Decizia nr. 167/RC/2024 AI generated

Decizia nr. 167/RC/2024 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Case Number Decizia nr. 167/RC/2024

Court / Authority Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Jurisdiction

Romania (RO)

Decision Date 2024-03-20

Open official source Machine-readable Markdown (.md)

Legislator summary

AI generated

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, privind pe recurenţii- inculpaţ A., B. şi C., precum şi a recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii C., D., A., B., E. şi S.C. F., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Legislator headnote

AI generated

art. 322 alin. (1) C. pen, art. 35 alin. (1) C. pen, art. 5 C. pen, art. 320 alin. (1) C. pen, art. 326 C. pen, art. 52 alin. (2) C. pen; Decizia nr. 167/RC/2024 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală: 1. În baza art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.. (38 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 1 an şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată.

Keywords

AI generated

art. 322 alin. (1) C. pen art. 35 alin. (1) C. pen art. 5 C. pen art. 320 alin. (1) C. pen art. 326 C. pen art. 52 alin. (2) C. pen

Cited Legislation

AI generated

art. 322 alin. (1) C. pen

În baza art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art.

art. 35 alin. (1) C. pen

pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen..

art. 5 C. pen

(38 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A.

art. 320 alin. (1) C. pen

În baza art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art.

art. 326 C. pen

În baza art. 326 C. pen., cu aplicarea art.

art. 52 alin. (2) C. pen

În baza art. 52 alin. (2) C. pen.

art. 48 alin. (1) C. pen

cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., a art.

art. 32 C. pen

În baza art. 52 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., a art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 2 ani închisoare.

Cited Case Law

AI generated

Decizia nr. 67/2022

Territorial jurisdiction for forced execution based on debtor's domicile at the date of the execution request

Decizia nr. 297/2018

Labor jurisdiction over salary-inclusion claims assigned to employees' home court; Buzău Tribunal prevails.

decizia nr. 180/2019

Exclusive territorial jurisdiction for parental authority and child support claims based on the minor's domicile under Art. 114(1) CPC

Full text

Şedinţa publică din data de 20 martie 2024

Prin sentinţa penală nr. 90 din 16 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, s-au hotărât următoarele:

I. 1. În baza art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.. (38 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 1 an şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată.

2. În baza art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (22 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, în formă continuată.

3. În baza art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 7 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, comisă în formă continuată.

4. În baza art. 52 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., a art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 2 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

5. În baza art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (26 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată.

6. În baza art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii.

7. În baza art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. la 3 ani şi 8 luni închisoare.

8. În baza art. 47 C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 5.400 RON amendă (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă), pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

9. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), (2) C. pen.

10. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b), d), e) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani şi 5 luni închisoare, rezultând o pedeapsă de 6 ani şi o lună închisoare, la care s-a adăugat amenda de 5.400 RON (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă), urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă finală de 6 ani şi o lună închisoare şi 5.400 RON amendă (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă).

În baza art. 45 alin. (1), (2) C. pen., s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului A. durata privării de libertate în baza mandatului european de arestare nr. 1/2015 emis de Curtea de Apel Alba Iulia, precum şi durata arestării preventive, începând cu 6.07.2015, până la 20.08.2015.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 63 C. pen., în sensul că, dacă nu execută, cu rea-credinţă, pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.

II. 1. În baza art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (34 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la 1 an şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată.

2. În baza art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (22 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, în formă continuată.

3. În baza art. 52 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., a art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la 2 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei B., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatei B., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

4. În baza art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (11 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. la 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată.

5. În baza art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnată inculpata B. la 3 ani şi 8 luni închisoare.

6. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata B. pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), (2) C. pen.

7. În baza art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen., a fost condamnată inculpata B. la 5.400 RON amendă (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă), pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (proces-verbal recepţie).

8. În baza art. 322 alin. (1) C. pen., a fost condamnată inculpata B. la 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (contract cesiune).

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b), d), e) C. pen., s-a aplicat inculpatei B. pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani şi 2 luni închisoare, rezultând o pedeapsă de 5 ani şi 10 luni închisoare, la care s-a adăugat amenda de 5.400 RON (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă), urmând ca inculpata să execute o pedeapsă rezultantă finală de 5 ani şi 10 luni închisoare şi 5.400 RON amendă (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă).

În baza art. 45 alin. (1), (2) C. pen., rap. la art. 66 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei B., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a interzis inculpatei B., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatei B. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, începând cu 3.03.2015, până la 2.05.2015.

S-a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 63 C. pen., în sensul că, dacă nu execută, cu rea-credinţă, pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.

III. 1. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitată inculpata C. pentru complicitate la tentativa infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen.

2. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitată inculpata C. pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen.

3. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza a I-a C. proc. pen., a fost achitată inculpata C. pentru instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) şi art. 5 C. pen.

4. În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata C. la 2 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei C., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatei C., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

5. În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. a fost condamnată inculpata C. la 2 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatei C. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 10 luni şi 20 de zile închisoare, urmând ca inculpata să execute 3 ani, 6 luni şi 20 de zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (1), (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei C., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a interzis inculpatei C., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatei C. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, începând cu 3.03.2015, până la 2.05.2015.

IV. 1. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), (2) C. pen.

2. A fost condamnat inculpatul D. la 4 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului D., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului D., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului D. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, din 21.05.2015, până la 18.07.2015.

V. 1. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata E. pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), (2) C. pen.

2. A fost condamnată inculpata E. pentru complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei E., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatei E., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen.., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatei E. şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 alin. (1) C. pen., care va curge de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligată inculpata E. ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Alba, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., s-a impus inculpatei E. obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a stabilit că, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata E. va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii la Biblioteca Judeţenă "Lucian Blaga" din Alba Iulia sau la Casa de Cultură a Studenţilor Alba Iulia, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., s-a stabilit că, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen. se comunică Serviciului de Probaţiune Alba.

În baza art. 94 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că supravegherea executării obligaţiilor inculpatei E., de a presta munca neremunerată în folosul comunităţii şi de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate, se va face de Serviciul de Probaţiune Alba.

În baza art. 94 alin. (3) C. pen., s-a stabilit că Serviciul de Probaţiune Alba va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligaţiilor inculpatei E., de a presta munca neremunerată în folosul comunităţii şi de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatei E. asupra dispoziţiilor art. 96 alin. (1), (2), (4) C. pen., în sensul că, dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse sau stabilite de lege, dacă până la expirarea termenului de supraveghere nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile civile ori dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, săvârşeşte o nouă infracţiune, se va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi se va dispune executarea pedepsei.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatei E. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, începând cu 3.03.2015, până la 6.05.2015.

VI. A fost condamnată inculpata S.C. F. la 625.000 RON amendă (250 zile-amendă x 2500 RON/zi-amendă), pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 137 alin. (4) lit. d) C. pen.

În baza art. 138 alin. (2) C. pen. rap. la art. 143 C. pen., s-a aplicat inculpatei S.C. F. pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de 2 ani.

VII. 1. În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia din data de 26.06.2015, din dosarul nr. x/2014, asupra următoarelor bunuri ale inculpatei B., până la concurenţa sumei de 7.741.307 RON:

- imobil apartament situat administrativ în Braşov, str. x, jud. Braşov, compus din 2 camere, hol, baie, dormitor, debara, camera de zi şi bucătărie, în suprafaţă totală de 53 mp, înscris în CF x a OCPI Braşov - BCPI Braşov, împreună cu cota de 53/1461 părţi comune şi cota de x cotă teren înscris în CF x, nr. cadastral x. Părţi comune: teren construit şi neconstruit cu număr cadastral iniţial x în suprafaţă de 777 mp, sas 2, hol 2, centrală termică, curte lumină, circulaţii verticale şi orizontale (casa scării), parter: windfang, hol, casa scării, lift şi branşamentele instalaţiilor existente (apă, electrica, gaz, canalizare) - valoare de impozitare 136.771,80 RON;

- imobil boxă situat administrativ în Braşov, str. x, jud. Braşov, în suprafaţă totală de 2 mp, înscris în CF x a OCPI Braşov - BCPI Braşov, împreună cu cota de 2/1461 părţi comune şi cota de 106/77700 cotă teren. Părţi comune: teren construit şi neconstruit cu număr cadastral iniţial x în suprafaţă de 777 mp sas 2, hol 2, centrală termică, curte lumină, circulaţii verticale şi orizontale (casa scării), parter: windfang, hol, casa scării, lift şi branşamentele instalaţiilor existente (apă, electrica, gaz, canalizare) - valoare de impozitare 1.531,80 RON.

2. În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia din data de 26.06.2015, din dosarul nr. x/2014, asupra următoarelor bunuri ale inculpatei E., până la concurenţa sumei de 7.591.307,23 RON:

- imobil casă de locuit situat administrativ în Bucureşti, str. x 42, în suprafaţă de 226,97 mp şi teren aferent în suprafaţă de 226,97 mp, înscrise în CF x, nr. cadastral x ale OCPI Bucureşti - BCPI Sector 3 (valoare de impozitare 606.753,29 RON);

- 1/2 din imobilul teren în suprafaţă de 2.151 mp situat administrativ în Şard, com. Ighiu, jud. Alba, înscris în CF x, nr. top x şi casă în suprafaţă de 91 mp şi anexe de 120 mp, înscrise în CF x, nr. cadastral x, nr. top x ale OCPI Alba - BCPI Alba-Iulia (valoare totală de impozitare 67.665 RON).

3. În baza art. 404 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. rap. la art. 397 alin. (5) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanţele Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia din datele de 26.06.2015 şi 21.07.2015 (dosar nr. x/2014) asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatei C., până la concurenţa sumei de 7.741.307 RON:

- imobil apartament situat administrativ în Braşov, Aleea x, în suprafaţă de 43,25 mp, cu teren în suprafaţă de 15,30 mp, înscris în CF x, nr. top x a OCPI Braşov - BCPI Braşov (valoare de impozitare 80.065 RON) şi cote-părţi comune de 1,8% (teren cu nr. top iniţial x în suprafaţă de 850 mp, fundaţie, faţadele, acoperişul, casa scării, instalaţiile comune) şi terenul aferent în cotă de 8000/680000, înscris în CF x, nr. top x ale OCPI Braşov - BCPI Braşov;

- imobil apartament situat administrativ în Braşov, str. x, jud. Braşov, în suprafaţă de 67,93 mp, cu teren de 15,50 mp, înscris în CF x, nr. top x a OCPI Braşov - BCPI Braşov (valoare de impozitare 119.098 RON) şi cote părţi comune de 155/5500 şi teren aferent în cotă de 496/17600, CF x, nr. top x;

- imobil casă de locuit în suprafaţă de 195,85 mp şi anexe în suprafaţă de 22 mp, situat administrativ în Braşov, str. x (fostă str. x), jud. Braşov, cu teren în suprafaţă de 176 mp, înscrise în CF x, nr. top x ale OCPI Braşov - BCPI Braşov (valoare de impozitare 405.248 RON);

- cota de 12/64 din imobil casă de piatră cu o cameră şi cota de 9/64 din teren intravilan de 1389,6 mp şi grădină intravilan de 720 mp, situate administrativ în jud. Braşov, înscris în CF x Mateiaş, nr. top x (valoare totală de impozitare 87.414 RON);

- cota de 3/10 din imobil teren în suprafaţă de 20.000 mp, situat administrativ în Râşnov, jud. Braşov, înscris în CF x, nr. top x, a OCPI Braşov - BCPI Zărneşti;

- cota de 3/8 din imobil casă de piatră cu o cameră, teren intravilan de 1.124 mp, situate administrativ în sat Mateiaş, Strada x nr. 138, comuna Racoş, jud. Braşov, înscrise în CF x, nr. cadastral x şi x, a OCPI Braşov - BCPI Rupea (valoare totală de impozitare 87.414 RON);

- autoturism marca x, an fabricaţie 2005, serie şasiu x, serie motor x, valoare de piaţă 4.642,40 euro.

4. În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia din data de 26.06.2015, din dosarul nr. x/2014, asupra următoarelor bunuri ale inculpatului D., până la concurenţa sumei de 7.591.307,23 RON:

- imobil teren în suprafaţă de 3.018 mp situat administrativ în UAT Ciolpani, înscris în CF x, nr. cadastral x, a OCPI Ilfov - BCPI Buftea şi imobil teren în suprafaţă de 2790 mp situat administrativ în UAT Ciolpani, înscris în CF x, nr. cadastral x, a OCPI Ilfov - BCPI Buftea (ambele având valoare de cumpărare de 58.080 RON);

- imobil situat în Bucureşti, b-dul x nr. 62, spaţiu comercial 2 (135,76 mp suprafaţă utilă parter, 7,56 mp subpantă, 19,37 mp teren indiviz), înscris în CF x (provenit din conversia CF x, nr. cadastral x;2), nr. cadastral x; imobil situat în Bucureşti, b-dul x nr. 62, etaj, spaţiu comercial 2 (179,58 mp suprafaţă utilă etaj, 32,62 mp teren indiviz), înscris în CF x (provenit din conversia CF x, nr. cadastral vechi x), nr. cadastral x; imobil situat în Bucureşti, b-dul x nr. 62, spaţiu comercial 2 (126,94 mp suprafaţă utilă subsol, 17,15 mp teren indiviz), înscris în CF x (nr. cadastral x provenit din conversia CF x_1, nr. cadastral vechi x) - toate ale OCPI Bucureşti - BCPI Sector 1, valoare totală de impozitare 1.392.381,31 RON;

- sume de bani din contul x deschis la G. S.A.;

- sume de bani din contul x deschis la H. S.A.;

- sume de bani din contul x deschis la I. S.A.;

- sume de bani din contul x deschis la I. S.A..

