Tax evasion via fictive invoices: whether bona fide commercial transactions with fraudulent documentation satisfy the typicity of fictional operations

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 38 pronunţată la data de 10.06.2023 de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2021, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (30 de acte materiale).

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi fondator, asociat, acţionar, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani, a cărei executare va începe după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi fondator, asociat, acţionar, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale.

S-a constatat că infracţiunea de evaziune fiscală este concurentă cu faptele pentru care inculpatul A. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău, definitivă prin decizia penală nr. 415/A/22.03.2021 a Curţii de Apel Cluj, modificată prin Decizia nr. 535/RC/23.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi prin sentinţa penală nr. 81/26.04.2017 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/24.10.2017 a Curţii de Apel Cluj.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 3 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 304/09.12.2020, rămasă definitivă faţă de inculpat la data de 22.03.2021 prin decizia penală nr. 415/A/22.03.2021 a Curţii de Apel Cluj, modificată prin Decizia nr. 535/RC/23.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au repus pedepsele componente în individualitatea lor: 1 an închisoare (aplicată prin sentinţa penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere), 1 an şi 3 luni închisoare (aplicată prin sentinţa penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune privind asigurările), 1 an închisoare (aplicată prin sentinţa penală nr. 81/26.004.2017 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe) şi 1 an închisoare (aplicată prin sentinţa penală nr. 81/26.004.2017 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere), iar apoi, în baza art. 37 alin. (1) raportat la art. 40 şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele astfel repuse în individualitatea lor cu pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin prezenta sentinţă, astfel că la pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare s-a adăugat sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 an şi 5 luni (1/3 din 1 an + 1 an şi 3 luni + 1 an + 1 an), rezultând pentru inculpat o pedeapsă de 5 (cinci) ani şi 5 (cinci) luni închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi fondator, asociat, acţionar, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani, a cărei executare va începe după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi fondator, asociat, acţionar, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale.

În baza art. 25 alin. (1), art. 23 alin. (3) şi art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj şi a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 425.189,15 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat, la care se vor adăuga dobânzi, majorări şi penalităţi de întârziere aferente, calculate de la data scadenţei până la achitarea efectivă a prejudiciului, potrivit Codului de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurător instituit în baza ordonanţei din data de 19.05.2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj din dosar nr. x/2016, astfel cum a fost restrânsă prin ordonanţa din data de 31.05.2021, până la concurenţa sumei de 425.189,15 RON asupra următoarelor bunuri, individualizate în procesul-verbal de instituire a sechestrului din data de 25.05.2021:

- autoturism x, marca x, fabricat în anul 1994, culoare principală: verde, având nr. de înmatriculare x, seria motor: x, seria şasiu (VIN): x, proprietatea inculpatului A.;

- autoturism marca x, fabricat în anul 1993, culoare principală: negru, având nr. de înmatriculare x, seria motor: x, seria şasiu: x, proprietatea inculpatului A.;

- teren extravilan în localitatea Poarta Sălajului, jud. Sălaj, în suprafaţă de 2.800 mp, înscris în CF nr. x Românaşi, nr. cadastral/nr. topografic x, proprietatea inculpatului A. şi a soţiei B.;

- teren intravilan, în localitatea Poarta Sălajului, jud. Sălaj, în suprafaţă de 2.800 mp, înscris în CF nr. x Românaşi, nr. cadastral/nr. topografic x, proprietatea inculpatului A. şi a soţiei B..

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, la rămânerea definitivă a hotărârii, o copie de pe dispozitivul acesteia se va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus anularea facturilor fiscale care nu conţin operaţiuni reale şi a chitanţelor aferente, respectiv:

- factura fiscală nr. x/27.02.2012, pretins emisă de S.C. C. S.R.L., în valoare totală de 13.888,00 RON şi chitanţele nr. 24/01.03.2012, 25/01.03.2012, 26/01.03.2012;

- factura fiscală nr. x/01.03.2012, pretins emisă de S.C. D. S.R.L., în valoare totală de 20.227,50 RON şi chitanţele nr. 27/02.03.2012, 28/03.03.2012, 29/05.03.2012, 30/06.03.2012, 31/07.03.2012;

- factura fiscală nr. x/25.04.2012, pretins emisă de S.C. E. S.R.L., în valoare totală de 4.960,00 RON şi chitanţa nr. x/25.04.2012;

- factura fiscală nr. x/26.04.2012, pretins emisă de S.C. E. S.R.L., în valoare totală de 4.960,00 RON şi chitanţa nr. x/26.04.2012;

- factura fiscală nr. x/28.04.2012, pretins emisă de S.C. E. S.R.L., în valoare totală de 1.984,00 RON şi chitanţa nr. x/08.04.2012;

- factura fiscală nr. x/19.12.2012, pretins emisă de S.C. F. S.R.L., în valoare totală de 21.216,40 RON;

- factura fiscală nr. x/22.12.2012, pretins emisă de S.C. G. S.R.L., în valoare totală de 66.067,20 RON;

