul Comunităţii. Într-adevăr, dispoziţiile art. 267 din Tratat prevăd obligativitatea instanţei naţionale de a adresa întrebarea preliminară, atunci când, o astfel de întrebare este formulată în faţa instanţei naţionale ale cărei decizii nu pot fi supuse unei căi de atac în dreptul intern (aşa cum este cazul speţei dedusă judecăţii, aflată, în calea de atac a contestaţiei în etapa executării). Însă, instanţa naţională în faţa căreia se formulează o astfel de solicitare de sesizare a CJUE, reprezintă un filtru de verificare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de jurisprudenţa Curţii. Astfel, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat deja că principiul securităţii juridice - invocat în susţinerea cereri de sesizare - face parte din ordinea juridică comunitară şi trebuie respectat atât de instituţiile comunitare, cât şi de statele membre, atunci când acestea îşi exercită prerogativele conferite de directivele comunitare(Cauza C-381/97, Belgocodex, Culegere 1998, p. I-8153, par. 26,). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudenţa sa, de exemplu în cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979, importanţa respectării principiului securităţii juridice, considerat ca fiind în mod necesar inerent atât dreptului Convenţiei, cât şi dreptului comunitar. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest principiu este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil. În numeroase cauze împotriva României, de exemplu cauza Brumărescu împotriva României, această instanţă a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuţie.

Însă în cauză, prin hotărârea pronunţată, respectiv sentinţa penală nr. 283/D din 08.11.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Bacău, atacată cu calea de atac a contestaţiei, nu s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri definitive. Prin articolul 583 şi art. 585 din C. pen. nu se aduce atingere principiului securităţii juridice, cum nefondat susţine contestatorul, întrucât prin reglementarea celor două instituţii, a anulării sau revocării suspendării sub supraveghere a executării unei pedepse, pentru ca apoi să se poată efectua contopirea unor pedepse pentru infracţiuni aflate în stare de concurs sau recidivă, nu se urmăreşte schimbarea unor hotărâri definitive, nu se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive.

În acest sens, s-a arătat că în cursul executării unei hotărâri definitive în materie penală pot apărea împrejurări de natură a determina schimbări în modul de executare a acestei hotărâri judecătoreşti. În categoria acestor împrejurări, care nu aduc atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, respectând şi principiul non bis in idem, se înscrie şi instituţia revocării sau anulării suspendării pedepsei, prev. de art. 583 C. proc. civ. penală, instituţie aplicabilă în cauză de faţă de obiectul sesizării promovate de către Serviciul de Probaţiune Bucureşti.

De altfel, aşa cum s-a reţinut şi în deciziile CCR. Prin Decizia nr. 358 din 17 martie 2009 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2009), raportat la vechiul art. 447 şi art. 449 C. proc. pen., s-a arătat că prin instituţia anulării/revocării prev. de art. 583 C. proc. pen. sau a modificării pedepselor în faza executării, potrivit art. 585 C. proc. pen., nu se încalcă principiul autorităţii de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat în materie penală legitimează aspectele referitoare la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, or prin posibilitatea revocării ori anulării unei modalităţi de executare nu se aduce atingere principiului non bis in idem, astfel că dispoziţiile legale criticate nu contravin principiului securităţii juridice deoarece revocarea sau anularea suspendării - ca şi aplicarea ei - nu antamează niciodată aspectele referitoare la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia .

Prin urmare, orice modificări ale pedepsei pronunţate sau a modalităţii de executare - în condiţiile stabilite de prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate, respectiv art. 583 C. proc. pen. şi/sau art. 585 C. proc. pen. - sunt specifice fazei de executare şi nu sunt menite să reformeze ori să retracteze conţinutul unei hotărâri judecătoreşti definitive. Cu alte cuvinte, instanţa - învestită cu o asemenea cerere de anulare/revocarea suspendare şi contopire pedepse - nu se pronunţă asupra vinovăţiei ori asupra individualizării pedepsei, ci efectuează un procedeu tehnic de contopire a două sau a mai multor pedepse stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Eventualele schimbări care ar interveni în executarea unor hotărâri judecătoreşti au ca funcţie proprie adaptarea executării lor la situaţiile reale care impun o schimbare. Astfel, considerăm că textele de lege criticate sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale invocate de către contestator.

