Abuse of service statute limitations: Inapplicability of CJEU ruling on EU financial interests to national corruption crimes

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 193 din data de 21.02.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală a constatat că legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauza dedusă judecăţii este C. pen. în varianta normativă din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022.

În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen.. a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la abuz în serviciu, prevăzută de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.

Prin decizia penală nr. 1322/A din 06 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a fost respinsă cererea de repunere a cauzei de rol formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 193/21.02.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie procurorul a expus fapta pentru care a fost trimis în judecată, printre alţii, inculpatul A., soluţia primei instanţe, soluţia instanţei de apel, precum şi argumentele care au fundamentat această din urmă hotărâre.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie subsumate cazului de casare invocat, parchetul a învederat că, fapta inculpatului A. constă în aceea că, l-a sprijinit cu intenţie pe inculpatul B. pentru a determina încheierea de către reprezentatul C.N.P.R., cu încălcarea, fără vinovăţie, a atribuţiilor de serviciu prev. de art. 152 alin. (1) rap. la art. 1441 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 şi de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, a contractului nr. x/5269/08.09.2008, în condiţii dezavantajoase, păgubitoare, pentru compania naţională care a înregistrat un prejudiciu de 3.395.286,05 de euro.

Procurorul a susţinut că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., întrucât în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.. faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la abuz în serviciu prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic art. 5 C. pen., motivat de împlinirea termenului general de prescripţiei a răspunderii penale.

S-a mai considerat că instanţa de apel a procedat, în mod greşit, respingând solicitările Ministerului Public de neaplicarea a deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie de prescripţie şi de a se da prioritate dreptului comunitar, reţinând faptul că jurisprudenţa C.J.U.E. menţionată de Ministerul Public, inclusiv decizia din data de 24 iulie 2023, ar viza cauze care au ca obiect infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale UE, cauza de faţă având ca obiect alte infracţiuni decât cele menţionate. În opinia parchetului, instanţa de apel a procedat, în mod greşit, apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare şi fără a avea în vedere că, în cazul prescripţiei răspunderii penale, Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.

În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este una din infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, autorul recursului în casaţie a susţinut că instanţa trebuia să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare sau să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european, având în vedere prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 297/2018 a instanţei de contencios constituţional.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, în esenţă, a fost arătat că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, existând acte de întrerupere a termenului general, cum ar fi întocmirea rechizitoriului la data de 28.10.2016, şi ulterior, multitudinea de acte procesuale efectuate la termenele de judecată care au avut loc până în prezent. Astfel, procurorul a arătat că termenul de prescripţie urmează să se împlinească la data 07.09.2028.

Cât priveşte legătura cauzei cu dreptul Uniunii Europene, procurorul a susţinut că aceasta este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea unor infracţiuni de corupţie la nivel înalt pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

În această ordine de idei, s-a mai menţionat de către recurent că, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 24 iulie 2023 - Cauza C-107/23 PPU ("Lin") - paragrafele 97-99 după ce a consacrat încă o dată supremaţia dreptului Uniunii, faptul că instanţele naţionale nu sunt ţinute să respecte deciziile CCR nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi nici Decizia nr. 67/2022 a Î.C.C.J., în condiţiile în care prin respectarea acestora ar fi împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, creându-se astfel un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni.

Singura condiţie impusă de Curtea Europeană instanţelor naţionale pentru a putea lăsa neaplicate cele 3 decizii mai sus arătate este aceea de a verifica "dacă obligaţia de a lăsa neaplicate asemenea decizii contravine, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, protecţiei drepturilor fundamentale"(par. 100).

S-a mai menţionat că, în ordinea juridică a Uniunii, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) sunt consacrate la articolul 49 alin. (1) din cartă (par. 103). Or, Curtea Europeană a stabilit (la paragrafele 108-112 din Hotărârea Curţii din 23 iulie 2023) că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din cartă şi nu sunt de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă.

Procurorul a mai invocat considerentele hotărârilor CJUE pronunţate în cauzele: Taricco 1, Taricco 2, Euro Box Promotion şi alţii, Ordonanţa S.C. Complexul Energetic Oltenia S.A.

Deopotrivă, s-a notat că pe rolul CJUE se află şi cauzele C-74/23 (obiect luare, dare de mită, abuz în serviciu), C-75/23 (obiect evaziune fiscală şi spălarea banilor), C- 131/23 alte sesizări (condamnare definitivă pe trafic de influenţă, luare de mită, abuz în serviciu).

S-a mai susţinut că, în dreptul român, caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se deduce indirect din dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, acesta fiind stabilit şi direct de către Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1039/2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în care Curtea a reţinut că "[...] Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene, hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii".

Sub acest aspecte, recurentul a menţionat că şi Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie din 25 septembrie 2012, modificat, enunţă explicit la art. 91, efectul obligatoriu al deciziilor Curţii - hotărâri şi ordonanţe - în sensul în care hotărârea este obligatorie de la data pronunţării sale iar ordonanţa este obligatorie de la data notificării sale.