- factura fiscală nr. x/20.02.2013, pretins emisă de S.C. F. S.R.L., în valoare totală de 4.972,40 RON şi chitanţa nr. x/20.02.2013;

- factura fiscală nr. x/14.03.2013, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 4.960,00 RON şi chitanţa nr. x/14.04.2013;

- factura fiscală nr. x/15.04.2013, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 19.840,00 RON şi chitanţa nr. x/15.04.2013;

- factura fiscală nr. x/27.09.2013, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 32.860,00 RON şi chitanţa nr. x/27.09.2013;

- factura fiscală nr. x/12.09.2013, pretins emisă de I. S.R.L., în valoare totală de 63.984,00 RON şi chitanţa nr. x/12.09.2013;

- factura fiscală nr. x/11.09.2013, pretins emisă de S.C. F. S.R.L., în valoare totală de 14.495,60 RON şi chitanţa nr. x/11.09.2013;

- factura fiscală nr. x/05.09.2013, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 91.340,00 RON şi chitanţa nr. x/05.09.2013;

- factura fiscală nr. x/28.10.2013, pretins emisă de S.C. J. S.R.L., în valoare totală de 94.240,00 RON şi chitanţa nr. x/28.10.2013;

- factura fiscală nr. x/20.12.2013, pretins emisă de S.C. G. S.R.L., în valoare totală de 93.000,00 RON şi chitanţa nr. x/20.12.2013;

- factura fiscală nr. x/19.12.2013, pretins emisă de S.C. G. S.R.L., în valoare totală de 148.800,00 RON şi chitanţa nr. x/19.12.2013;

- factura fiscală nr. x/16.12.2013, pretins emisă de S.C. K. S.R.L., în valoare totală de 83.700,00 RON şi chitanţa nr. x/16.12.2013;

- factura fiscală nr. x/22.04.2014, pretins emisă de S.C. L. S.R.L., în valoare totală de 161.200,00 RON şi chitanţa nr. x/22.04.2014;

- factura fiscală nr. x/14.04.2014, pretins emisă de S.C. M. S.R.L., în valoare totală de 135.160,00 RON şi chitanţa nr. x/14.04.2014;

- factura fiscală nr. x/29.07.2014, pretins emisă de S.C. N. S.R.L., în valoare totală de 49.600,00 RON şi chitanţa nr. x/29.07.2014;

- factura fiscală nr. x/20.07.2014, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 62.000 RON şi chitanţa nr. x/20.07.2014;

- factura fiscală nr. x/25.08.2014, pretins emisă de S.C. O. S.R.L., în valoare totală de 55.800,00 RON şi chitanţa nr. x/25.08.2014;

- factura fiscală nr. x/15.09.2014, pretins emisă de S.C. P. S.R.L., în valoare totală de 60.000,00 RON şi chitanţa nr. x/15.09.2014;

- factura fiscală nr. x/25.09.2014, pretins emisă de S.C. Q. S.R.L., în valoare totală de 60.000,00 RON şi chitanţa nr. x/25.09.2014;

- factura fiscală nr. x/11.10.2014, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 40.920,00 RON şi chitanţa nr. x/11.10.2014;

- factura fiscală nr. x/24.12.2014, pretins emisă de S.C. R. S.R.L., în valoare totală de 93.000 RON şi chitanţa nr. x/24.12.2014;

- factura fiscală nr. x/19.05.2015, pretins emisă de S.C. O. S.R.L., în valoare totală de 50.840,00 RON şi chitanţa nr. x/19.05.2015;

- factura fiscală nr. x/10.09.2015, pretins emisă de S.C. H. S.R.L., în valoare totală de 18.600 RON şi chitanţa nr. x/10.09.2015;

- factura fiscală nr. x/29.12.2015, pretins emisă de S.C. S. S.R.L., în valoare totală de 50.000,00 RON şi chitanţa nr. x/29.12.2015.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

II. Împotriva acestei hotărâri a formulat inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1907/A/21.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 38/10.06.2022 pronunţate de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2021.

A fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată, în latura penală a cauzei, în ce priveşte durata pedepsei principale aplicate şi durata pedepsei rezultante şi în latura civilă a cauzei, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat inculpatul şi dispoziţia cu privire la măsurile asiguratorii şi s-a procedat la o nouă judecată în aceste limite:

A fost descontopită pedeapsa principală de 5 ani şi 5 luni închisoare aplicată inculpatului în pedepsele componente şi a fost înlăturat sporul de pedeapsă aplicat.

A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen., de la 4 ani închisoare, la 2 ani închisoare.

S-a constatat că infracţiunea de evaziune fiscală este concurentă cu faptele pentru care inculpatul A. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău, definitivă prin decizia penală nr. 415/A/22.03.2021 a Curţii de Apel Cluj, modificată prin decizia nr. 535/RC/23.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi prin sentinţa penală nr. 81/26.04.2017 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/24.10.2017 a Curţii de Apel Cluj.