Astfel, s-a apreciat că sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită interpretarea acestora, aspect ce excedează competenţei CJUE. De aceea, Curtea a constatat că susţinerile autorului sesizării nu reprezintă veritabile critici de neconvenţionalitate, fiind criticat, în realitate, modul de interpretare şi aplicare a normelor de procedură penală - art. 583 şi art. 585C. proc. civ. penală - ce reglementează regimul anulării/suspendării suspendării executării pedepsei dispusă prin hotărâri definitive şi contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente, prin prisma efectelor principiului securităţii juridice.

Însă, existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Aşa cum remarca şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de exemplu în cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, 200731, "din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă."

O cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare, nu pentru a completa sau a interpreta articole din legislaţia naţională. Practic, ce se invocă de către contestator reprezintă chiar motivele de contestaţie. Ceea ce doreşte acesta prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aşa cum ea este formulată, se urmăreşte practic ca această instanţă pe cale de interpretare să emită o hotărâre privitoare la un aspect pe care contestatorul îl consideră ca nefiind reglementat corect în legislaţia internă, substituindu-se legislativului. Or, acest lucru nu este permis. În acest context, admite că, în sensul dorit de contestator, prin cererea de sesizare practic, se solicită ca Instanţa Uniunii Europene să se transgreseze din poziţia de interpret al dreptului european în poziţia unei instanţe naţionale.

Curtea a mai avut în vedere faptul că Competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene vizează interpretarea dreptului Uniunii sau validitatea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, iar nu interpretarea normelor dreptului naţional sau examinarea aspectelor de fapt invocate în litigiul principal în care se formulează întrebări cu titlu preliminar. De asemenea asupra cererii de pronunţare a unei decizii preliminare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se poate pronunţa numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil în cauză şi numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanţei naţionale pentru a pronunţa o hotărâre în cauza cu care este investită, situaţie care nu este incidentă în speţă.

Mai mult decât atât, trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu pot constitui prin însele temeiul unei asemenea sesizări, în lipsa invocării şi existenţa unei alte norme de drept al Uniunii decât cea prevăzut din Carta şi care să fie aplicabilă cauzei principale.

În plus, Curtea a apreciat că nu este necesară sesizarea CJUE, având în vedere existenţa unei jurisprudenţe consacrate a instanţelor naţionale în materia anulării suspendării executării pedepselor sub supraveghere.

În consecinţă, s-a apreciat că nu este îndeplinită cerinţa premisă, instituită de articolul 267, paragraf 1 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, în această situaţie nefiind vorba despre interpretarea unui act de drept european şi nici condiţia pertinenţei.

Faţă de soluţia de respingere a sesizării CJUE a fost respinsă şi cererea de suspendare a judecăţii contestaţiei formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 283/D din 08.11.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Bacău.

Sesizarea privind neconvenţionalitate dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Lg. nr. 340/2009 deoarece prev. art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 "restrâng" această cale de atac, recursul nefiindu-i "asigurat şi celui căruia i s-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene."

Conform art. 2 al Legii nr. 340/2009:

... (5) încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă.

Astfel, încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009. Acelaşi text de lege este criticat în prezenta cauză cu motivarea că "restrâng" această cale de atac, recursul nefiindu-i "asigurat şi celui căruia i s-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene."

Contrar susţinerilor contestatorului, şi în concordanţă cu paragraful 14 din Decizia CCR nr. 548/2016 s-a apreciat că nu este necesară sesizarea CJUE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prev. art. 35 paragraful (2) din TUE (respinsă), deoarece dispoziţia legală internă este clară şi previzibilă, sens în care Curtea a constatat că această cale de atac a recursului este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării, (aceeaşi lege prevede la art. 2 alin. (5) că este supusă recursului la instanţa superioară, în termen de 72 ore de la pronunţare, încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, suspendare care operează facultativ - în cazul în care este sesizată o instanţă ce nu este instanţă de ultim grad - şi obligatoriu - atunci când instanţa ce dispune trimiterea întrebărilor preliminare este una ale cărei hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de atac) - fără a se referi şi la soluţia pe care instanţa o pronunţă în sensul admiterii, respectiv respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Curtea de Apel Bacău a arătat că legiuitorul conferă expres dreptul la recurs numai în cazul în care instanţa dispune prin încheiere suspendarea judecăţii procesului. Textul criticat nu cuprinde nicio dispoziţie discriminatorie. Regimul juridic este acelaşi atât în cazul în care instanţa se pronunţă în sensul admiterii, respectiv respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Totodată, textul legal criticat nu contravine nici principiului priorităţii dreptului comunitar - invocat de către autorul excepţiei şi prev. de art. 148 din Constituţie, întrucât, deşi soluţiile pronunţate de instanţe cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale a României pentru soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt supuse căii de atac a recursului, dacă instanţa decide respingerea sesizării şi fără legătură cu o eventuală dispoziţie privind suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, procedura invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu este o acţiune similară solicitării trimiterii preliminare .