5. În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia din data de 26.06.2015, din dosarul nr. x/2014, asupra bunurilor S.C. F., CUI x, până la concurenţa sumei de 8.219.035,74 RON:

- imobil teren intravilan în suprafaţă de 59.574 mp situat administrativ în localitatea 23 august, jud. Constanţa, înscris în CF x-23 a localităţii 23 august, nr. cadastral x al OCPI Constanţa - BCPI Mangalia, împreună cu construcţii: sediu administrativ-construcţie în litigiu, în suprafaţă de 414 mp, înscrisă în CF x, nr. cadastral x; magazie cereale în suprafaţă de 548 mp, înscrisă în CF x, nr. cadastral x; clădire moară în suprafaţă de 216 mp, înscrisă în CF x, nr. cadastral x; patiserie în suprafaţă de 49 mp, înscrisă în CF x, nr. cadastral x; magazie făină-construcţie în litigiu în suprafaţă de 135 mp, înscrisă în CF x, nr. cadastral x şi magazie în suprafaţă de 261 mp, înscrisă în CF x, nr. cadastral x;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp tarla x, nr. parcelă A2443/247, înscris în CF x Băicoi, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina şi imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp tarla x, nr. parcelă A2443/247, înscris în CF x Băicoi, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, ambele în valoare de 400.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp tarla x, nr. parcelă x A PARTIAL, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina şi imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp tarla x, nr. parcelă x A PARTIAL, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, ambele în valoare de 12.500 euro, echivalentul a 54.419 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1300 mp tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina şi imobil teren extravilan în suprafaţă de 3800 mp, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, ambele în valoare de 15.614 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 2.500 euro, echivalentul a 10.534 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 12.462 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 20.533 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 20.570 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 788 mp, tarla x, nr. parcelă A 460/7, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 2.750 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1700 mp, tarla x, nr. parcelă A470/4, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 9.600 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 15000 mp, tarla x, nr. parcelă A470/4, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina şi imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă A 463/4, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, ambele în valoare de 74.696 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1600 mp, tarla x, nr. parcelă A463/15 şi tarla x, parcelă P 462/15, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 6.604 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 12.500 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă A470/41/2, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.654 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă A470/46, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 4.268 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2800 mp, tarla x, nr. parcelă A470/15, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 10.347 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 4.268 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.528 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 7619 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 24.682 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 7500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 15.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 9.154 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1005 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 3.500 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 15.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2600 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 12.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1900 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 10.357 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 15.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina şi imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, ambele în valoare de 30.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 10.668 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1400 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 8.100 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1100 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 8.400 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.528 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.580 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 28.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3700 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 16.013 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.654 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x/1, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.546 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.580 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.654 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 6.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.546 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 14.107 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x-A, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 14.107 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2800 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 11.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 6.250 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 4998 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 9.996 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 4982 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 9.964 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 4981 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 9.962 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 10.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2491 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3689 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 7.378 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2491 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 12.500 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 10.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 7.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 10000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 25.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2400 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 4.800 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2300 mp, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 8.500 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2300 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1300 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 6.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 29.320 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 11.728 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2491 mp, tarla x, nr. parcelă x/1, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2491 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 4981 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 9.962 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2491 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 4.982 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 7500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 20.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3502 mp, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 7.500 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5005 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 10.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Măgureni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 16.972 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3300 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 11.259 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2366 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 4.913 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 6300 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 14.600 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 15.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1382 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 4.000 euro, echivalentul a 17.127 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3200 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 6.400 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2970 mp, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 7.423 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1900 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 4.750 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2610 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina şi imobil teren extravilan în suprafaţă de 720 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, ambele în valoare de 8.325 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 535 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina şi imobil teren extravilan în suprafaţă de 1977 mp, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, ambele în valoare de 6.280 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 222 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, imobil teren extravilan în suprafaţă de 2768 mp, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina şi imobil teren extravilan în suprafaţă de 2395 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, toate trei în valoare de 13.400 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3459 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 13.886 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 6367 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 24.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 10000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 36.775 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 10.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1700 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 4.250 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3348 mp, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 21.057 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2474 mp, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 8.678 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1326 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 3.315 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5100 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 12.750 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1162 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 9.985 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 800 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 11.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2365 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 2.365 euro, echivalentul a 8.590 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3750 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 22.500 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 17.120 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3566 mp, tarla x, nr. parcelă x/1, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 161.227 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2498 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 18.162 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 4091 mp, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 10.403 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1400 mp, tarla x, nr. parcelă x/1, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 51.573 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3001 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 12.329 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 6.111,10 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3750 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 22.500 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 15.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3800 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 18.668 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 8700 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 643 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3300 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 13.400 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1300 mp, tarla x, nr. parcelă x/1, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 20.000 RON;

- imobil teren intravilan în suprafaţă de 1300 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 62.240 RON;

- imobil teren intravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 40.000 RON;

- imobil teren intravilan în suprafaţă de 1200 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 10.000 RON;

- imobil teren intravilan în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 40.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 33.018 RON;

- imobil teren intravilan în suprafaţă de 2511 mp, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 26.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5604 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 5.604 euro, echivalentul a 23.468 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5040 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 17.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 4500 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 70.500 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 55.030 RON;

- imobil teren intravilan în suprafaţă de 1400 mp, tarla x, nr. parcelă x/1, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 51.573 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 29.555 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 1000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 6.000 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 19000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 125.159 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3178 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x şi tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 7.950 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 10000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 110.059 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 3419 mp, tarla x, nr. parcelă x, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, în valoare de 11.385 RON;

- imobil teren extravilan în suprafaţă de 402.412 mp, tarla x, nr. parcelă 1357, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina;

- imobil teren intravilan situat în localitatea Urleta, com. Băneşti, jud. Prahova, în suprafaţă de 402412 mp, tarla x, nr. parcelă 1357, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, împreună cu construcţii cu destinaţia depozit în suprafaţă de 22 mp, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x şi depozit în suprafaţă de 43 mp, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x ale OCPI Prahova - BCPI Câmpina, valoare de cumpărare 148.332,31 RON;

- imobil teren intravilan situat în com. Băneşti, jud. Prahova, în suprafaţă de 9800 mp, tarla x, nr. parcelă 16, 17, 18, înscris în CF x Băneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Câmpina, împreună cu construcţii anexă şi industriale şi edilitare, înscrise în CF x Băneşti, nr. cadastral x şi CF x Băneşti, nr. cadastral x şi CF x, nr. cadastral x ale OCPI Prahova - BCPI Câmpina, valoare de evaluare 321.000 euro, echivalentul a 1.366.946,4 RON;

- imobil teren intravilan situat în localitatea Buşteni, Bulevardul x, jud. Prahova, în suprafaţă de 2962 mp, tarla x, nr. parcelă 1290, înscris în CF x Buşteni, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Ploieşti, în valoare, conform contract vânzare-cumpărare nr. x/2008 al BNP J., de 1.206.080 RON;

- imobil teren extravilan situat în localitatea Baraitaru, jud. Prahova, în suprafaţă de 4969 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Drăgăneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Ploieşti şi imobil teren extravilan situat în localitatea Baraitaru, jud. Prahova, în suprafaţă de 2500 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Drăgăneşti, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Ploieşti, ambele în valoare, conform contract vânzare-cumpărare nr. x/2010 al BNP K., de 200.000 RON;

- imobil teren extravilan situat în localitatea Ariceştii Rahtivani, jud. Prahova, în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Ariceştii Rahtivani, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Ploieşti şi imobil teren extravilan situat în localitatea Ariceştii Rahtivani, jud. Prahova, în suprafaţă de 5000 mp, tarla x, nr. parcelă x, înscris în CF x Ariceştii Rahtivani, nr. cadastral x al OCPI Prahova - BCPI Ploieşti, ambele în valoare, conform contract vânzare-cumpărare nr. x/2011 al BNP L., de 700.000 RON;

- imobil apartament în suprafaţă de 69 mp situat administrativ în Câmpina, str. x, înscris în CF x, nr. cadastral x, împreună cu terenul în suprafaţă de 100, 386 mp indiviz, respectiv cota de 50/351 din întreg terenul în suprafaţă de 702 mp, aferent ap. 5, situat administrativ în Câmpina, str. x, înscris în CF x, nr. cadastral x, valoare de cumpărare 272.824,34 RON.

În esenţă, s-a reţinut că inculpaţii A. şi B. au falsificat o parte din documentaţia depusă la dosarul de licitaţie pentru CL1, printre care şi procura de reprezentare a M., ceea ce i-a permis inculpatului A., prin prezentarea traducerii acesteia cu legalizarea semnăturii traducătorului, încheierea, în fals, a acordului de asociere în numele M. cu S.C. F. şi acordarea împuternicirii pentru liderul Asocierii S.C. F. S.R.L - M., S.C. F., prin inculpatul N., să semneze CL1, documente, de asemenea, depuse la dosarul de licitaţie, ceea ce a contribuit la câştigarea pe nedrept a licitaţiei de către această asociere şi, subsecvent, la atribuirea pe nedrept a fondurilor europene către S.C. F. şi S.C. O. S.R.L. şi apoi la rambursarea pe nedrept a cheltuielilor efectuate de S.C. P.., de către Ministerul Mediului. Dincolo de aceste documente, inculpaţii A. şi B. au falsificat şi procura de reprezentare dată aparent de Q. pentru A., procură folosită în traducere, după legalizarea semnăturii traducătorului, la asumarea, în numele Q., a angajamentului de susţinere tehnică şi profesională a Asocierii S.C. F. S.R.L - M., document care, de asemenea, a fost depus la dosarul de licitaţie, iar calitatea de terţ susţinător a fost acceptată de S.C. P..

În drept, s-a reţinut că faptele inculpatei C. întrunesc elementele de tipicitate a infracţiunii de complicitate la tentativa infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen., cu aplic.art. 5 C. pen. instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) şi art. 5 C. pen.

Faptele inculpatului A. întrunesc elementele de tipicitate a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, comisă în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (60 acte materiale) şi a art. 5 C. pen.. infracţiunii de fals în declaraţii, comisă în formă continuată, prevăzută de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale) şi art. 5 C. pen. complicitate la tentativa de săvârşire a infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen. rap. la art. 18 ind. alin. (1),(3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. (în ceea ce priveşte finanţarea europeană) şi complicitate la tentativa de săvârşire a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen., rap. la art. 244 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. (în ceea ce priveşte cofinanţarea naţională), infracţiuni săvârşite în condiţiile art. 38 alin. (2) C. pen. fals în înscrisuri sub semnătură privată, comisă în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (26 acte materiale) şi a art. 5 C. pen. fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Faptele inculpatei B. întrunesc elementele de tipicitate a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, comisă în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (56 acte materiale) şi a art. 5 C. pen. complicitate la tentativa de săvârşire a infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. (în ceea ce priveşte finanţarea europeană) şi complicitate la tentativa de săvârşire a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen., rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. (în ceea ce priveşte cofinanţarea naţională), infracţiuni săvârşite în condiţiile art. 38 alin. (2) C. pen. fals în înscrisuri sub semnătură privată, comisă în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (11 acte materiale) şi a art. 5 C. pen. complicitate la săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 (în ceea ce priveşte finanţarea europeană) şi complicitate săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. (în ceea ce priveşte cofinanţarea naţională), infracţiuni săvârşite în condiţiile art. 38 alin. (2) C. pen.. constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1),)(2) C. pen. fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen.

Faptele inculpatului D., întrunesc elementele de tipicitate a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), (2) C. pen., complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000;

Faptele inculpatei E. întrunesc elementele de tipicitate a infracţiunii de complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 78/2000;

Faptele inculpatei S.C. F. întrunesc elementele de tipicitate a infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 137 alin. (4) lit. d) C. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel, printre alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpaţii A., B., C., S.C. F., D. şi E..

Prin decizia penală nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, în opinie majoritară, cu privire la apelurile inculpaţilor A., B., C., S.C. F., D. şi E. şi apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, s-au dispus următoarele:

S-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi de inculpaţii A., B., D., C., R. şi S., împotriva sentinţei penale nr. 90 din 16 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

A fost desfiinţată, în parte, hotărârea atacată şi, în rejudecare:

1. A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A., de 6 ani şi o lună închisoare şi amendă penală de 5.400 RON (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă), în pedepsele componente de: 1 an şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (38 acte materiale), 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (22 acte materiale), 7 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), 2 ani închisoare, pentru săvârşirea participaţiei improprii la complicitate la tentativa la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 52 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (26 acte materiale), 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen., 3 ani şi 8 luni închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 şi 5.400 RON amendă (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă), pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesului penal pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (38 acte materiale), fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (22 acte materiale), fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), participaţie improprie la complicitate la tentativa la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 52 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (26 acte materiale), fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen. şi instigare la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen.