S-a constatat că prin decizia penală nr. 1097/31.08.2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2022, definitivă, în temeiul art. 431 şi art. 432 C. proc. pen. cu trimitere la art. 426 lit. b) C. proc. pen. s-a admis în principiu şi în fond contestaţia în anulare promovată de apelantul-inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 415/A/22.03.2021 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2019, care a fost desfiinţată în parte, în latura penală, în ceea ce priveşte omisiunea reţinerii incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (prescripţia răspunderii penale) sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz de încredere prev. de art. 238 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 30.11.2014 - 07.01.2015), respectiv înşelăciune privind asigurările, prev. de art. 245 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 30.11.2014 - 07.01.2015), de către apelantul-inculpat A..

A fost rejudecată cauza în aceste limite, s-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, de 2 ani 3 luni închisoare, în pedepsele componente: pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere şi pedeapsa de 1 an 3 luni ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune privind asigurările, la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 304/09.12.2020 a Judecătoriei Zalău, pronunţată în dosar nr. x/2019, respectiv pedepsele de 1 an închisoare, 1 an închisoare, la care a fost condamnat prin sentinţa penală 81/2017 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei pronunţată în dosarul x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/2017 a Curţii de Apel Cluj la data de 24.10.2017 şi a fost înlăturat sporul de 1 an închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracţiunii de abuz de încredere prev. de art. 238 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 30.11.2014 - 07.01.2015) şi s-au înlăturat consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an închisoare şi anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 1 an 4 luni închisoare, la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 81/2017 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei pronunţată în dosarul x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/2017 a Curţii de Apel Cluj la data de 24.10.2017, ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune privind asigurările, prev. de art. 245 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 30.11.2014 - 07.01.2015) şi s-au înlăturat consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an 3 luni închisoare şi anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 1 an 4 luni închisoare, la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 81/2017 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei pronunţată în dosarul x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/2017 a Curţii de Apel Cluj la data de 24.10.2017, ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 370/24.11.2021, emis conform sentinţei penale nr. 304/09.12.2020, pronunţată de Judecătoria Zalău, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 415/A/22.03.2021 a Curţii de Apel Cluj şi decizia penală nr. 535/RC/23.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei penale nr. 415/A/22.03.2021 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 37 alin. (1) raportat la art. 40 şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele repuse în individualitatea lor (pedepsele de 1 an închisoare şi 1 an închisoare aplicate inculpatului prin sentinţa penală 81/2017 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei, pronunţată în dosarul x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1345/A/2017 a Curţii de Apel Cluj la data de 24.10.2017) cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta decizie, astfel că la pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare a fost adăugat sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 8 luni închisoare (1/3 din 1 an + 1 an), rezultând pedeapsa principală finală de 2 ani şi 8 luni închisoare, cu executare în detenţie.

A fost anulat mandatul de executare emis în privinţa inculpatului A. în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Zalău şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare, conform prezentei decizii.

S-a constatat că inculpatul a achitat suma de 425.189 RON şi a fost înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului la plata către partea civilă ANAF - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, a sumei de 425.189,15 RON cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând debit principal.

A fost menţinută dispoziţia de obligare a inculpatului la plata către partea civilă ANAF - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, a despăgubirilor civile cu titlu de accesorii calculate asupra debitului principal, de la data scadenţei şi până la data achitării efective a prejudiciului.

S-a constatat că prin încheierea penală nr. 195/19.05.2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, în baza art. 2502 C. proc. pen. rap.la art. 249 C. proc. pen., s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituit în baza ordonanţei din data de 19.05.2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj din dosar nr. x/2016, astfel cum a fost restrânsă prin ordonanţa din data de 31.05.2021, până la concurenţa sumei de 425.189,15 RON, reprezentând debit principal achitat de inculpatul A., asupra următoarelor bunuri, individualizate în procesul-verbal de instituire a sechestrului din data de 25.05.2021:

- autoturism x, marca x, fabricat în anul 1994, culoare principală: verde, având nr. de înmatriculare x, seria motor: x, seria şasiu (VIN): x, proprietatea inculpatului A.;

- autoturism marca x, fabricat în anul 1993, culoare principală: negru, având nr. de înmatriculare x, seria motor: x, seria şasiu: x, proprietatea inculpatului A.;

- teren extravilan în localitatea Poarta Sălajului, jud. Sălaj, în suprafaţă de 2.800 mp, înscris în CF nr. x Românaşi, nr. cadastral/nr. topografic x, proprietatea inculpatului A. şi a soţiei B.;

- teren intravilan, în localitatea Poarta Sălajului, jud. Sălaj, în suprafaţă de 2.800 mp, înscris în CF nr. x Românaşi, nr. cadastral/nr. topografic x, proprietatea inculpatului A. şi a soţiei B..