Hotărârea pronunţată de Curte are caracter obligatoriu, iar nu efect pur consultativ. O eventuală concluzie contrară ar denatura funcţia Curţii de Justiţie, astfel concepută de către tratat, şi anume aceea a unei instanţe ale cărei hotărâri sunt obligatorii. Instanţa judecătorească naţională este ţinută de o hotărâre pronunţată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce priveşte interpretarea sau validitatea actelor instituţiilor Uniunii în cauză, în vederea soluţionării litigiului principal.

Hotărârea Curţii nu leagă numai instanţa de trimitere, ci ea este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti naţionale, inclusiv orice instanţă de apel, sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii pe care o pronunţă instanţa de trimitere; în acelaşi timp, însă, hotărârea nu leagă părţile litigiului principal, acestea putând, de exemplu, renunţa la acţiune în orice moment. Nesocotirea hotărârii preliminare de către instanţa de trimitere constituie o încălcare a dreptului UE şi poate genera iniţierea de Comisia Europeană a unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul membru respectiv (art. 258 TFUE).

S-a mau subliniat că, efectele hotărârii instanţei de la Luxembourg au fost reţinute şi în dreptul român de decizia nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale care a stabilit că "efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi sfera de aplicare a acesteia, de la intrarea sa în vigoare [...]."

Pentru argumentele menţionate pe larg în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. a solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) teza finală şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 1322/A din 06.09.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cu privire la greşita încetare a procesului penal faţă de inculpatul A..

Prin încheierea din 28 februarie 2024 pronunţată de Înalta Curte a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1322/A din data de 06 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi s-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie la completul C3, în compunere de 3 judecători.

În esenţă, s-a apreciată că motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care s-a criticat soluţia de încetare a procesului penal menţinută prin hotărârea recurată, considerându-se nelegală aplicarea cauzei care înlătură răspunderea penală, prevăzute de art. 153 din C. pen. privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale, se circumscriu, din punct de vedere strict formal, cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Examinând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen.. coroborat cu art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În speţă, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte constată că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de prima instanţă şi de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., care au constatat intervenirea prescripţiei răspunderii penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea de participaţie improprie la abuz în serviciu prevăzută de art. 52 alin. (3) raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., săvârşită de inculpatul A..

Invocând incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul a criticat decizia apelată, arătând în esenţă că, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de urmărire penală efectuate şi care au fost comunicate inculpatului (cum ar fi spre exemplu întocmirea şi comunicarea rechizitoriului în octombrie 2016).

Prin decizia ce formează obiectul recursului în casaţie, instanţa de apel a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de participaţie improprie la abuz în serviciu, prevăzută de art. 52 alin. (3) raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., sub aspectul situaţie de fapt reţinându-se, că l-ar fi sprijinit cu intenţie pe inculpatul B. pentru a determina încheierea de către reprezentantul CNPR, cu încălcarea, fără vinovăţie, a atribuţiilor de serviciu prev. de art. 152 alin. (1) rap. la art. 1441 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 şi de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, a contractului nr. x/5269/08.09.2008, în condiţii dezavantajoase, păgubitoare pentru compania naţională care a înregistrat un prejudiciu de 3.395.286,05 de euro.

Procurorul a apreciat că termenele de prescripţie a răspunderii penale, care au fost întrerupte prin acte de procedură efectuate în cauză, anterior datei de 25 iunie 2018, sunt şi rămân întrerupte, de la acel moment începând să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale, cu consecinţa faptului că nu a intervenit prescripţia răspunderii penale, astfel cum s-a reţinut de către prima instanţă şi instanţa de apel.

Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa de recurs în casaţie reţine că această solicitarea se bazează inclusiv pe hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie - Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU.

Litigiul avut în vedere de Curtea de Justiţie în analiza sa este o cerere de decizie preliminară, prin care instanţa de trimitere solicită Curţii să interpreteze mai multe dispoziţii ale dreptului Uniunii pentru a decide dacă admite sau respinge contestaţiile în anulare introduse de persoane condamnate la pedepse cu închisoarea pentru săvârşirea unor fapte calificate drept evaziune fiscală şi constituire a unui grup infracţional organizat şi care solicitau în cadrul contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei penale menţionate pentru motivul că au fost condamnate în pofida faptului că intervenise prescripţia răspunderii penale.

Curtea de Justiţie a ajuns la concluzia că în cauza penală în care persoanele au fost condamnate de instanţa de apel pentru infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare a le UE, instanţele pot lăsa neaplicate, în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale, fără ca această soluţie să încalce principiul legii penale mai favorabile

Conform Curţii de Justiţie: (par. 125 cauza C-107/2023): Având în vedere ansamblul consideraţiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima şi la a doua întrebare că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Potrivit Hotărârii din cauza C 107/23 PPU, Curtea nu şi-a întemeiat raţionamentul şi concluziile în raport şi cu sintagma "orice activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii" care se regăseşte alături de termenul "fraudă" în conţinutul art. 325 alin. (1) din TFUE şi care generează la rândul său obligaţia statelor membre de combatere prin măsuri disuasive şi efective.