S-a menţinut pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (2) C. pen., i s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

S-au înlăturat din dispozitivul hotărârii atacate prevederile art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b), d), e) C. pen., respectiv art. 63 C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului A. durata privării de libertate în baza mandatului european de arestare nr. 1/2015, emis de Curtea de Apel Alba Iulia, precum şi durata arestării preventive, începând cu 06.07.2015, până la 20.08.2015.

2. S-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei B., de 5 ani şi 10 luni închisoare şi 5.400 RON amendă (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă), în pedepsele componente de: 1 an şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (34 acte materiale), 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (22 acte materiale), 2 ani închisoare, pentru săvârşirea participaţiei improprii la complicitate la tentativa la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 52 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (11 acte materiale), 3 ani şi 8 luni închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, 5.400 RON amendă (180 zile-amendă x 30 RON/zi-amendă), pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (proces-verbal recepţie), prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (contract cesiune), prev. de art. 322 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s.a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (34 acte materiale), fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (22 acte materiale), participaţie improprie la complicitate la tentativa la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 52 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (11 acte materiale), fals în înscrisuri sub semnătură privată (proces-verbal recepţie), prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată (contract cesiune), prev. de art. 322 alin. (1) C. pen.

S-a menţinut pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare aplicată inculpatei B. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap.la art. 66 alin. (2) C. pen., i s-a interzis inculpatei B., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i s-a interzis inculpatei B., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

S-a înlăturat din dispozitivul hotărârii atacate prevederile art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b), d), e) C. pen., respectiv art. 63 C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicate inculpatei B. durata reţinerii, a arestării preventi ve şi a arestului la domiciliu, începând cu 03.03.2015, până la 02.05.2015.

3. S-a redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului D. de la 4 ani închisoare, la 3 ani închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000.

S-a menţinut faţă de inculpatul D. aplicarea art. 66 şi art. 65 din C. pen.

4. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani, 6 luni şi 20 de zile închisoare, aplicată inculpatei C., în pedepsele componente de câte 2 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 fapte).

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 fapte).

S-a înlăturat din dispozitivul hotărârii atacate prevederile art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 67 alin. (2) C. pen., art. 65 alin. (1) C. pen., respectiv art. 45 alin. (1), (2) şi 5 C. pen.

S-a constatat că inculpata C. a fost reţinută, arestată preventiv şi la domiciliu, începând cu 03.03.2015, până la 02.05.2015.

5. S-a înlăturat obligarea inculpaţilor A., B. şi C., la plata sumei de 30.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru partea civilă M..

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate, care nu sunt contrare prezentei hotărâri.

II. Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii E., T., S.C. F., N. şi S.C. U. S.R.L., precum şi de părţile civile M. şi S.C. P.. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Au fost menţinute măsurile asigurătorii în limitele stabilite prin sentinţa atacată şi încheierile pronunţate în apel, până la concurenţa sumei de 7.581.307,23 RON şi a valorii necesare pentru executarea măsurii confiscării şi cheltuielilor judiciare.

S-au ridicat măsurile asigurătorii faţă de inculpaţii V., S., R. şi S. C. de Construcţii Napoca.

Împotriva acestei decizii pronunţate de instanţa de apel, au formulat cereri de recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, inculpaţii C., S.C. F., D., A., B. şi inculpata E..

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală a susţinut, că soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie, pentru infracţiunile prevăzute de art. 52 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., a art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B., este nelegală, întrucât, în mod greşit, s-a constatat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Sub acest aspect s-a arătat că în raport de limitele de pedeapsă, este incident termenul de prescripţie de 10 ani care se va implini la data de 30.12.2023 (fără luarea în considerare a suspendării judecăţii în apel, în perioada 6.10.2022- 7.12.2022 dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 6.10.2022 şi, în fond, în perioada 16.03.2022- 14.05.2020).

Inculpata C. a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 137 alin. (4) lit. d) C. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În concret, a arătat că ceea ce i s-a imputat a fost faptul că, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, a autentificat unul şi respectiv două angajamente de susţinere tehnică şi profesională sub nr. x/4.09.2012şi, respectiv sub nr. x/28.11.2012 şi sub. 3875/18.12.2012, asumate în mod nereal în numele Q. şi, respectiv, al M. de inculpatul A., documente absolut necesare la dosarele de licitaţie pentru CL1 şi, respectiv, pentru CL5, contribuind astfel la obţinerea pe nedrept de fonduri europene şi naţionale de către Asocierea S.C. F. S.R.L - M. şi, respectiv, la atribuirea contractului finanţat din fonduri europene şi naţionale (ulterior reziliat) către W. S.A.

Inculpata S.C. F. a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei nr. 244 din 27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi, rejudecând, achitarea inculpatei S.C. F. S.R.L pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 137 alin. (4) lit. d) C. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Totodată, în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., inculpata S.C. F. a solicitat suspendarea executării deciziei penale nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015.

Inculpatul D. a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, modificarea deciziei nr. 244 din 27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 91 C. pen. cu privire la suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 3 ani aplicată inculpatului.

În concret, a arătat că în suţinerea căii extraordinare de atac a invocat cazul de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ţinând seama că pedeapsa de 3 ani cu închisoare pentru complice la faptele săvârşite de N. ca autor, a primit o pedeapsă tot de 3 ani dar cu suspendare sub supraveghere, nu îndeplineşte condiţiile de tratament de egalitate în aplicarea pedepsei cu atât mai mult cu cât celălalt complice, respectiv inculpata E., director general şi semnatar a tuturor actelor depuse a primit o pedeapsă de 3 ani cu suspendare.

Inculpaţii A. şi B. au solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei nr. 244 din 27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi, rejudecând, achitarea inculpaţilor A. şi B. pentru infracţiunile prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 (în legătură cu CL 1 Sinaia-Breaza).

S-a susţinut că, starea de fapt reţinută prin Decizia recurată nu se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de complicitate la folosire sau prezentare cu rea- credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene- infracţiune prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 aln.(1) şi (3) din Legea nr. 78/2000.

Inculpata E. a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei nr. 244 din 27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi, rejudecând, achitarea inculpatei E. pentru complicitate la comiterea infracţiunii incriminate de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000 (infracţiune reţinută în această formă prin schimbarea încadrării juridice dispuse prin încheierea din 02.06.2020).

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 06 decembrie 2023, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin încheierea din data de 06 decembrie 2023, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală împotriva deciziei penale nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, privind pe recurenţii- inculpaţi A., B. şi C., a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. şi pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen. raportat la art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis-o, în principiu.

Totodată, a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii C., D., A., B., E. şi S.C. F. împotriva aceleiaşi decizii şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

S-a respins cererea formulată de inculpata S.C. F. privind suspendarea executării hotărârii.

La termenul fixat, 21 februarie 2024, s-au luat concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorilor inculpaţilor, acestea fiind fidel redate în încheierea de amânare a pronunţării.

Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, privind pe recurenţii- inculpaţ A., B. şi C., precum şi recursurile în casaţie formulate de inculpaţii C., D., A., B., E. şi S.C. F., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. Examinând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B., D., E., S.C. F. S.R.L şi C. se constată că acestea sunt nefondate.

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală.

În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

I.1. Prin motivele de recurs în casaţie, recurenţii- inculpaţ A. şi B. au susţinut că starea de fapt reţinută prin decizia recurată nu se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de complicitate la folosire sau prezentare cu rea- crdinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 .Totodată, s-a arătat că decizia instanţei de apel care reţine în sarcina recurenţilor inculpţi săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosire sau prezentare cu rea- credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, este total nejustificată, deoarece activitatea lor infracţională are semniţicaţia unor acte prepratorii, fiind deopotrivă îndeplinite condiţiile art. 34 alin. (1) C. pen.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurenţii- inculpaţi au formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta, reţinute în sarcina lor, în sensul că, în raport de faptele concrete reţinute de instanţa de apel în sarcina inculpaţilor, acestea nu sunt prevăzute de legea penală, reprezentând simple nereguli, care nu erau apte să antreneze răspunderea penală.

Înalta Curte constată că prin decizia instanţei de apel s-a reţinut, în esenţă, cu autoritate de lucru judecat următoarele:

a. inculpatul A. a falsificat, în perioada noiembrie - 17 decembrie 2012, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, un număr de 38 de înscrisuri sub semnătură privată (dintre care 34 împreună cu inculpata B.), prin contrafacerea ştampilelor M. şi Q., a semnăturilor inculpatului S., martorului X., precum şi ale altor persoane, preluate prin scanare de pe alte documente şi aplicate în conţinutul acestora.

b. inculpatul A. a falsificat 4 declaraţii în care a atestat, în mod nereal, faptul că este reprezentantul M., toate documentele privind calitatea de terţ susţinător a M., asigurând, astfel, îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate în privinţa inculpatei W. S.A., în procedura de atribuire a CL5 - Ocna Sibiului, organizată de partea civilă S.C. Apă Canal S.A., înscrisuri predate în perioada 28.11.2012-18.12.2012 angajaţilor W. S.A. pentru a fi folosite în această procedură sau care au fost folosite în perioada 27.11.2012-18.12.2012 pentru a fi traduse cu legalizarea de semnătură a traducătorului şi a dovedi calitatea de mandatar a inculpatului A. în vederea încheierii de acte juridice în numele M. şi Q. (procurile falsificate).

c. inculpata B. a falsificat, în perioada noiembrie - 17 decembrie 2012, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, un număr de 34 de înscrisuri sub semnătură privată, împreună cu inculpatul A., prin contrafacerea ştampilelor M. şi Q., a semnăturilor inculpatului S., martorului X., precum şi ale altor persoane, preluate prin scanare de pe alte documente şi aplicate în conţinutul acestora, toate documentele privind calitatea de terţ susţinător a M., asigurând îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate în privinţa inculpatei W. S.A. în procedura de atribuire a CL5 - Ocna Sibiului, organizată de partea civilă S.C. Apă Canal S.A., înscrisuri predate în perioada 28.11.2012-18.12.2012 angajaţilor W. S.A. pentru a fi folosite în această procedură sau care au fost folosite în perioada 27.11.2012-18.12.2012 pentru a fi traduse cu legalizarea de semnătură a traducătorului şi a dovedi calitatea de mandatar a inculpatului A. în vederea încheierii de acte juridice în numele M. şi Q..

d. în luna noiembrie 2012, inculpaţii A. şi B. au falsificat un număr de 22 de înscrisuri oficiale, prin falsificarea semnăturii şi ştampilei traducătorului autorizat Y., în vederea asigurării îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate de către inculpata W. S.A. în procedura de atribuire a CL5 - Ocna Sibiului, organizată de partea civilă S.C. Apă Canal S.A..

e. inculpatul A. este cetăţean francez care a desfăşurat activităţi comerciale în România, cu precădere în construcţii, activităţi de inginerie şi consultanţă tehnică, prin intermediul mai multor societăţi comerciale înfiinţate împreună cu inculpata B., respectiv: S.C. Z. S.R.L. Braşov, S.C. Z. S.R.L. Braşov, S.C. AA. S.R.L. Braşov, S.C. BB. S.R.L. Braşov, dar şi ca unic asociat S.C. CC. S.R.L. Braşov, iar începând cu anul 2008, acesta a construit şi a vândut staţii de epurare de mici dimensiuni. În privinţa CL1, din actele cauzei rezultă că inculpatul A. a participat ca expozant, în numele S.C.

Z. S.R.L., la expoziţia DD. organizată de EE. la Bucureşti, expoziţie la care a participat în calitate de vizitator şi inculpatul T., care, însă, nu a reprezentat M. şi nici o altă societate din M.. De altfel, inculpatul T., în perioada 2011-2013, nici nu era angajat la M. şi, prin urmare, nu putea lua decizii sau încheia acte juridice în numele acestei societăţi. Lipsa calităţii de reprezentant a inculpatului T. pentru M. este confirmată prin declaraţiile martorului X., date în faza de urmărire penală, dar şi la instanţa de fond.

Deşi nu avea această calitate, inculpatul A. i-a trimis inculpatului T., la data de 11 decembrie 2011, un e-mail prin care îi solicita să îi trimită un model de scrisoare din partea M. către S.C. Z. S.R.L., prin care societatea libaneză să îşi manifeste interesul de a participa la licitaţie. Urmare a demersurilor inculpatului A., la data de 12.12.2011, FF., tatăl inculpatului S. şi preşedintele M., a emis, în numele M., o împuternicire cu caracter general, prin care confirma că inculpatul T. este responsabil cu dezvoltarea comercială a acestei societăţi, inclusiv cu privire la proiectele de mediu, precum şi că societatea Z., reprezentată de inculpaţii A.