A fost înlăturată dispoziţia de menţinere a măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor inculpatului şi ale soţiei sale, până la concurenţa sumei de 425.189,15 RON.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul A., în perioada februarie 2012 - decembrie 2015, în calitate de administrator la S.C. T. S.R.L., pentru a se sustrage obligaţiilor fiscale, a întocmit şi dispus înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii a unui număr de 30 facturi fiscale ce reprezentau cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, facturi emise în numele S.C. C. S.R.L. CUI x, S.C. D. S.R.L. CUI x, S.C. E. S.R.L. CUI x, S.C. F. S.R.L. CUI x, S.C. G. S.R.L. CUI x, S.C. H. S.R.L. CUI x, I. S.R.L. CUI x, S.C. J. S.R.L. CUI x, S.C. K. S.R.L. CUI x, S.C. L. S.R.L. CUI x, S.C. M. S.R.L. CUI x, S.C. N. S.R.L. CUI x, S.C. O. S.R.L. CUI x, S.C. P. S.R.L. CUI x, S.C. Q. S.R.L. CUI x, S.C. R. S.R.L. CUI x, S.C. S. S.R.L. CUI x, prin înregistrarea documentelor în evidenţa contabilă a S.C. T. S.R.L. producându-se un prejudiciu bugetului de stat în valoare totală de 425.189,15 RON, echivalentul a 93.693,20 euro (ultimul act material este reprezentat de înregistrarea în evidenţele contabile a facturii nr. x în data de 29.12.2015, zi în care cursul pentru 1 euro era de 4,5381 RON), din care 111.135 RON impozit pe profit raportat la bunurile ce apar pe facturi şi nu au fost achiziţionate niciodată şi 314.054,15 RON constând în taxa pe valoare adăugată dedusă nelegal, TVA pe care nu a plătit-o niciodată către furnizorii indicaţi în facturi, neexistând chitanţe eliberate de aceştia sau viramente bancare către ei, iar furnizorii aparenţi la rândul lor nu au colectat această TVA şi prin urmare societatea administrată de inculpat nu avea dreptul să o deducă.

III. Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Prin cererea formulată la data de 24.01.2024, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), solicitând admiterea recursului în casaţie şi achitarea inculpatului, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen.

Totodată, a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a apreciat că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Pentru a fi reţinute condiţiile de tipicitate a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, recurentul a solicitat să se aibă în vedere că este necesară analizarea noţiunii de operaţiune fictivă, aceasta fiind definită în art. 2 din aceeaşi lege ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. Pentru reţinerea infracţiunii este necesar ca evidenţierea să privească operaţiuni fictive si care, din punct de vedere faptic, material, să nu existe.

În situaţia în care prestaţiile consemnate în documentele legale s-au materializat, nu poate fi vorba de o operaţiune fictivă.

Or, din acest punct de vedere, la dosarul cauzei nu există niciun fel de probe din care să rezulte în mod cert că bunurile nu au fost preluate şi nu au fost utilizate potrivit destinaţiei lor. În măsura în care se constată că au fost achiziţionate în mod real bunuri, preţul fiind plătit şi bunurile intrând în patrimoniul societăţii, nu se poate vorbi despre o operaţiune care, în fapt nu există.

Ce se reţine este că emitentul facturii de livrare nu este persoana de la care inculpatul a achiziţionat efectiv aceste bunuri. În urma cercetării judecătoreşti nu s-a dovedit şi nici Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj nu a susţinut că aceste bunuri nu au fost achiziţionate, ci că au fost achiziţionate în baza unor facturi false, fictive, prin urmare aceasta ar duce la existenţa tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Practic, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au considerat că nerealitatea emitenţilor facturilor fiscale se repercutează în mod absolut şi automat asupra nerealităţii operaţiunilor menţionate în acele facturi, în sensul că atâta timp cât emitenţii facturilor nu sunt reali şi nu şi-au înregistrat în propriile evidenţe contabile acele operaţiuni, nici operaţiunile nu ar fi reale, ci fictive.

Or, o astfel de interpretare excedează dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 si ale art. 2, lit. f) din aceeaşi lege, inculpatul A. fiind condamnat astfel pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Împrejurarea că facturile nu au fost emise, în mod real, de societăţile menţionate şi că acestea nu şi-au înregistrat respectivele operaţiuni în propriile evidenţe contabile ar putea conduce, cel mult la o nedeductibilitate a respectivelor cheltuieli, deci la o răspundere de drept fiscal, nicidecum la o fictivitate a acelor cheltuieli, de natură a angaja răspunderea penală, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

În acest sens, a apreciat că principiul realităţii trebuie interpretat ca reprezentând obligaţia organelor fiscale (implicit a organelor judiciare penale) de a căuta realitatea economică a tranzacţiilor şi nu de a se limita la aspecte pur juridice sau contabile ale acestora.

Rezultă, aşadar că pentru a putea fi reţinută infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este necesar să nu se fi achiziţionat bunurile sau după caz serviciile la preţul şi în cantităţile prevăzute în facturi.

Or, parchetul nu a demonstrat sub nicio formă că bunurile din acele facturi nu au fost achiziţionate de societatea T. S.R.L.