Legea nr. 340/2009 - lege specială - deschide calea recursului numai împotriva încheierii prin care prima instanţă s-a pronunţat asupra suspendării judecăţii, concomitent sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce nu prevede în situaţia admiterii sau respingerii unei cereri de sesizare a CJUE., aceasta fiind opţiunea legiuitorului român. De altfel şi în practica judiciară recentă - civilă şi penală- s-au dispus soluţii de respingere a recursului, ca inadmisibil, instanţele au precizat că nici dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, nici art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dispoziţii invocate de unii recurenţi ca temei de drept al cererii de recurs, nu justificau admisibilitatea căii de atac exercitate, întrucât dreptul la o instanţă nu este absolut, ci statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, având libertate în alegerea mijloacelor proprii, pentru a permite sistemului judiciar să răspundă exigenţelor dreptului la un proces echitabil.

Concluzionând, considerăm că lipsa unei căi de atac specifice, echivalentă celei din materia contenciosului constituţional, nu încalcă nici principiul echivalenţei. Aplicarea prioritară a reglementărilor dreptului Uniunii Europene cu caracter obligatoriu este de necontestat, conform art. 148 din Constituţia României. Însă, Curtea a considerat că principiul echivalenţei nu impune admisibilitatea unei căi de atac (cum ar fi cea invocată, a recursului în termen de 48 de ore, ce va fi judecat în trei zile), la refuzul de realizare a unei trimiteri preliminare de către o instanţă ce este ultimă în grad.

Astfel s-a apreciat că instanţa naţională nu poate ca, în temeiul normelor de drept unional, al principiului echivalenţei, să lase neaplicate reglementările interne privind căile de atac, valorificându-şi, astfel, competenţele de legiuitor negativ faţă de normele de procedură naţionale şi aplicând, în acelaşi timp, dispoziţiile procedurale incidente situaţiilor similare. De aceea, s-a considerat că o cale de atac, cum este cea a recursului, reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nu poate fi recunoscută în privinţa hotărârilor prin care instanţele naţionale admit/resping solicitarea de interpelare a CJUE.

Altfel spus, nu ne aflăm în prezenţa unei eventuale omisiuni legislative cu relevanţă constituţională care să atragă, potrivit distincţiilor realizate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate, ci a unei opţiuni a legiuitorului ce dă expresie prevederilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

Prin încheierea din data de 22 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023 în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată s-a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 583 şi art. 585 din C. proc. pen., şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, raportat la art. 1 şi art. 148 din Constituţia României, excepţii ridicate de către contestatorul condamnat A., în dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Curţii de Apel Bacău.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că excepţiile de neconstituţionalitate invocate îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv au fost ridicate în faţa unei instanţe - în faţa Curţii de Apel Bacău, de către o parte din proces, respectiv de către contestatorul condamnat A., în dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Curţii de Apel Bacău, prin excepţia invocată se pune în discuţie constituţionalitatea unei dispoziţii din C. proc. pen., respectiv art. 583 şi 585 din C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, acte normative ce îndeplinesc condiţia unui act de reglementare primară, care nu a fost abrogat nici expres şi nici tacit, fiind în vigoare la data sesizării instanţei, şi au legătură cu soluţionarea cauzei - având ca obiect anulare beneficiului suspendării sub supraveghere a executării pedepselor, cauză aflată în calea de atac a contestaţiei, dosar în care s-a formulat şi o sesizarea a CJUE cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare privind conformitatea celor două articole din C. proc. pen. cu dreptul comunitar, sesizare respinsă, fără cale de atac.