şi B., acţionează în interesul M.. Din modul de redactare a procurii rezultă că niciunul dintre inculpaţii A. şi B., respectiv T., nu avea dreptul de a încheia acte juridice în numele societăţii emitente a împuternicirii. La data de 14.06.2012, a fost publicat pe SEAP anunţul pentru licitaţia deschisă organizată de partea civilă S.C. P.. pentru "Reabilitare si extindere SEAU în oraşele Sinaia, Breaza - STAP în oraşele Comarnic şi Sinaia, jud. Prahova" (CL1), termenul stabilit pentru primirea ofertelor sau a cererilor de participare fiind 09.08.2012.

Din actele cauzei rezultă că, urmare a declanşării procedurii de atribuire a CL1, documentele depuse de inculpatul A. au fost falsificate, activităţile de falsificare fiind, de altfel, recunoscute în materialitatea lor şi de inculpata B. în ceea ce priveşte falsificarea ştampilei M. şi a semnăturii inculpatului S.. Totodată, probaţiunea administrată în cauză relevă faptul că inculpatul A. nu a avut nici procură specială din partea M. şi nici din partea Q. în legătură cu licitaţia pentru CL1. Flasificarea înscrisurilor depuse în dosarul de licitaţie (CL1) rezultă şi din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x/15.12.2014 întocmit de I.P.J.

Alba - Serviciul Criminalistic şi raportul de constatare nr. 134929 din 27.05.2015 întocmit de către experţi criminalişti din cadrul I.P.J. Alba.

f. inculpaţii A. şi B. au falsificat o parte din documentaţia depusă la dosarul de licitaţie pentru CL1 (în total 15 documente falsificate de ambii inculpaţi, iar 11 exclusiv de inculpatul A.), contribuind astfel la câştigarea, în mod ilicit, a licitaţiei de către asocierea S.C. F. - M. şi, implicit, la atribuirea de fonduri europene către S.C. F. şi S.C. O. S.R.L. şi apoi la rambusarea, pe nedrept, a cheltuielilor efectuate de S.C. P.., de către Ministerul Mediului. În aceeaşi modalitate au acţionat inculpaţii A. şi B. şi în ceea ce priveşte CL5 - Ocna Sibiului, falsificând un număr de 56 de documente ce au fost depuse la documentaţia necesară licitaţiei, procedura de falsificare fiind expusă în Raportul de constatare la care se face trimitere în hotărârea atacată. În cazul CL5 nu au avut loc plăţi din fonduri europene, întrucât S.C. Apă Canal S.A. a rezoluţionat contractul pe motivul neexecutării lucrărilor. Atribuirea şi încheierea acestui contract (CL5) finanţat din fonduri europene s-au făcut ca urmare a folosirii documentelor falsificate de inculpaţii A. şi B.. Activităţile indirecte şi mediate ale celor doi inculpaţi constituie o antecedenţă accesorie, ceea ce atrage răspunderea şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 32 C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, respectiv complicitate la tentativă prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 32 C. pen. şi art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, aceasta din urmă sub forma participaţiei improprii. Contribuţia inculpaţilor A. şi B. se circumscrie unui ajutor, unui sprijin, concret şi efectiv, la săvârşirea de către autor a infracţiunii de obţinere pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

g. activitatea inculpaţilor A. şi B. constituie acte de ajutor, înlesnind săvârşirea infracţiunii de către inculpaţii N. şi S.C. F..

h. deşi inculpaţii A. şi B., aparent, au folosit acelaşi mod de operare, nu se poate face abstracţie de derularea a două proceduri distincte, de faptul că între prima procedură, aferentă CL1 şi cea de-a doua, respectiv CL5, a trecut un interval de 4 luni, ceea ce justifică reţinerea unei rezoluţii infracţionale distincte, astfel cum s-a susţinut şi prin hotărârea atacată. Totodată, nu trebuie ignorat faptul că, în procedura de licitaţie au fost implicate şi societăţi distincte, fiind nesemnificativ, în aceste condiţii, modul de operare similar sau chiar identic.

Înalta Curte reaminteşte că pe calea recursului în casaţie, nu pot fi avute în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, nu se poate reevalua materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Aşa cum s-a arătat, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel.

Or, raportat la siatuţia de fapt reţinută de instanţa de apel a fost realizată o temeinică analiză a condiţiilor de tipicitate obiectivă a faptelor imputate inculpaţilor A. şi B..

Contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpaţilor, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta prevăzută şi pedepsită de art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

I.2. Cu privire la motivele de recurs în casaţie formulate inculpaţii E., D. şi S.C. F.

a. recurenta inculpata E. a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000, impunându-se achitarea recurentei inculpate, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. Astfel, recurenta inculpata a susţinut că în mod profund nelegal, instanţa de apel a concluzionat că subiect activ al infracţiunii prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 78/2000, poate fi nu doar însuşi unicul beneficiar al fondurilor europene(în cazul de faţă societăţile APĂ CANAL S.A. şi S.C. P.., singurele entităţi care au iniţiat şi finalizat procedurile legale necesare de accesare şi obţinere de fonduri europene nerambursabile) ci chiar şi o terţă persoană care nu a solicitat, care nu a accesat şi care nu a obţinut ajutoare financiare nerambursabile şi care nu este beneficiarul direct/indirect al acestor fonduri, precum şi că poate avea loc consumarea acestei infracţiuni ulterior obţinerii fondurilor europene.

b. recurentul - inculpat D. a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru complicitate la faptele săvârşite de inculpatul N., ca autor al infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000 care a fost condamnat tot la 3 ani dar cu suspendare sub supravehere este nelegală pentru că nu îndeplineşte condiţiile de tratament de egalitate. Apărarea inculpatului a susţinut că decizia recurată nu îndeplineşte condiţiile de tratament de egalitate cu atât mai mult cu cât celălalt complice inculpata E., director general şi semnatara tuturor actelor depuse de S.C. P. S.A., a primit o pedeapsă de 3 ani cu suspendare sub supravehere, având aceiaşi calitate de complice la fapta autorului N..

c. recurenta - inculpată S.C. F. a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei nr. 244 din 27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi, rejudecând, achitarea inculpatei S.C. F. S.R.L pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 137 alin. (4) lit. d) C. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În ceea ce priveşte latura civilă, a solicitat respingerea acţiunii civile exercitată de P.., în conformitate cu dispoziţiile art. 40 C. proc. civ. întrucât nu îndeplineşte condiţiile de exercitare a acţiunii civile prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. civ., nejustificând interesul de a acţiona prevăzut de art. 33 C. proc. civ. şi nici calitatea procesuală prevăzută de art. 36 C. proc. civ.. A solicitat în temeiul art. 441 alin. (1) C. proc. pen. suspendarea executării deciziei penale nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015.

În concret, apărarea a arătat că S.C. F. a fost condamnată pentru prezentarea unor documente inexacte care fie nu au legătră cu conduita imputată administratorului N. fie nu au fost avute în vedere de Ministerul Public la momentul trimiterii în judecată. Referitor la conduita imputată administratorului N., premisa este aceea că acuzaţiile aduse prin rechizitoriu x F. au vizat în mod exclusiv fapte săvârşite de către acesta, în numele şi interesul societăţii.

S-a mai arătat că cele imputate S.C. F. nu se pliază pe elementele constitutive ale art. 181 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce priveşte temeinicia prezentului recurs în casaţie, s-a invocat de către apărare că cele imputate S.C. F. nu se pliază pe elementele constitutive ale art. 181 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 78/2000. Sub acest aspect, analiza în drept vizează în mod exclusiv latura obiectivă a infracţiunii, fie că ne raportăm la obiectul infracţiunii, subiectul pasiv, urmarea infracţiunii sau caracterul folosului obţinut.

S-a precizat că relevant în contextul de faţă este faptul că în sarcina S.C. F. se reţine exclusiv forma de participaţie a autoratului şi se precizează în mod excepţional faptul că avansul a fost obţinut de la S.C. P.. Prin urmare, în prezentul recurs în casaţie nu se poate statua faptul că prin conduita sa S.C. F. a determinat şi S.C. P. să obţină fonduri europene de la autoritatea contractantă

Concluzionând, în măsura în care se va dispune soluţia achitării faţă de S.C. F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000, se impune lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile formulate de partea civilă S.C. P.. faţă de S.C. F., în temeiul art. 397 rap. la art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că prin decizia instanţei de apel s-a reţinut, în esenţă, cu autoritate de lucru judecat următoarele:

a. Inculpatul N. a acţionat în calitate de administrator al S.C. F., care era liderul asocierii S.C. F. - M. Aprobarea S.C. O. S.R.L. ca subcontractor a permis acestei societăţi ca, în calitate de contractant, la data de 10.02.2014, să încheie contractul de asigurare x cu asiguratorul GG. (asiguratul fiind asocierea S.C. F. - M., beneficiarul fiind S.C. P.) având ca obiect garanţia privind returnarea avansului aferent CL1, suma asigurată fiind de 7.705.590,96 RON, condiţie indispensabilă plăţii avansului. La data de 20.01.2014, în numele S.C. F., ca lider al asocierii S.C. F. - M., inculpatul N. a încheiat contractul de cont Escrow nr. x cu H. S.A. şi S.C. O. S.R.L., în care s-a convenit, pe baza contractului nr. x/25.11.2013 prezentat în mod nereal ca fiind contractul de subcontractare aprobat de S.C. P.., împărţirea sumelor virate de S.C. P.. în legătură cu executarea CL1 între S.C. F. şi S.C. O. S.R.L., în procente de 3% şi, respectiv, 97%. Prealabil contractului de cont Escrow nr. x, inculpatul N. a omis să comunice către S.C. P.. atât contractul nr. x din 25.11.2013 cu S.C. O. S.R.L., utilizat la deschiderea contului Escrow, la încheierea contractului de asigurare privind garanţia pentru returnarea avansului, cât şi a actului adiţional nr. x/05.03.2014 (la contractul nr. x din 25.11.2013) care a stat la baza modificării CL1 prin care valoarea netă a subcontractării a fost majorată la suma de 60.277.606,74 RON, reprezentând 97% din valoarea totală a CL1, act care trebuia prezentat şi supus aprobării beneficiarului.

b. răspunderea penală a persoanei juridice S.C. F. poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în numele acesteia, nu doar de către organele sale de conducere. Din probele administrate rezultă că inculpatul N. a săvârşit fapta în calitatea sa de administrator şi de reprezentant legal al inculpatei - persoană juridică S.C. F., în numele şi în interesul acesteia, urmărind obţinerea unui folos, respectiv încasarea avansului aferent CL1 şi, totodată, evitarea pierderii garanţiei de bună execuţie în valoare de 6.214.186 RON achitată după atribuirea CL1, precum şi alte consecinţe negative care puteau fi atrase de neexecutarea obligaţiilor care îi reveneau din acest contract de achiziţie publică.

c. Răspunderea penală a persoanei juridice S.C. F. pentru fapta proprie este distinctă de a inculpatului N., deşi acţiunile acestora se întrepătrund, iar forma de vinovăţie este similară, intenţia directă. Corelativ faptelor inculpaţilor N. şi S.C. F., în calitate de reprezentant informal al S.C. O. S.R.L., inculpatul D. a contribuit, prin negocierea contractului nr. x/25.11.2013, a contractului de cesiune din 5.12.2014 şi a contractului x din 06.12.2013, prin stabilirea răspunsului la adresa nr. x/29.01.2014 a Inginerului, făcând posibilă, prin folosirea, în etapa de executare a CL1, de documente cu caracter inexact, obţinerea pe nedrept a avansului aferent CL1, în cuantum de 7.705.590,96 RON.

d. inculpatul D. a determinat sau a ajutat la întocmirea unora dintre înscrisurile inexacte care au fost folosite sau prezentate în vederea obţinerii de fonduri europene, după cum urmează: c.1. prin intermediul martorei HH., l-a determinat pe inculpatul T. să redacteze cererea de aprobare a subcontractării în baza contractului x, ştiind că se refuzase de către S.C. P.. aprobarea subcontractării pentru procentul de 94,98% din CL1. A ştiut că acest contract va fi prezentat S.C. P.., prin intermediul S.C. F., în locul contractului nr. x/25.11.2013, care exprima adevărata voinţă a părţilor. Contractul nu a fost prezentat spre aprobare, fiind folosit ulterior la încheierea de acte juridice. c.2. a determinat-o pe martora II. să întocmească documentaţia poliţei de asigurare privind garanţia pentru plata avansului, folosind contractul nr. x/25.11.2013, în condiţiile în care nu era aprobat de S.C. P.. Inculpatul cunoştea că acest document va fi prezentat S.C. P.., prin intermediul S.C. F., aceasta fiind una din condiţiile necesare pentru plata avansului. c.3. a stabilit conţinutul adresei nr. x/30.01.2014 a Inginerului prin care se cereau lămuriri cu privire la contractul nr. x din 25.11.2013, menţionat în versiunea preliminară a poliţei de asigurare pentru garantarea avansului, determinând-o pe martora JJ. să disimuleze existenţa contractului nr. x/25.11.2013 sub aparenţa contractului x din 6.12.2013, încheiat între inculpata S.C. O. S.R.L. şi M., aplicând pe prima pagină a acestuia o ştampilă purtând menţiunea "ÎNREGISTRAT 25 nov 2013" şi numărul "x"; c.4. a înaintat către S.C. F., pentru a ajunge la Inginer şi S.C. P.., răspunsul la adresa menţionată, în sensul că "Acordul de subcontractare, respectiv contractul de lucrări între M. şi S.C. O. S.R.L., Proiectul CL1 Reabilitare şi extindere SEAU în oraşele Sinaia, Breaza - STAP în oraşele Comarnic şi Sinaia, jud. Prahova a fost înregistrat de către S.C. O. S.R.L. cu nr. x din data de 25.11.2013, iar M. a atribuit contractului nr. x din data de 6.12.2013". Inculpatul D. ştia că acest document va fi prezentat S.C. P.., prin intermediul S.C. F. şi că va servi la aprobarea poliţei de asigurare pentru garanţia avansului. În acelaşi scop, inculpatul a dat personal clarificări martorului KK., reprezentant al Inginerului, susţinând identitatea dintre cele două contracte.