Astfel, nu factura trebuie să fie fictivă, ci operaţiunea în sine, bunurile sau serviciile achiziţionate să nu fie în cantitatea şi la preţul prevăzut pe facturi. Or, în prezenta cauză nu există nicio dovadă că inculpatul nu a achiziţionat aceste bunuri la preţul şi în cantităţile prevăzute în facturi.

În prezenta cauză, s-ar putea reţine că s-au încălcat prevederile art. 5 alin. (2) lit. c) din O.U.G. nr. 15/1996, întrucât în unele situaţii s-a fracţionat preţul şi au fost emise mai multe chitanţe pentru aceeaşi factură pentru a nu se depăşi plafonul de casă de 5.000 de RON. Însă acest aspect nu are absolut nicio relevanţă din punct de vedere al existenţei infracţiunii de evaziune fiscală, fapta prevăzută la art. 5 alin. (2) lit. c) constituie o contravenţie fiscală sancţionabilă contravenţional cu amendă şi nu are drept consecinţă reţinerea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Faptul că s-a fracţionat plata şi au fost emise mai multe chitanţe în numerar pentru aceeaşi factură, ca să nu se depăşească plafonul de casă de 5.000 de RON, este o contravenţie fiscală care nu atrage răspunderea penală şi nu are relevanţă nici faptul că au fost efectuate plăţi peste limita de casă în numerar.

În plus, în rechizitoriu procurorul a reţinut că există dubii cu privire la fictivitatea relaţiei comerciale în ceea ce priveşte cele 59 de facturi emise de S.C. U. S.R.L..

Recurentul a apreciat că lipsa dovedirii de către parchet că bunurile nu au fost achiziţionate la preţul şi în cantitatea prevăzute în acele facturi, este o îndoială absolut rezonabilă care profită inculpatului. Fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi reţinută în sarcina inculpatului, acuzaţia nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Prin urmare, în prezenta cauză lipseşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în documentele contabile fiind evidenţiate cheltuieli reale, care au fost efectuate de recurentul A., achiziţiile de bunuri fiind în sortimentul, tipul, cantitatea şi la preţul menţionat în facturi, nefiind deci îndeplinită condiţia de tipicitate a acestei infracţiuni, ca acţiunea de evidenţiere să aibă ca obiect cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale ori a altor operaţiuni fictive.

Ulterior, în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen., respectiv la data de 26.01.2024, inculpatul A. la depus la dosarul cauzei motive suplimentare de recurs în casaţie, întemeiate pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Cu privire la acest caz de casare, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel. De asemenea, a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate.

În susţinerea acestor solicitări, a invocat faptul că soluţia dispusă de Curtea de Apel Cluj este nelegală, inculpatului aplicându-i-se nelegal pedeapsa închisorii, instanţa de apel apreciind că pedeapsa amenzii ar putea fi aplicata numai în ipoteza în care prejudiciul principal şi accesoriile ar fi integral achitate, iar acestea ar fi însumate până în limita de 100.000 euro în echivalentul în RON.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute la art. 61, 8 sau 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro în echivalentul monedei, naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă.

Soluţia instanţei de apel este nelegală întrucât, pe de o parte, condiţia instituită de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca valoarea prejudiciului să nu depăşească 100.000 euro, se referă la prejudiciul principal, efectiv cauzat, fără dobânzi, majorări sau/şi penalităţi.

Spre deosebire de dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, în care se prevede în mod expres condiţia achitării dobânzilor şi penalităţilor, dispoziţiile alin. (1) prevăd numai prejudiciul cauzat, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere prejudiciul principal, efectiv cauzat, fără accesorii, astfel încât motivarea instanţei de apel constituie un adaos la lege.

Astfel, atâta timp cât inculpatul A. a achitat prejudiciul cauzat în sumă de 425.189 RON (încadrându-se în pragul de 100.000 de euro), în timpul judecăţii în apel, deci înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, era absolut legală aplicarea pedepsei amenzii, contrar susţinerii instanţei de apel.

În consecinţă, instanţa de apel trebuia să examineze pe fond cererea inculpatului de a i se aplica o amendă penală, nicidecum să considere inadmisibilă cererea, respectiv că nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În final, a subliniat că nu se critică decizia recurată pentru greşita individualizare a pedepsei, ci pentru nelegala apreciere de către Curtea de Apel Cluj a împrejurării ca în cauză nu ar fi posibilă aplicarea amenzii penale întrucât prejudiciul de până în 100.000 euro ar cuprinde şi accesoriile, respectiv pentru că inculpatul nu a achitat decât prejudiciul principal, nu şi accesoriile, ceea ce, în viziunea instanţei de apel, nu ar duce la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 01.03.2024 sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, cu prim termen de judecată pentru examinarea admisibilităţii în principiu la data de 20.03.2024.

La termenul de judecată din data de 20.03.2024, în vederea completării procedurii de comunicare a cererii de recurs în casaţie, potrivit art. 439 alin. (5) C. proc. pen., cauza a fost amânată, fiind acordat termen la data de 03.04.2024, în vederea examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie.