Problema de drept pe care o aduce în discuţie prezenta cale de atac (recurs în casaţie) decurge din specificul deciziei atacate, decizie definitivă a instanţei de apel, prin care s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale (opusul situaţiei juridice avute în vedere prin cauza C-107/2023), şi are în vedere pe de o parte, competenţa stabilită pentru judecătorul naţional prin cauza C-107/2023 în situaţia recursului în casaţie, iar pe de altă parte, aplicarea în deciziei cauza C-107/2023 pentru cauzele care au fost soluţionate definitiv de către instanţele de apel prin constatarea intervenirii prescripţie răspunderii penale, respectiv:

- dacă decizia CJUE conferă judecătorului naţional deopotrivă competenţa în a aprecia în recurs în casaţie dacă dispoziţii legale sau interpretarea acestora împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive în ceea ce priveşte alte fapte decât cele care privesc fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE şi competenţa de a lăsa neaplicate aceste dispoziţii interne;

- dacă decizia CJUE permite reanalizarea raporturilor juridice care au fost definitiv soluţionate prin deciziile instanţelor de apel, stabilind un nou caz de aplicare retroactivă a legii pentru faptele definitiv judecate, în opoziţie cu cel reglementat de art. 6 C. pen.

Riscul sistemic de impunitate nu poate fi contestat şi evaluarea acestuia nu este de competenţa instanţei de recurs în casaţie, atât timp cât efectele asupra raporturilor juridice constau în înlăturarea răspunderii penale, dar că este în discuţie aprecierea asupra necesităţii ca unul dintre efectele recursului în casaţie să fie acela al aplicării de sancţiuni efective pentru acte de corupţie/infracţiuni de serviciu sau doar în acele cauze de fraudă gravă contra intereselor UE.

Având în vedere, pe de o parte, normele de drept unional interpretate de CJUE, respectiv art. 325 TFUE - teza I, referitoare la noţiunea de "fraudă", iar nu şi teza a II-a referitoare la "orice activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii", iar pe de altă parte, faptul că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie impun aplicarea standardului naţional de protecţie referitor la principiul mitior lex (prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi de art. 5 din C. pen.) când acesta este mai favorabil decât reglementările internaţionale la care România este parte, Înalta Curte constată că nu pot fi extinse şi la infracţiunile de corupţie sau la cele asimilate infracţiunilor de corupţie (în măsura în care acestea nu vizează componente referitoare la interesele financiare ale Uniunii), statuările Curţii referitoare la neconformitatea reglementărilor naţionale în materia prescripţiei răspunderii penale, astfel cum rezultă în urma aplicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi nr. 67/2022 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu dispoziţiile art. 49 din Cartă, în componenta referitoare la neretroactivitatea legii penale mai severe.

În acest context argumentativ şi în raport de situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte constată că în sarcina intimatului inculpat A. s-a reţinut că l-a sprijinit cu intenţie pe inculpatul B. (director al Direcţiei operaţionale din CNPR) că pentru a determina încheierea de către reprezentantul CNPR (C.), cu încălcarea, fără vinovăţie, a atribuţiilor de serviciu prev. de art. 152 alin. (1) rap. la art. 1441 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 şi de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, a contractului nr. x/5269/08.09.2008, în condiţii dezavantajoase, păgubitoare pentru Compania Naţională Poşta Română, care a înregistrat un prejudiciu de 3.395.286,05 de euro, fără a aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii în accepţiunea dispoziţiilor art. 325 alin. (1) teza a II-a din TFUE, astfel încât din perspectiva rezultatului cauzat raţionamentul dezvoltat de CJUE în decizia C-107 nu este aplicabil.

Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu au fost identificate elemente care să justifice concluzia că prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. ar fi fost afectate interesele financiare ale Uniunii, nici direct, prin raportare la eventuale fonduri europene, nici în mod indirect.

Dintr-o altă perspectivă, instanţa de recurs în casaţie are în vedre importanţa pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, sub acest aspect Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând în mod constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).

În raport de cele arătate anterior, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. referitoare la întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi la Decizia nr. 67/2022 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În aceste coordonate, Înalta Curte contată că prin decizia atacată s-a reţinut cu titlu definitiv că fapta ce formează conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit a fost comisă în data de 08.09.2008, cu ocazia încheierii contractului nr. x/5269, iar legea penală mai favorabilă a fost stabilită legea nouă - C. pen. în varianta normativă din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022.

În ceea ce priveşte infracţiunea de participaţie improprie la abuz în serviciu, prev. de art. 52 alin. (3) raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 309 din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., imputată inculpatului A., se notează că este incident termenul de prescripţie a răspunderii penale de 10 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., termen ce s-a împlinit la data de 07.09.2018, anterior soluţionării cauzei de către prima instanţă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă şi instanţa de apel, au dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1322/A din 06 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe intimatul inculpat A..

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1322/A din 06 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe intimatul inculpat A..

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

Dată

Tip

Sursă

31/08/2022

Contestaţie în anulare

D. 21/10/2022

Cerere

Contestator - D.

02/11/2022

Cerere

Contestator - D.

20/03/2023

Adresă de înaintare/trimitere dosar

Curtea de Apel GALAŢI

08/05/2023

Cerere

Penitenciarul Ploieşti

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 aprilie 2024.