e. În calitate de director general al inculpatei S.C. O. S.R.L., inculpata E. a încheiat, în mod fraudulos: d.1. cu M., contractul de cesiune secret din 5.12.2013, interzis de contractul CL1, contractul de subcontractare x fiind contractul public, care a fost prezentat S.C. P.. în vederea aprobării subcontractării şi care ascundea existenţa celui dintâi; d.2. în calitate de subcontractor al Asocierii S.C. F. S.R.L - M., a încheiat alături de inculpatul N. contractul Escrow nr. x din 20.01.2014, care a determinat încheierea de către S.C. F., în numele Asocierii S.C. F. S.R.L - M., a actului adiţional la CL1; d.3. în calitate de subcontractor al Asocierii S.C. F. S.R.L - M., a încheiat contractul de asigurare pentru garantarea returnării avansului nr. x cu asiguratorul GG. (asiguratul fiind asocierea S.C. F. - M., beneficiarul fiind S.C. P.), având ca obiect garanţia privind returnarea avansului aferent CL1, suma asigurată fiind de 7.705.590,96 RON, condiţie indispensabilă plăţii avansului. Poliţa de asigurare era, la rândul său, un document inexact, înaintat la data de 14.02.2014 atât beneficiarului S.C. P.., cât şi Inginerului. Totodată, documente inexacte au fost depuse, cu rea-credinţă, de inculpatul N. şi reprezentanţi ai inculpatei S.C. F. la S.C. P.. în documentaţia aferentă CL1, determinând încheierea unui act adiţional la CL1 şi plata avansului provenit şi din fonduri europene şi rambursat parţial din fonduri europene.

f. inculpata E. a sprijinit ascunderea în continuare a contractului nr. x/25.11.2013 şi, implicit, a procentului real al subcontractării, prin disimularea sa sub aparenţa contractului x, ataşat răspunsului din adresa nr. x/6.02.2014 la adresa Inginerului nr. x/29.01.2014, în concordanţă cu răspunsul comunicat anterior de martorul LL. la adresa nr. x/30.01.2014 a Inginerului. Preţul contractului a fost şters, determinând S.C. F. să nu înainteze adresa semnată de inculpată către S.C. P.. şi Inginer, facilitând încasarea avansului.

g. inculpata E. a cunoscut mascarea procentului real al lucrărilor subcontractate, aproximativ 97%, pentru care nu putea să primească aprobarea beneficiarului. De asemenea, prin semnarea contractului de cesiune secret din 5.12.2013, interzis de contractul CL1 (contractul de subcontractare x fiind contractul public, care a fost prezentat S.C. P.. în vederea aprobării subcontractării şi care ascundea existenţa celui dintâi), a acordat ajutorul necesar inculpaţilor S.C. F. şi N. să obţină în mod fraudulos plata avansului aferent CL1, în cuantum de 7.705.590,96 RON, provenit din fonduri europene, de către beneficiar; În condiţiile în care nu sunt date, probe asupra vreunei presiuni sau împiedicări de ordin obiectiv sau subiectiv în exercitarea atribuţiilor de conducere în calitate de director general al inculpatei S.C. O. S.R.L., cunoscând şi având proprietatea termenilor din documentele semnate, inculpata a acţionat cu intenţie directă, realizând şi acceptând obţinerea în mod ilicit, prin intermediul inculpatei S.C. F. ca lider de proiect, a plăţii avansului aferent CL1, în cuantum de 7.705.590,96 RON, provenit din fonduri europene, de către beneficiar.

h. inculpaţii D. şi E. au acţionat în calitatea lor de reprezentant informal (primul), respectiv de reprezentant legal (ultima) ai inculpatei persoană juridică S.C. O. S.R.L. (devenită S.C. MM. S.R.L., S.C. U. S.R.L.), în numele şi în interesul acesteia, pentru ca persoana juridică să obţină un folos, respectiv să încaseze parte din avansul aferent CL1 corespunzător procentelor stabilite prin contractul nr. x/25.11.2013, încheiat cu inculpata S.C. F., ca lider al Asocierii S.C. F.-M., acţiunile şi inacţiunile, precum şi vinovăţia inculpatei persoană juridică fiind similare şi interconectate cu ale inculpaţilor D. şi E..

i. fapta S.C. F. constă în folosirea, prin intermediu învinuitei C.G., de declaraţii şi documente false, inexacte şi incomplete (declaraţiile semnate în numele administratorului S.C. S.R.L. R.I., CV-ul aceluiaşi administrator cuprinzând date nereale, propunerea ca manager de proiect în mod fictiv a numitei R.I.) care a avut ca efect obţinerea sumei de 689.581,47 RON din Fondul European de Dezvoltare Regională.

j. Din probele administrate rezultă că inculpatul D. a determinat angajaţii societăţii să întocmească documente inexacte sau să contribuie la întocmirea unor documente inexacte care au fost folosite în faţa S.C. P.., inculpatul având rolul central în toate demersurile privind aprobarea subcontractării şi plata avansului. Instanţa de apel nu a putut, însă, ignora intervalul mare de timp scurs de la data săvârşirii acestora, ce devine criteriu de individualizare judiciară (în favorem, însă), alături de cele deja evaluate de prima instanţă, respectiv de circumstanţele personale şi reale. Ca urmare, instanţade apel a redus cuantumul pedepsei principale de la 4 ani la 3 ani închisoare. În privinţa modalităţii de executare, reţinând poziţia determinantă a inculpatului în cadrul societăţii şi raporturile de subordonare ale coinculpatei E., a considerat că faţă de acesta este judicios individualizată modalitatea de executare.

k. nu este întemeiată critica apărării privind calitatea inculpatei E. de subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, câtă vreme împreună cu inculpatul N. au semnat şi utilizat documentele inexacte - poliţa de asigurare privind garanţia returnării avansului, încheiată în mod fraudulos de S.C. O. S.R.L. prin prezentarea contractului nr. x/25.11.2013 ca fiind contractul de lucrări aprobat de S.C. P.., în condiţiile în care S.C. O. S.R.L. dobândise calitatea de subcontractor tot prin folosirea unor documente incomplete de către inculpaţi sau alte persoane, la care s-a adăugat omisiunea furnizării unor date privind procentele reale ale subcontractării şi a contractelor de subcontractare care îşi produceau efectele între S.C. F. şi S.C. O. S.R.L. Mai mult, a fost disimulat contractul nr. x/25.11.2013 sub aparenţa contractului x aprobat de S.C. P.., documente care au stat şi la baza acordării avansului fiind înaintate de S.C. P.. şi către AM POS Mediu pentru a obţine rambursarea cheltuielilor cu avansul care avea aceeaşi natură juridică. S.C. F. a încasat contravaloarea lucrărilor de la S.C. P.. din avansul finanţat din fonduri europene, iar apoi S.C. P.. de la Ministerul Mediului, ca urmare a autorizării cheltuielilor solicitate.

l. În urma acestor acţiuni conjugate ale inculpaţilor S.C. F. şi N., S.C. O. S.R.L., E. şi D., la data de 13.03.2014, partea civilă S.C. P.. a virat, pe nedrept, în contul Escrow deschis la H. pe numele inculpatei S.C. F., avansul aferent CL1, în cuantum de 7.705.590,96 RON, provenit din fonduri europene, finanţare naţională şi fonduri ale părţii civile, sumă ce a putut fi eliberată către inculpatele S.C. F. şi S.C. O. S.R.L. numai în temeiul anexei B la contractul Escrow, din data de 13.03.2014, semnată de inculpaţii E. (în numele S.C. O. S.R.L.) şi N., intitulată "Notificare de eliberare a sumei", cu referire expresă la contractul x din 25.11.2013. Suma a fost împărţită în proporţie de 97% inculpata S.C. O. S.R.L. şi 3%, în concordanţă şi cu prevederile actului adiţional nr. x la contractul nr. x din 25.11.2013, inculpata S.C. F., obţinându-se astfel, pe nedrept, sumele de 7.474.423,23 RON şi, respectiv, de 231.167,73 RON şi, ulterior, pe nedrept, suma de 7.581.307,23 RON.

m. inculpatul N. a fost cel care a semnat, cu rea-credinţă, documente inexacte - contractul nr. x/25.11.2013, contractul Escrow şi, subsecvent, actul adiţional la CL1, prin raportare la folosirea frauduloasă a contractului nr. x/25.11.2013, care a fost prezentat ca fiind adevăratul contract de subcontractare aprobat de S.C. P.. - documentele fiind folosite pentru încasarea pe nedrept avansului.

n. Nu există niciun dubiu că inculpaţii N., S.C. F., E., S.C. O. S.R.L. (devenită S.C. MM. S.R.L., S.C. U. S.R.L.) ştiau că subcontractarea era posibilă numai cu acordul beneficiarului, partea civilă S.C. P.., pe care aceasta nu l-a dat şi nici nu agrea preluarea lucrărilor aferente CL1 într-un procent atât de mare, deoarece contractul a fost atribuit asocierii S.C. F.- S.C. M., tocmai în considerarea experienţei celei din urmă.

o. câtă vreme inculpatul N. a acţionat în calitate de administrator de drept al inculpatei S.C. F., nu poate fi primită susţinerea privind necunoaşterea situaţiei reale a documentelor semnate sau folosite, cum că ar fi fost informat că "totul este legal", neexistând date din care să rezulte că a fost împiedicat să studieze actele semnate sau împrejurările care au stat la baza acestora, ori că a fost indus în eroare.

p. Pentru obţinerea fondurilor europene, inculpata S.C. F. s-a folosit, cu rea-credinţă, de documente inexacte (printre care şi poliţa de asigurare pentru garanţia returnării avansului), fondurile fiind obţinute pe nedrept şi apoi rambursate părţii civile S.C. P.. tot pe nedrept, urmare ce a fost prevăzută şi urmărită de inculpată.

Înalta Curte constată că, în ansamblul lor, motivele de recurs în casaţie tind la reanalizarea împrejurărilor de fapt, în opinia recurenţilor inculpaţi, modalitatea în care s-a făcut referire la desfăşurarea evenimentelor şi la dispoziţiile incriminatorii fiind necorelată cu realitatea juridică, iar soluţia de condamnare pronunţată de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel este greşită în raport cu probatoriile administrate nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti; în concret, nemulţumirea inculpatei este legată de interpretarea materialului probator, solicitându-se de fapt reanalizarea probelor şi înlăturarea raţionamentului care a condus la soluţia de condamnare.

Însă, reevaluarea situaţiei de fapt reţinută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel şi concordanţa cu probele administrate, precum şi interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Ca urmare, raportat la situaţia factuală reţinută de prima instanţă şi de cea de apel, ce nu mai poate fi modificată în calea extraordinară de atac, se constată că fapta imputată inculpatei E. se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în formă continuată, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 78/2000.

Prin urmare, toate susţinerile formulate de recurenta inculpată E. prin intermediul recursului în casaţie de faţă, în sensul că nu se face vinovată de săvârşirea faptei imputate, întrucât singurul beneficiar al finanţării din fonduri europene a fost S.C. P.., fie că semnarea de către inculpată a unor înscrisuri în numele şi pe seama societăţii S.C. O. S.R.L., obţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele acesteia, nu pot fi examinate de instanţa de casaţie în această procedură.

Aşa cum s-a arătat, astfel de argumente vizează situaţia de fapt reţinută în cauză ori interpretarea dată de instanţa de apel probatoriului administrat şi reflectă, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei subsecvent reaprecierii şi cenzurării probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel şi dispunerii unei soluţii favorabile inculpatei aşa cum s-a solicitat în cauză - de achitare.

Tot astfel, în ceea ce o priveşte pe recurenta inculpată S.C. F. instanţa de apel a reţinut cu autoritate de lucru judecat situaţii de fapt din care reiese în mod explicit atât îndeplinirea condiţiilor pentru răspunderea penală a persoanei juridice cât şi întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii care a format obiectul acuzaţiei.