La data de 02.04.2024 a fost depus la dosarul cauzei raportul întocmit de magistratul-asistent raportor, acesta apreciind că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen. numai în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

IV. Prin încheierea din 03.04.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1907/A/21.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021.

A fost respinsă cererea inculpatului de suspendare a executării hotărârii atacate.

În esenţă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen., însă numai în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., fiind acordat termen pe fondul recursului în casaţie la data de 17.04.2024.

În ceea ce priveşte motivul de casare vizând nelegalitatea pedepsei la care a fost condamnat inculpatul, s-a apreciat că acesta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei ulterior dezbaterilor, recurentul-inculpat A., în esenţă, a subliniat faptul că la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte în mod cert că bunurile menţionate în facturi nu au fost preluate şi nu au fost utilizate potrivit destinaţiei lor. Prin urmare, în măsura în care se constată că au fost achiziţionate în mod real bunuri, preţul fiind plătit şi bunurile intrând în patrimoniul societăţii, nu se poate discuta despre o operaţiune care, în fapt, nu există. Mai mult, s-a arătat că ceea ce se reţine este că emitentul facturii de livrare nu este persoana de la care inculpatul a achiziţionat efectiv acele bunuri.

Practic, s-a apreciat că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au considerat că nerealitatea emitenţilor facturilor fiscale se repercutează în mod absolut şi automat asupra nerealităţii operaţiunilor menţionate în acele facturi, în sensul că atâta timp cât emitenţii facturilor nu sunt reali şi nu şi-au înregistrat în propriile evidenţe contabile acele operaţiuni, nici operaţiunile nu ar fi reale, ci fictive.

Or, o astfel de interpretare excedează dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi ale art. 2 lit. f) din aceeaşi lege, iar acţiunea inculpatului s-ar putea circumscrie unei răspunderi de drept fiscal.

În concluzie, s-a apreciat că în cauză lipseşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

V. Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, reţine că analiza prezentei căi de atac urmează a fi efectuată în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 03.04.2024, fără a fi supuse examinării criticile ce au format obiectul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Din perspectivă teoretică, Înalta Curte reţine că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel.

Instanţa supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casaţie, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanţa de recurs în casaţie porneşte de la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel.

Motivul de casare invocat de inculpatul A. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.).

În condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate din punctul de vedere al laturii obiective; dacă instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Este de menţionat că din perspectiva acestui caz de casare nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Procedând la analiza în drept a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, Înalta Curte reţine:

Constituie infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

De asemenea, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, sintagma "documente legale" este definită, după cum urmează: documentele emise pe suport hârtie sau electronic prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul vamal, Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora, precum şi factura electronică emisă, transmisă şi primită, potrivit legii, utilizând sistemul naţional privind factura electronică RO e-Factura.

În acelaşi text de lege, la lit. f), legiuitorul explică şi noţiunea de "operaţiune fictivă", arătându-se că aceasta se defineşte ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

În analiza acestei infracţiuni, astfel cum anterior s-a menţionat, Înalta Curte va porni de la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel, constând în aceea că inculpatul A., în perioada februarie 2012 - decembrie 2015, în calitate de administrator la S.C. T. S.R.L., pentru a se sustrage obligaţiilor fiscale, a întocmit şi dispus înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii a unui număr de 30 facturi fiscale ce reprezentau cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, facturi emise în numele S.C. C. S.R.L. CUI x, S.C. D. S.R.L. CUI x, S.C. E. S.R.L. CUI x, S.C. F. S.R.L. CUI x, S.C. G. S.R.L. CUI x, S.C. H. S.R.L. CUI x, I. S.R.L. CUI x, S.C. J. S.R.L. CUI x, S.C. K. S.R.L. CUI x, S.C. L. S.R.L. CUI x, S.C. M. S.R.L. CUI x, S.C. N. S.R.L. CUI x, S.C. O. S.R.L. CUI x, S.C. P. S.R.L. CUI x, S.C. Q. S.R.L. CUI x, S.C. R. S.R.L. CUI x, S.C. S. S.R.L. CUI x, prin înregistrarea documentelor în evidenţa contabilă a S.C. T. S.R.L. producându-se un prejudiciu bugetului de stat în valoare totală de 425.189,15 RON, echivalentul a 93.693,20 euro (ultimul act material este reprezentat de înregistrarea în evidenţele contabile a facturii nr. x în data de 29.12.2015, zi în care cursul pentru 1 euro era de 4,5381 RON), din care 111.135 RON impozit pe profit raportat la bunurile ce apar pe facturi şi nu au fost achiziţionate niciodată şi 314.054,15 RON constând în taxa pe valoare adăugată dedusă nelegal, TVA pe care nu a plătit-o niciodată către furnizorii indicaţi în facturi, neexistând chitanţe eliberate de aceştia sau viramente bancare către ei, iar furnizorii aparenţi la rândul lor nu au colectat această TVA şi prin urmare societatea administrată de inculpat nu avea dreptul să o deducă.