Prevederile art. 583 şi art. 585 din C. proc. pen., şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Aceste prevederi au mai făcut obiectul unor cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, pe textul echivalent din C. pen. 1969 (art. 447 şi 449 C. proc. pen.), însă excepţiile de neconstituţionalitate invocate au fost respinse.

În ceea ce priveşte examenul legăturii cu cauza, Curtea - în acord şi cu practica judiciară relevantă în materie - a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are asupra soluţiei ce poate fi pronunţată în speţă. În acest sens, Curtea a constatat că aceste prevederi legale au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, în condiţiile în care, obiectul cauzei este reprezentat de sesizarea Serviciului de Probaţiune Bucureşti cu anularea beneficului suspendării sub supraveghere a executării unor pedepse aplicate pentru infracţiuni concurente, fiind astfel aplicabile direct prev. art. 583 şi 585 din C. proc. pen.

Împotriva deciziei nr. 18/C din data de 22 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023 şi a încheierii din data de 22 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023 a formulat recurs persoana condamnată A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 07 mai 2024 sub nr. x/2023, acordându-se termen de judecată la data de 15 mai 2024, când reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac.

Examinând recursul declarat de persoana condamnată A. prin prisma excepţiei invocate de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru motivele arătate în continuare:

Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate prin art. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Aşadar, revine părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Referitor la procedura de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că este guvernată de prevederile Legii nr. 340/2019 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menţionat:

"(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.

(4) În aplicarea art. 104b din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, instanţa poate cere, odată cu solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, conform prevederilor alin. (1) şi (2), în cazurile urgente, aplicarea procedurii de urgenţă în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

(5) încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă.

(6) În cauzele penale în care instanţa a dispus suspendarea cauzei, art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător.

(7) Judecarea cauzei suspendate se reia după comunicarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

(8) În cazul în care cauza nu a fost suspendată, instanţa poate continua judecata pe alte aspecte decât cele semnalate Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Instanţa nu poate încheia dezbaterile înainte de pronunţarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

(9) În cauza în care s-a solicitat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar, hotărârea acesteia în ceea ce priveşte stabilirea validităţii sau interpretarea dată unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană este obligatorie."

Aşadar, din conţinutul textului de lege redat mai sus, rezultă că doar încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, iar nu şi încheierea prin care se admite ori se respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta deoarece, legiuitorul european a stabilit că instanţa naţională chemată să dea o rezolvare în cauză este singura abilitată să aprecieze dacă, pentru justa soluţionare a speţei este sau nu necesară pronunţarea unei hotărâri preliminare care să vizeze interpretarea sau, după caz, validitatea actelor normative ale Uniunii, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene neputând fi realizată direct de procuror sau de părţi.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că, în cauză, prin încheierea atacată, printre altele, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de persoana condamnată A., astfel încât Înalta Curte constată că, potrivit textului de lege sus menţionat, aceasta nu este supusă niciunei căi de atac.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, legiuitorul a stabilit, în art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, că recursul poate fi promovat doar împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, în ipoteza admiterii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

Se constată, aşadar, că persoana condamnată A. a formulat recurs împotriva unei hotărâri definitive, învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei căi de atac care nu întruneşte cerinţele textului de lege menţionat şi, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

În ceea ce priveşte recursul formulat de persoana condamnată A. împotriva încheierii prin care a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 583 şi art. 585 din C. proc. pen., şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, "dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Aşadar, din interpretarea dispoziţiilor legale incidente în cauză rezultă că pot fi atacate cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare la instanţa imediat superioară numai hotărârile prin care s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Or, în cauză, prin încheierea din data de 22 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată s-a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 583 şi art. 585 din C. proc. pen., şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, raportat la art. 1 şi art. 148 din Constituţia României, excepţii ridicate de către contestatorul condamnat A., în dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Curţii de Apel Bacău.

De aceea, recursul este inadmisibil având în vedere că pot fi atacate cu recurs doar dispoziţiile instanţei prin care este respinsă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, precum şi faptul că inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

În consecinţă, în temeiul art. 2 din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de persoana condamnată A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cuprinsul deciziei nr. 18/C din data de 22 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023 şi în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, precum şi împotriva dispoziţiei de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în încheierea din data de 22 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-persoană condamnată, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de persoana condamnată A. împotriva deciziei nr. 18/C din data de 22 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023 şi a încheierii din data de 22 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul-persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-persoană condamnată, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2024.