Înalta Curte apreciază că prin aspectele învederate inculpata doreşte, practic, reanalizarea conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză, pe care instanţele inferioare şi-au fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de-o parte şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, ori modul de administrare a probatoriului excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu au fost formulate critici privind aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, acest caz de casare fiind invocat în mod formal. Prima instanţă a reţinut riguros în contextul probatoriilor administrate că inculpatul D. a determinat angajaţii societăţii să întocmească documente inexacte sau să contribuie la întocmirea unor documente inexacte care au fost folosite în faţa S.C. P.., inculpatul având rolul central în toate demersurile privind aprobarea subcontractării şi plata avansului.

Înalta Curte reaminteşte că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare a pedepsei.

De altfel, prin recursul în casaţie de faţă, apărarea recurentului nu a adus critici privind aplicarea pedepsei în afara dispoziţiilor legale incidente, ci doar a criticat modalitatea de individualizare a pedepsei sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate inculpatului.

În consecinţă, nefiind identificate în cauză situaţii de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege şi cum în acest cadru procesual sunt excluse criticile privind greşita individualizare a pedepsei, Înalta Curte constată criticile formulate de recurentul inculpat D. prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ca fiind neîntemeiate.

Cât priveşte cererea formulată de recurenta inculpată S.C. F. de suspendare a executării hotărârii recurate, Înalta Curte notează că, potrivit art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii.

Aşadar, textul de lege invocat prevede posibilitatea instanţei, care admite în principiu cererea de recurs în casaţie, să suspende executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei.

În considerarea acestor dispoziţii legale, faţă de împrejurările concrete ale cauzei şi stadiul procesual al acesteia, instanţa consideră că nu se justifică suspendarea executării hotărârii atacate.

I.3. Prin motivele de recurs în casaţie, recurenta- inculpată C. a criticat decizia penală nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. (7) C. proc. pen., combinat cu prevederile art. 438 pct. (8) C. proc. pen. - limitat strict la greşita încetare a procesului penal pentru motivul că acţiunea penală ar fi întemeiată, nu şi pentru ipoteza în care acest temei de încetare a procesului penal nu ar fi oricum incident.

De altfel, a arătat că deşi în cauză a fost pronunţată o soluţie definitivă de condamnare, în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. (7) C. proc. pen., combinat cu prevederile art. 438 pct. (8) C. proc. pen., motivat de împrejurarea că faptele de pretins abuz în serviciu care au fost reţinute în cuprinsul deciziei recurate, pentru care s-a dispus condamnarea de către prima instanţă, nu sunt prevăzute de legea penală, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Astfel, a susţinut inculpata C. că fără a înţelege să critice în vreun fel soluţia de încetare a procesului penal în ipoteza în care se constată că acţiunea penlă nu este lipsită de temei, întrucât, urmare a aplicării corecte a deciziilor nr. 297/2018, respectiv nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi decizia HP nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în speţă a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În concret, a arătat că ceea ce i s-a imputat a fost faptul că, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, a autentificat unul şi respectiv două angajamente de susţinere tehnică şi profesională sub nr. x/4.09.2012 şi, respectiv, sub nr. x/28.11.2012 şi sub. x/18.12.2012, asumate în mod nereal în numele Q. şi, respectiv, al M. de inculpatul A., documente absolut necesare la dosarele de licitaţie pentru CL1 şi, respectiv, pentru CL5, contribuind astfel la obţinerea pe nedrept de fonduri europene şi naţionale de către Asocierea S.C. F. S.R.L - M. şi, respectiv, la atribuirea contractului finanţat din fonduri europene şi naţionale (ulterior reziliat) către W. S.A.

Înalta Curte constată că prin decizia instanţei de apel s-a reţinut, în esenţă, cu autoritate de lucru judecat următoarele:

i. fapta inculpatei C. a constat în aceea că, în calitate de notar public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în realizarea unei rezoluţii infracţionale unice, la datele de 28.11.2012 şi, respectiv, 18.12.2012, încălcând cu ştiinţă prevederile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 - care impuneau obligaţia de a solicita inculpatului A., care s-a prezentat ca mandatar al M., să prezinte o procură specială autentică pentru autentificarea angajamentelor de susţinere tehnică şi profesională date în numele acesteia pentru W. S.A., acesta prezentând traduceri ale unor procuri sub semnătură privată cu legalizarea de către inculpata NN. a semnăturii traducătorului sub nr. x/27.11.2012 şi nr. y/18.12.2012 - a autentificat sub nr. x/28.11.2012, şi, respectiv, sub nr. x/18.12.2012, angajamentele de susţinere tehnică şi profesională, asigurând câştigarea, la data de 11.03.2013, a licitaţiei pentru CL5 - Ocna Sibiului, de W. S.A. şi cauzând o vătămare drepturilor şi intereselor legitime ale M., care a devenit terţ susţinător al inculpatei W. S.A., cu obligaţia de a executa contractul, precum şi o pagubă părţii civile S.C. Apă Canal S.A., care, urmare a declarării câştigătoare a ofertei W. S.A. şi a faptului că aceasta nu a executat lucrările aferente CL5, a fost nevoită să reia procedura de licitaţie, suferind un prejudiciu de 170.240 RON;

ii. probele administrate în cauză au dovedit faptul că inculpata C. a autentificat, sub nr. x/04.09.2012, declaraţia dată de inculpatul A. în numele Q. privind acordarea susţinerii tehnice şi profesionale asocierii S.C. F. - M. pentru licitaţia CL1. Calitatea de reprezentant al Q. a inculpatului A. a fost dovedită prin prezentarea unei procuri traduse şi cu legalizare de semnătură, sub nr. x/04.09.2012, de către inculpata NN.;

iii. inculpata C. a nesocotit dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, în sensul că, în lipsa unei procuri speciale autentice şi, mai exact, în lipsa oricărei verificări care să confirme calitatea inculpatului A. de reprezentant al S.C. M., a autentificat cele trei angajamente privind susţinerea tehnică şi profesională a inculpatei W. S.A., în ceea ce priveşte CL5, respectiv CL1, împrejurare, de altfel, necontestată de aceasta. Inculpata însăşi recunoaşte o formă a vinovăţiei penale care s-ar suprapune însă culpei, apărare pe care instanţa nu o poate reţine (declaraţie din data de 14.10.2016). Ignorarea totală, benevolă şi asumată a dispoziţiei legale anterior evocate, abdicarea de la regulile profesiei, chiar dacă în considerarea unei evaluări intime a petentului ori în considerarea unei activităţi anterioare, susţin vinovăţia sub forma intenţiei. Apărările evocate la fond, reluate în calea de atac, nu sunt suficiente pentru orientarea către forma de vinovăţie a culpei, astfel cum aceasta este definită în art. 16 alin. (4) din C. pen.

iv. avand în vedere condiţiile de incriminare, caracterizarea în drept şi efectele legilor penale succesive asupra situaţie juridice a inculpatei C., argumentele şi analiza instanţei de fond în ceea ce priveşte alegerea legii penale sunt corecte.

Practic, recurenta- inculpată C. a reiterat prin motivele de recurs în casaţie criticile formulate prin motivele de apel care au fost evaluate în fapt şi în drept de instanţa de control judiciar.

Deşi în susţinerea cererii de recurs în casaţie s-a făcut referire la lipsa de tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu, având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial art. 48 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) din C. pen., în realitate criticile formulate vizează reevaluarea stării de fapt, activitate ce implică şi reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal, posibilitate care este exclusă, raportat la dispoziţiile legale ce reglementează calea de atac a recursului în casaţie, potrivit cărora, controlul judiciar este limitat doar la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Examinând decizia penală atacată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se constată că dispoziţiile legale menţionate nu sunt incidente în cauză, întrucât fapta reínut[ cu autoritate de lucru judecat pentru care a fost condamnată recurenta inculpată corespunde modelului legal incriminat de legiuitor prin infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, raportat la situaţia factuală reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, care nu mai poate fi reevaluată prin intermediul recursului în casaţie, pentru argumentele mai sus prezentate, Înalta Curte constată că acţiunea pentru care a fost condamnată inculpata C., astfel cum a fost expusă în hotărârea atacată, întruneşte toate elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen., criticile formulate sub acest aspect de către recurentă în calea extraordinară de atac nefiind fondate.

II Referitor la recursul parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, privind pe recurenţii- inculpaţ A., B. şi C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Ministerul Public a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea în partea a a deciziei nr. 244 din 27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi, în rejudecare, să se constate nelegalitatea deciziei recurate, întrucât, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii C., A. şi B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) C. pen., fals în declaraţii prev. de art. 326 C. pen., participaţie improprie la complicitate improprie la tentativă la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea- credinţă de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 52 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., art. 32 C. pen. rap la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., infracţiuni pentru care s-a dispus soluţia de încetare a procesului penal.

Referitor la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., parchetul a arătat că infracţiunile pentru care s-a dispus încetarea procesului penal instanţa de apel a reţinut că în intervalul cuprins între publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv nr. 358/2022, şi corelate cu Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi apariţia O.U.G. nr. 7/2022 din 30.05.2022 nu au existat în legislaţia penală substanţială cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen., invocându-se şi faptul că, subsecvent deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte a pronunţat Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - potrivit cu care normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În cauza de faţă, Ministerul Public a arătat că, soluţia de încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie, pronunţată în opinie majoritară, pentru infracţiunile prevăzute de art. 52 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 48 alin. (1) C. pen., a art. 32 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B., nu poate fi justificată în drept, fiind de acord cu opinia separată formulată în cauză cu privire la acest aspect.

A susţinut că în raport de limitele de pedeapsă, este incident termenul de prescripţie de 10 ani ce se va implini la data de 30.12.2023(fără luarea în considerare a suspendării judecăţii în apel, în perioada 6.10.2022- 7.12.2022 dispusă prin încheierea de şedinşă din data de 6.10.2022 şi, în fond, în perioada 16.03.2022- 14.05.2020.

În sensul celor de mai sus arătate soluţa de încetarea a procesului penal dispusă prin decizia penală recurată pentru împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale este nelegală, ca urmare a faptului că termenul general de prescripţie a răspunderii penale a fot valabil întrerupt instanţele fiind obligate să lase neaplicată Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aceasta fiind contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii.

2. Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).

Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv, sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

În speţă, parchetul solicită să fie casată decizia instanţei de apel, în principal, pentru că principiul supremaţiei dreptului UE impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestuia şi să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii.

În continuare Înalta Curte consideră necesară să prezinte propria evaluare cu privire la efectele produse de Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], precum şi de ordonanţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23 având în vedere soluţiile obligatorii ale Curţii Constituţionale în aplicarea principiului legalităţii incriminării, precum şi standardele minimale ce decurg din aplicarea jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare CtEDO) în interpretarea art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare CEDO sau Convenţia europeană), în scopul de a determina dacă există sau nu o protecţie echivalentă a drepturilor fundamentale garantate de către blocul convenţional prin raportare la standardele unionale.

Înalta Curte opinează că regulile evidenţiate la punctul I din prezenta hotărâre au vocaţia de a fi aplicabile în toate cauzele pendinte în care se iveşte în dezbatere incidenţa celor două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În aplicarea acestor reguli la punctul II din prezenta hotărâre va fi evaluată in concreto incidenţa standardelor de protecţie a drepturilor fundamentale, prin raportare la particularităţile prezentei cauze, în contextul în care hotărârea atacată a fost pronunţată de instanţa de apel ulterior publicării hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], prin raportare la criticile de fond formulate de parchet cu privire la nelegalitatea soluţiei de încetare a procesului penal.

I. REGULI GENERALE DE INTERPRETARE ŞI APLICARE A DISPOZIŢIILOR UNIONALE, CONVENŢIONALE ŞI NAŢIONALE. ROLUL ORGANELOR JUDICIARE ÎN PREZERVAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

În raport de critica formulată de parchet (greşita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a două decizii pronunţate de Curtea Constituţională) şi de argumentele prezentate (preeminenţa dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional), se impun a fi formulate următoarele precizări.

I.1. Cu privire la autoritatea de lucru interpretat a celor două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, primordialitatea dreptului Uniunii Europene în faţa legilor interne, şi, în limitele competenţelor Uniunii, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia.

Astfel, instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora şi de necesitatea protecţiei drepturilor fundamentale.

Prin hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [citată ulterior şi ca hotărârea Lin], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a statuat următoarele:

a. Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

b. În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Înalta Curte apreciază că autoritatea unei hotărâri preliminare constă în forţa obligatorie a acesteia faţă de instanţa care a solicitat-o şi instanţele care ar judeca cauza în căile de atac, şi în aplicabilitatea generală faţă de celelalte instanţe.

Hotărârea în interpretare pronunţată de către CJUE are "autoritate cu putere de lucru interpretat", care include atât forţa obligatorie (ce obligă instanţa naţională să respecte interpretarea dispoziţiilor de drept al Uniunii astfel cum au fost interpretate de CJUE), cât şi aptitudinea pe care o are instanţa naţională de a investi din nou Curtea de Justiţie cu o nouă întrebare preliminară.

Prin urmare, această autoritate specifică are două componente. Pe de o parte, hotărârea privind interpretarea are autoritate erga omnes, dar nu absolută. Cu alte cuvinte, întrucât dispozitivul hotărârii preliminare se include în norma interpretată, obligatoriu a fi aplicat de către toate instanţele naţionale, se poate vorbi de "autoritate de lucru interpretat", care interzice oricărei instanţe naţionale să adopte o altă interpretare incompatibilă cu semnificaţia şi aplicarea dreptului unional, astfel cum a fost hotărâtă de către CJUE.