Prin urmare, în raport cu această situaţie de fapt, Înalta Curte va analiza punctual criticile inculpatului şi dacă acţiunile acestuia realizează corespondenţa dintre faptele concret săvârşite şi elementele de natură obiectivă prevăzute în norma de incriminare, respectiv dacă faptele inculpatului pot fi încadrate în elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Astfel, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate a infracţiunii de evaziune fiscală, în forma reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, este necesar să existe o acţiune de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale justificative a unor cheltuieli fictive, care nu au avut loc în realitate, de către o persoană cu atribuţii de evidenţiere în documentele contabile.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, prin Decizia nr. 21/2017, a reţinut că elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, în forma reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, se poate realiza doar printr-o acţiune de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi şi chitanţe, a unor cheltuieli care nu au avut o existenţă reală pentru că nu au fost determinate de operaţiuni reale ori în evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni fictive. Prin acţiunea sa făptuitorul alterează conţinutul evidenţelor contabile ori al altor documente legale, cu relevanţă, facturi fiscale ori chitanţe, evidenţiind cheltuieli care nu au o existenţă reală ori operaţiuni fictive.

Examinând elementele de tipicitate obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului A. prin raportare la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, Înalta Curte constată că elementul material al laturii obiective a constat în acţiunea inculpatul A., care, în calitate de administrator la S.C. T. S.R.L., a întocmit şi dispus înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii a unui număr de 30 facturi fiscale ce reprezentau cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale.

Referitor la operaţiunile nereale evidenţiate de inculpat, acestea se circumscriu dispoziţiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, fiind în concordanţă şi cu cele reţinute de instanţa supremă prin Decizia nr. 1113/2005, în care s-a reţinut că prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale se înţelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor documente justificative false se operează şi în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării venitului net şi, implicit, a obligaţiei fiscale pentru stat.

Astfel, inculpatului i se impută faptul că prin disimularea realităţii (înregistrarea în contabilitate a unui număr de 30 de facturi fiscale) a creat aparenţa unor operaţiuni care în fapt nu au existat (achiziţia la valori ridicate a unor piese de schimb, utilaje, aparate, autovehicule etc.).

În ceea ce priveşte documentele legale în care au fost înregistrate operaţiunile fictive, Înalta Curte constată că acestea din urmă au fost evidenţiate în facturi fiscale falsificate şi, ulterior, înregistrate în evidenţa contabilă a S.C. T. S.R.L., documente care respectă exigenţele dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, reprezentând înscrisuri în care se consemnează orice operaţiune patrimonială în momentul efectuării ei şi care stă la baza înregistrărilor în contabilitate.

Tot sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în care se arată că orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

Este îndeplinită şi condiţia vizând subiectul activ al infracţiunii, Înalta Curte constatând că inculpatul are calitatea cerută de lege pentru a răspunde penal. Astfel, inculpatul a realizat activitatea infracţională deţinând calitatea de administrator al S.C. T. S.R.L.

În cauză, urmarea imediată s-a realizat prin diminuarea obligaţiilor fiscale către stat, legătura de cauzalitate dintre acţiunea inculpatului şi urmarea imediată fiind prezumată de legiuitor.

Concluzionând sub acest aspect, Înalta Curte constată că fapta inculpatului A., care, în perioada februarie 2012 - decembrie 2015, în calitate de administrator la S.C. T. S.R.L., pentru a se sustrage obligaţiilor fiscale, a întocmit şi dispus înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii a unui număr de 30 facturi fiscale ce reprezentau cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, prin înregistrarea documentelor în evidenţa contabilă a S.C. T. S.R.L. producându-se un prejudiciu bugetului de stat în valoare totală de 425.189,15 RON, echivalentul a 93.693,20 euro (ultimul act material este reprezentat de înregistrarea în evidenţele contabile a facturii nr. x în data de 29.12.2015, zi în care cursul pentru 1 euro era de 4,5381 RON), din care 111.135 RON impozit pe profit raportat la bunurile ce apar pe facturi şi nu au fost achiziţionate niciodată şi 314.054,15 RON constând în taxa pe valoare adăugată dedusă nelegal, TVA pe care nu a plătit-o niciodată către furnizorii indicaţi în facturi, neexistând chitanţe eliberate de aceştia sau viramente bancare către ei, iar furnizorii aparenţi la rândul lor nu au colectat această TVA şi prin urmare societatea administrată de inculpat nu avea dreptul să o deducă, întruneşte elementele de tipicitate a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Revenind la aspectele sesizate de inculpat prin cererea formulată şi examinând criticile acestuia, Înalta Curte constată că, în esenţă, se invocă faptul că din probele administrate rezultă că operaţiunile economice (pretins a fi fictive) au fost reale, fictive fiind doar documentele contabile justificative, respectiv cele 30 de facturi înregistrate în evidenţa contabilă.