Pe de altă parte, chiar şi în prezenţa unei jurisprudenţe a CJUE care soluţionează problema de drept în cauză, instanţele naţionale îşi păstrează libertatea cea mai largă să sesizeze Curtea în cazul în care consideră oportun, fără ca împrejurarea că dispoziţiile a căror interpretare se solicită au fost deja interpretate de Curte să aibă drept consecinţă împiedicarea Curţii să se pronunţe din nou (Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi, C-58/13 şi C-59/13, EU:C:2014:2088, punctul 32, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Tesco-Global Áruházak, C-323/18, EU:C:2020:140, punctul 46).

Prin Ordonanţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov (România), Curtea (Camera a noua) a statuat, în temeiul art. 99 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, că:

"Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de corupţie.

În schimb, această decizie trebuie interpretată în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.".

Potrivit art. 99 din Regulamentul de procedură a CJUE atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunţat deja, atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunţe prin ordonanţă motivată. În consecinţă, deşi Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 a fost abrogată prin Decizia (UE) 2023/1786 a Comisiei din 15 septembrie 2023, astfel că norma interpretată prin Ordonanţa pronunţată în data de 9 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 nu mai poate fi avută în vedere de către instanţa de control judiciar, putem reţine că şi textul de drept unional incident în cauză, respectiv art. 5 (1) rap. la art. 2 din Convenţia din 1997 privind lupta împotriva corupţiei care implică funcţionari ai UE sau funcţionari ai statelor membre ale UE, care abordează anumite acte de corupţie care implică astfel de funcţionari la nivel general, pentru identitate de raţiune trebuie să fie interpretat în mod similar, fiind astfel un act clarificat.

Din analiza considerentelor ambelor hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie Uniunii Europene Înalta Curte apreciază că rezultă următoarele concluzii:

(i) Prescripţia răspunderii penale este analizată ca o instituţie de drept substanţial, iar nu ca una procedurală. Prin urmare, principiile legalităţii, securităţii juridice şi neretroactivităţii legii mai severe, precum şi interdicţia creării pe cale jurisprudenţială a unei lex tertia urmează să se aplice concomitent cu dezlegările din hotărârea Lin;

(ii) Instanţele naţionale trebuie să aplice soluţiile jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării. Astfel, jurisprudenţa CJUE în discuţie (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024) a tranşat, fără echivoc, că dezlegările jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, astfel încât, aparte de intangibilul lor caracter general obligatoriu, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, acestea vor fi de plano exceptate de la orice dezbateri privind potenţialul efect de excluziune în virtutea preeminenţei/primordialităţii dreptului Uniunii, conform principiului Simmenthal - neaplicarea practicii judiciare care contravine efectivităţii dreptului Uniunii (Case 106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal SpA [1978] ECR 629). În consecinţă, din această perspectivă, standardul de protecţie a dreptului fundamental la legalitatea incriminării şi a pedepselor nu comportă discuţii, în contextul omogenităţii nivelului de protecţie, atât la nivelul ordinii juridice unionale, cât şi al celei naţionale. În consecinţă, rămân în continuare aplicabile dezlegările Curţii Constituţionale relative la aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile în scopul evitării încălcării principiului legalităţii incriminării prin crearea şi aplicarea unei lex tertia;

(iii) Efectul de excluziune (lăsarea neaplicată) a deciziei nr. 67/25.10.2022, pronunţate de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (prin care s-a apreciat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.) numai cu privire la acuzaţiile privind comiterea unor infracţiuni care au fost vizate de hotărârile CJUE. Prin urmare, în alte cauze, care excedează jurisprudenţei CJUE analizate, se va aplica în continuare decizia nr. 67/25.10.2022, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest cadru, Înalta Curte notează situaţia atipică creată prin hotărârea instanţei unionale prin care au fost limitate efectele unei hotărâri cu caracter obligatoriu pronunţate de către instanţa supremă română în care se reţine că "standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale" în condiţiile în care dreptul Uniunii Europene permite Curţii de Justiţie să deroge de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (la care a făcut trimitere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), numai în măsura în care prima curte recunoaşte anumitor drepturi fundamentale o protecţie mai largă decât cea de a doua. În plus, se remarcă faptul că CJUE nu a procedat la o verificare a compatibilităţii soluţiei adoptate cu standardele care decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

(iv) Instanţele naţionale trebuie să asigure protecţia drepturilor fundamentale [paragraful 93 al deciziei Lin:

"îi incumbă în primul rând legiuitorului naţional sarcina de a lua măsurile necesare pentru a îndeplini aceste cerinţe, în special prin adoptarea dispoziţiilor necesare şi, dacă este cazul, prin modificarea dispoziţiilor existente pentru a garanta că regimul aplicabil urmăririi şi sancţionării infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv normele care reglementează prescripţia răspunderii penale, este conform cu dispoziţiile articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF. Acest regim trebuie conceput în aşa fel încât să nu prezinte, pentru raţiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracţiuni, asigurând în acelaşi timp protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate"; paragraful 101 al deciziei Lin:

"În această privinţă, trebuie amintit în primul rând că, după cum rezultă dintr-o jurisprudenţă consacrată, obligaţia de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scuteşte instanţele naţionale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă şi principiile generale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracţiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă (Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 33, precum şi, în acest sens, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 204)"; paragraful 110 al deciziei Lin:

"atunci când, precum în speţă, o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 47, precum şi Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 211"].

I.2. Aria de aplicare a efectului de excluziune (lăsarea neaplicată) a unui standard naţional de protecţie

Principiul primordialităţii dreptului UE, sau principiul rangului prioritar al dreptului unional, constituie creaţia pretoriană a Curţii de la Luxembourg, nefiind "ancorat la nivelul dreptului primar/originar al UE până la adoptarea Tratatului de la Lisabona" (G. Fábián, Principiul primordialităţii dreptului Uniunii Europene şi ideea identităţii constituţionale promovată de Curtea Constituţională a României, în Curierul Judiciar, nr. 7/2002, p. 383).

Este esenţial de observat că Tratatul de la Lisabona a eliminat textul iniţial al Tratatului Constituţional (art. I-6) - care reglementa în mod expres prioritatea dreptului Uniunii asupra dreptului Statelor Membre, fără a distinge dacă aceasta se manifestă, sau nu, inclusiv faţă de prevederile constituţiilor naţionale - cu o declaraţie referitoare la primordialitate (Declaraţia nr. 17). Apartenenţa Declaraţiei nr. 17 la Tratatul de la Lisabona este incontestabilă, însă opţiunea acestei tehnici de reglementare nu poate rămâne lipsită de orice semnificaţie juridică. În acest context, în literatura de specialitate s-a arătat că formularea ambiguă, care nu distinge dacă primordialitatea asupra dreptului Statelor Membre include sau exclude constituţiile acestora, menţinând astfel infirmitatea textului iniţial al art. I-6 inclusiv la nivelul Declaraţiei nr. 17 a Tratatului de la Lisabona, a fost aleasă în mod deliberat pentru a nu fi controversată, deoarece, altminteri, ar fi creat serioase probleme la nivelul unor State Membre, ale căror curţi constituţionale ar fi decis că "primordialitatea dreptului UE în faţa constituţiei naţionale nu este constituţional posibilă, sau ar impune revizuirea constituţiei" (P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, Cases and Materials. UK Version, 7th Edition, Oxford University Press, New York, 2020, p. 326).

Astfel fiind, în lipsa unui text expres la nivelul izvoarelor primare ale dreptului UE, care să tranşeze normativ, în termeni neechivoci, complexa problemă de drept a raportului dintre dreptul unional şi dreptul constituţional al Statelor Membre, principiul primordialităţii dreptului UE se impune a fi înţeles şi abordat ca un concept bidimensional. Această perspectivă adaugă dimensiunii rezultate din jurisprudenţa CJUE o dimensiune distinctă, aceea a ordinilor constituţionale ale Statelor Membre, de care depinde incorporarea şi acceptarea rangului prioritar al dreptului unional la nivelul sistemelor de drept naţionale, fiind necesară urmărirea evoluţiei modului în care această dimensiune a primordialităţii a fost afirmată de către instanţele supreme şi constituţionale ale Statelor Membre (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 327-328)

Din analiza poziţiilor exprimate de numeroase instanţe supreme şi/sau jurisdicţii constituţionale ale unor State Membre - bunăoară, din Germania, Italia, Franţa, Polonia şi Republica Cehă - reiese că temeiul de drept al acceptării preeminenţei/primordialităţii dreptului UE faţă de dreptul naţional rezidă - invariabil - chiar în normele propriilor constituţii ale Statelor Membre (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 329, 341, 348, 352, 353).

Aşa fiind, în acelaşi spirit de raţionament juridic ancorat în argumentele ce preced, analizând dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 148 alin. (2) şi art. 152 alin. (2) din Constituţie, Înalta Curte constată că, la nivelul sistemului nostru de drept:

(i) "prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne " [art. 148 alin. (2) Constituţie];

(ii) numeroase prevederi constituţionale creează o fermă şi incontestabilă dihotomie a nivelurilor normative ce compun ordinea noastră juridică, în sensul că disting, în plan vertical, între Constituţie, pe de o parte şi "legi" [art. 1 alin. (5) Constituţie], respectiv "legile interne" [art. 20 alin. (2) Constituţie], pe de altă parte, astfel încât, în accepţiunea constituantului, dispoziţiile art. 148 alin. (2) - unicul temei normativ al acceptării preeminenţei/primordialităţii dreptului UE faţă de dreptul nostru naţional - limitează primordialitatea, în sensul că aceasta acţionează exclusiv în raport cu dreptul infraconstituţional ("legile interne" în sens formal);

(iii) concluzia primordialităţii dreptului UE faţă de dreptul intern infraconstituţional, respectiv limitarea sa la acest nivel normativ, este deopotrivă impusă de limitele revizuirii legii fundamentale, de vreme ce efectul de excluziune (lăsare neaplicată) a unui standard naţional de protecţie de rang constituţional în virtutea priorităţii dreptului unional, ar fi inconciliabil cu prohibiţia categorică a revizuirii legii fundamentale care ar avea ca rezultat suprimarea garanţiilor drepturilor şi/sau a libertăţilor fundamentale [art. 152 alin. (2) teza finală Constituţie]; altfel spus, prohibiţia inderogabilă de a suprima o garanţie constituţională a unui drept fundamental prin intermediul revizuirii legii fundamentale justifică raţiunea pentru care este de neconceput ca o asemenea garanţie să poată fi suprimată implicit, ca efect al lăsării neaplicate a normei constituţionale care o reglementează, în virtutea principiului primordialităţii dreptului UE;

(iv) interpretând sistematic dispoziţiile constituţionale sus iterate, se observă că, în sistemul nostru de drept, Constituţia României este singurul act normativ poziţionat la apexul ordinii juridice, fiind înzestrată cu "supremaţie", în vreme ce normele dreptului UE - rezultate din tratatele constitutive, precum şi din celelalte reglementări cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene - beneficiază, în mod calificat - "cu respectarea prevederilor actului de aderare" (îndeosebi a competenţelor partajate, sau transferate exclusiv către Uniune) -, de prioritate;

(v) aşa-numita supraconstituţionalitate, în sens de "superioritate ierahică" a unor norme de drept faţă de constituţie, este "conceptual imposibilă, (...) neputând exista în cadrul aceluiaşi sistem de drept o constituţie formală şi ceva deasupra acesteia", ci doar o "pluralitate de straturi de drept constituţional formal, ierarhic ordonate" (L. Favoreau, P. Gaia, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, Droit constitutionnel, 23 eme édition, Editions Dalloz, Paris, 2021, p. 105, citată în continuare L. Favoreau et alin. I), caz în care este preferabil să ne referim la norme de rang constituţional, astfel cum sunt, prin excelenţă, orice norme de drept prin care se realizează la nivel supralegislativ protecţia drepturilor fundamentale;

(vi) atât în contextul principiului supremaţiei constituţiei, cât şi al prevederilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) Constituţie, prioritatea/preeminenţa/primordialitatea dreptului EU nu se manifestă în raport de Constituţia României şi/sau orice altă normă de rang constituţional, astfel cum sunt, prin excelenţă, dispoziţiile CEDO care asigură un standard superior de protecţie a unui drept fundamental [art. 20 alin. (2) Constituţie], ci vizează exclusiv dispoziţiile contrare din "legile interne";

(vii) apartenenţa CEDO la ordinea juridică internă ca efect al ratificării sale [art. 11 alin. (2) Constituţie], nu a produs vreo consecinţă juridică şi în planul nivelului său normativ - supralegislativ - de vreme ce, constituantul distinge neechivoc între "tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte", pe de o parte, şi "legile interne", prin care se asigură protecţia drepturilor fundamentale, pe de altă parte [art. 20 alin. (2) Constituţie];

(viii) sfera conceptului de "standard naţional de protecţie", la care se referă jurisprudenţa CJUE (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024), este limitată la dreptul infraconstituţional (legislativ şi a fortiori infralegislativ);

(ix) din perspectivă jurisprudenţială, în contextul limitării primordialităţii dreptului UE la nivelul normativ infraconstituţional al dreptului naţional, principiul Simmenthal - care legitimează în virtutea efectului de excluziune neaplicarea unei practici judiciare care contravine efectivităţii dreptului unional - este de plano inaplicabil jurisprudenţei general obligatorii a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 142 alin. (1) Constituţie, "este garantul supremaţiei Constituţiei";

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că efectul de excluziune a standardului naţional de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior), în virtutea preeminenţei art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, respectiv Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, potrivit jurisprudenţei CJUE analizate (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024), nu se referă la standardul de protecţie conferit de CEDO şi/sau jurisprudenţa CEDO, ci vizează exclusiv standardul naţional de protecţie, în sensul sus iterat.