Prin urmare, a apreciat că nu se poate reţine că anumite operaţiuni comerciale sunt nereale doar prin prisma faptului că au la bază documente justificative fictive sau că emitenţii facturilor nu sunt reali ori nu şi-au înregistrat în propriile evidenţe contabile acele operaţiuni.

Critica este nefondată. Ceea ce se invocă de către inculpat este faptul că operaţiunile comerciale evidenţiate în actele contabile ale S.C. T. S.R.L. au existat în fapt, contrar opiniei instanţei de apel care a ajuns la concluzia că operaţiunile comerciale care s-au materializat în cele 30 de facturi înregistrate în evidenţele contabile ale S.C. T. S.R.L. nu au existat în realitate .

Practic, dezvoltând această critică, inculpatul contestă disimularea realităţii şi invocă lipsa de diligenţă a organelor de urmărire penală, precum şi o cercetare judecătorească defectuoasă, susţinând că operaţiunile comerciale au fost reale, iar parchetul nu a demonstrat sub nicio formă că bunurile din acele facturi nu au fost achiziţionate de societatea T. S.R.L. (paragraful nr. 1, fila x a cererii de recurs în casaţie).

Continuând pe această linie, susţine că, de fapt, bunurile menţionate în cele 30 de facturi au existat în realitate, au fost efectiv achiziţionate, dar de la alţi furnizori decât cei menţionaţi în documentele justificative, iar faptul că documentele justificative (facturile) au fost fictive nu confirmă nerealitatea operaţiunilor efectuate.

Instanţa de casare, examinând aceste argumente, reţine că nu poate fi primită o astfel de critică, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel fiind în totală disonanţă cu cea expusă de inculpat.

Astfel, instanţa de apel, pe baza materialului probator administrat, a reţinut că livrarea mărfurilor şi prestarea serviciilor nu au avut loc în realitate şi a avut în vedere la momentul acestei concluzii faptul că:

- niciunul dintre cei 17 pretinşi furnizori nu au înregistrat în propria contabilitate facturile aparent emise de către aceştia;

- administratorii sau angajaţii audiaţi nu au avut nicio relaţie contractuală cu S.C. T. S.R.L. şi nici nu cunoşteau persoana inculpatului;

- societăţile furnizoare nu au comercializat piese sau vehicule de genul celor facturate, fie le comercializau doar celor care se prezentau la service pentru reparaţie;

- evidenţa contabilă a societăţii S.C. T. S.R.L. a dispărut în împrejurări necredibile;

- nu s-au identificat în mod fizic vehiculele facturate;

- nu s-a putut justifica unde au fost depozitate bunurile pretins a fi achiziţionate;

- nu s-au identificat alte documente specifice preluării şi descărcării din gestiune;

- alte persoane, angajate ale societăţii nu au confirmat realitatea achiziţiei bunurilor.

Aşadar, pentru a îmbrăţişa punctul de vedere al recurentului-inculpat, ar fi necesară o reconfigurare a situaţiei de fapt şi o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, aspect nepermis în această procedură, deoarece instanţa de recurs în casaţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile prin raportare la încadrarea juridică şi situaţia de fapt stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute de apărare, în sarcina inculpatului nu s-a reţinut doar fictivitatea facturilor fiscale înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii S.C. T. S.R.L., ci şi faptul că operaţiunile comerciale atestate în cele 30 de facturi nu au avut loc în realitate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în cauza de faţă elementele care determină realitatea unei operaţiuni comerciale reale (furnizorul serviciilor/materialelor, beneficiarul acestora, bunurile/serviciile presupus a fi tranzacţionate, dar şi preţul acestora) sunt fictive, aspect care determină automat fictivitatea operaţiunilor comerciale evidenţiate de inculpat în toate cele 30 de facturi fiscale.

În ceea ce priveşte faptul că în sarcina inculpatului s-ar fi reţinut că au fost încălcate dispoziţiile O.U.G. nr. 15/1996, având în vedere că s-ar fi plătit în numerar şi s-ar fi eşalonat plăţile pentru a nu se depăşi plafonul de casă, Înalta Curte constată că, pe de o parte, situaţia de fapt prezentată de instanţa de apel nu reţine un asemenea comportament, iar, pe de altă parte, o astfel de menţiune a primei instanţe a avut drept raţiune detalierea mecanismului infracţional pus la punct de către inculpat, fără relevanţă din perspectiva infracţiunii de evaziune fiscală.

Prin urmare, raportat la motivele prezentate de inculpat prin cererea de recurs în casaţie, Înalta Curte reţine că, deşi se invocă chestiuni de drept, respectiv neîntrunirea elementelor de tipicitate a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi greşita soluţie de condamnare, în realitate, se contestă existenţa faptelor. Or, această chestiune, a realităţii operaţiunilor comerciale, nu poate fi repusă în discuţie, întrucât, pe de o parte, ar presupune reanalizarea materialului probator, iar pe de altă parte ar putea impune reconfigurarea situaţiei de fapt, aspecte care nu intră în competenţa funcţională a instanţei care soluţionează recursul în casaţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1907/A din data de 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1907/A din data de 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2024.