I.3. Obligaţia instanţelor de a asigura justiţiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale

Distinct de contenciosul constituţional al normelor, garanţiile formale (jurisdicţionale) prin care se realizează protecţia drepturilor fundamentale impun în egală măsură accesul efectiv la instanţele judecătoreşti, deoarece caracteristica primordială a oricărui drept fundamental este aceea de a fi un drept justiţiabil, adică susceptibil de a fi ocrotit în mod concret de un judecător (L. Favoreau et alin. I, op. cit., p. 962).

Mai mult, în aceeaşi ordine de idei, nu trebuie omis că, potrivit art. 13 CEDO [Dreptul la un recurs efectiv], "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.". Or, dreptul la un recurs efectiv impune per se inclusiv un examen efectiv din partea jurisdicţiei învestite să ocrotească dreptul fundamental susceptibil de protecţie, altminteri justiţiabilitatea acestuia rămânâne o simplă noţiune teoretică şi iluzorie, contrară principiului efectivităţii.

Chiar dacă subsecvent Tratatului de la Lisabona, obligaţia UE de aderare la CEDO, deşi asumată în mod explicit [art. 6 alin. (2) TUE], nu a fost materializată efectiv, este de necontestat că "CJUE a tratat CEDO ca o sursă de inspiraţie (…) reţinând că dreptul UE poate merge mai presus de aceasta (…) ideea CEDO ca prag minim, iar nu ca plafon, în dreptul UE al drepturilor omului fiind menţinută de art. 52 alin. (3) din Cartă (…)" (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 435-436), potrivit cărora "[î]n măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă."

Prin urmare, chiar în contextul intrării în vigoare a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (citată în continuare CDFUE) şi al multiplicării, pe această cale, a sistemelor de protecţie a drepturilor fundamentale, dispoziţiile CEDO rămân incontestabil un etalon minim de protecţie, care poate fi extins, dar niciodată restrâns [art. 52 alin. (3) teza a II-a CDFUE; art. 20 alin. (2) Constituţie].

Potrivit literaturii de specialitate, dreptul la un recurs se înscrie în obiectivul de a face posibilă apărarea drepturilor şi libertăţilor afirmate de CEDO. În acest sens, acest drept plasează primul eşalon de protecţie la nivelul instanţelor naţionale sub rezerva de a apela la mecanismul european de protecţie după epuizarea cailor de atac interne, controlul european fiind menit să completeze controlul naţional, iar nu să îl substituie (L. Favoreau, A. Duffy-Meunier, I. Fassassi, P. Gaia, O. le Bot, L. Pech, A. Pena, A. Roux, G. Scoffoni, Droit des libertés fondamenteles, 8e éd., Editions Dalloz, Paris, 2021, p. 734, citată în continuare L. Favoreau et alin. II).

Prin urmare, justiţiabilitatea drepturilor fundamentale constituie o veritabilă dogmă juridică, de vreme ce, într-o deplină sinergie axiologică, respectarea drepturilor fundamentale constituie una dintre valorile supreme atât la nivelul ordinii juridice a Uniunii Europene [art. 2 TUE], cât şi la nivelul sistemului nostru de drept [art. 1 alin. (3) Constituţie], existând aşadar o viziune unitară în această privinţă între cele două ordini juridice.

De aceea, este incontestabil că protecţia efectivă, completă şi concretă a drepturilor fundamentale trebuie asigurată prin intermediul actului de justiţie realizat de instanţele judecătoreşti, la apexul cărora se poziţionează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea rolului său constituţional [art. 126 alin. (1) din Constituţie].

În mod similar, având ca reper prevederile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022, magistratul procuror are, la rândul său, obligaţia apărării acestor drepturi fundamentale întocmai, prin intermediul actelor efectuate în virtutea funcţiei judiciare pe care o exercită în cadrul procesului penal.

Astfel, ori de câte ori efectele substanţiale ale unui act judiciar interferează cu protecţia unui drept fundamental, orice instanţă judecătorească (orice jurisdicţie penală), în limitele competenţei sale, este obligată să identifice şi să statueze motivat care este standardul de drept - noţiune comprehensivă ce reuneşte atât normele juridice (principii şi reguli) cât şi dreptul de sorginte jurisdicţională (jurisprudenţele obligatorii) - incident în concret în procedura judiciară în care a fost învestită, urmând să îl aplice pentru a tranşa în baza acestuia raportul juridic litigios.

Trebuie adăugat totodată că, spre deosebire de actul administrativ (în cazul competenţei legate), actul de justiţie - prin care se asigură inter alia justiţiabilitatea drepturilor fundamentale - nu se poate rezuma la aplicarea mecanică a unui anumit standard de drept, pe considerentul că ar avea prima facie un caracter preeminent, ci, dimpotrivă, impune un examen riguros şi comprehensiv al tuturor normelor (principii şi reguli) şi izvoarelor relevante de drept jurisdicţional, în fiecare procedură judiciară în parte, din partea jurisdicţiei (penale) legalmente învestite să statueze asupra raportului litigios.

Aşa fiind, Înalta Curte - ca, de altfel, orice instanţă judecătorească - este obligată să efectueze un atare examen judiciar pentru a statua motivat care este standardul de drept în concret aplicabil în cauza pendinte, de vreme ce soluţia pe care urmează să o pronunţe influenţează indeniabil protecţia drepturilor fundamentale.

Având în vedere că potrivit art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022 magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi parchetelor le revine în mod corelativ o obligaţie similară în cauzele pendinte.

În consecinţă, se poate aprecia că instanţele judecătoreşti au obligaţia de rang constituţional să asigure justiţiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale aplicând motivat în acest sens standardul adecvat de protecţie impus de normele de drept. Actul de justiţie este indispensabil pentru protecţia efectivă a drepturilor fundamentale.

Înalta Curte apreciază că realizarea justiţiei într-un stat de drept nu este posibilă fără respectarea drepturilor fundamentale prin raportare la particularităţile fiecărei cauze, la standardele rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, respectiv a celor ce decurg din jurisprudenţa CJUE, în măsura în care sunt apte să asigure un nivel de protecţie a drepturilor fundamentale echivalent sau superior celui din blocul convenţional.

Înalta Curte remarcă din prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare CEDO sau Convenţia europeană) că cea mai mare parte a acestor drepturi nu sunt nelimitate într-o societate democratică, fiind justificată restrângerea lor în numele siguranţei publice sau al securităţii naţionale, al interesului economic al ţării, al sănătăţii publice şi al moralei, al drepturilor şi libertăţilor altuia, al prevenirii dezordinii şi delincvenţei. În plus, potrivit art. 15 parag. 1 din Convenţia europeană statelor le este permis, în anumite circumstanţe, să deroge de la obligaţiile lor în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Dar chiar şi în aceste împrejurări, niciun stat nu se poate sustrage obligaţiei de a respecta dreptul la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la obligaţia interzicerii torturii, a sclaviei şi a neretroactivităţii legii penale mai severe, respectiv a retroactivităţii legii penale mai favorabile (art. 15 parag. 2).

Particularitatea standardului convenţional de protecţie a dreptului fundamental la neretroactivitatea legii penale mai severe, respectiv la retroactivitatea legii penale mai favorabile, în raport cu standardul naţional, respectiv cu cel unional, vizează caracterul absolut inderogabil al acestui drept fundamental - interdicţia oricărui test de proporţionalitate în raport de alte drepturi fundamentale, principii de drept şi/sau interese publice concurente -, în contextul în care prevederile art. 15 parag. (2) CEDO statuează, în mod expres, că nu este permisă statelor contractante nicio derogare de la prevederile art. 2 - cu excepţia decesului rezultat din acte licite de război - art. 3, art. 4 parag. (1) şi art. 7 CEDO, chiar şi în caz de război sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, situaţie în care, referitor la celelalte drepturi protejate de Convenţie, potrivit art. 15 parag. (1) CEDO, acestea pot deroga în mod condiţionat şi temporar de la obligaţiile impuse de Convenţie.

Astfel fiind, existenţa drepturilor inderogabile indică faptul că, în sistemul Convenţiei, acestea sunt considerate cele mai elementare drepturi fundamentale [A. Ashworth, The Exclusion Of Evidence Obtained by Violating a Fundamental Right: Pragmatism Before Principle in the Strasbourg Jurisprudence in P. Roberts, J. Hunter (eds.), Criminal Evidence and Human Rights. Remaining Common Law Procedural Traditions, OO., Oxford and Portland, PP., 2013, p. 146].

Prin urmare, Înalta Curte opinează că instanţele trebuie să determine şi să aplice prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind protecţia drepturilor inderogabile, atunci când în privinţa acestor drepturi există o asimetrie (neconcordanţă) între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (în continuare Carta, sau CEDUE), astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă.

Deopotrivă, este rolul instanţelor de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile, nu poate fi acceptat un dublu standard de protecţie, care să conducă la o scindare nepermisă a conţinutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept în funcţie de natura faptului juridic care a generat incidenţa dreptului.

Faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022 obligaţii similare incumbă şi procurorilor în cauzele pendinte, care trebuie deopotrivă să vegheze la protecţia drepturilor fundamentale.

În aceste condiţii Înalta Curte consideră că în fiecare cauză în parte trebuie determinate, pe de o parte, standardele de protecţie a drepturilor fundamentale rezultate din standardele şi tradiţiile constituţionale şi, implicit, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar, pe de altă parte, modul de aplicare a acestora prin raportare la considerentele celor două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În plus, în faza de judecată, trebuie avută în vedere modalitatea de asigurare a principiului securităţii juridice atunci când dezbaterea cauzei a avut loc la o dată anterioară pronunţării hotărârii Lin, iar în cadrul deliberării au fost evaluate standardele şi tradiţiile constituţionale precum şi garanţiile convenţionale, iar soluţia a fost pronunţată după redactarea considerentelor, ulterior publicării deciziei jurisdicţiei unionale.

I.4. Standarde şi tradiţii constituţionale

Constituţia consacră în alin. (2) al art. 15 un principiu "de drept de tradiţie, actualitate şi justiţie" în ambele sale componente, şi anume neretroactivitatea legii, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile. Acestea reprezintă garanţii fundamentale ale drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei expuse unui proces penal.

Înalta Curte consideră că interzicerea aplicării retroactive a unei legi penale decurge atât din principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, cât şi din principiul securităţii juridice. În acest sens în jurisprudenţa constituţională spaniolă s-a arătat că securitatea juridică este "o sumă de siguranţă şi legalitate, ierarhie şi publicitate normativă, neretroactivitate a ceea ce este defavorabil şi interzicerea arbitrarului (...). Securitatea juridică este suma acestor principii, echilibrată astfel încât să permită promovarea, în ordinea juridică, a justiţiei şi egalităţi, în libertate.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 101/2013 s-a reţinut că aplicarea celor două reguli incumbă, pe de-o parte, celui care este chemat să aplice legea (deci implicit instanţelor de judecată), iar, pe de altă parte, legiuitorului, care nu poate împiedica producerea efectului retroactiv al legilor penale mai favorabile.

Înalta Curtea apreciază că dreptul la siguranţa persoanei, consacrat de art. 23 din Constituţie, include şi securitatea juridică a persoanei în raport cu autorităţile. În aceste condiţii, semnificaţia noţiunii de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului pot dispune aplicarea unor secţiuni penale sau de măsuri privative de libertate.

Aşadar, în opinia Înaltei Curţi atât neretroactivitatea legii, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile sunt menite să asigure protecţia persoanei implicate într-un proces penal de aplicarea arbitrară a legii ori de aplicarea unei legi sau interpretări imprevizibile in malam partem.

Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen. a pronunţat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Instanţa de contencios constituţional a arătat că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin. (5) că "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". În materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. De la această regulă sunt admise două excepţii, constând fie în retroactivitatea, fie în ultraactivitatea legii. Aceste excepţii se aplică în situaţiile de tranziţie determinate de succesiunea legilor penale, atunci când o infracţiune este săvârşită sub imperiul legii penale anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii legi penale. Problematica aplicării legii penale în situaţiile de tranziţie a determinat exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivităţii legii vechi, potrivit căreia în caz de tranziţie se va aplica legea existentă în momentul săvârşirii infracţiunii, şi teza retroactivităţii legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situaţie tranzitorie se va aplica noua lege penală."

Astfel, în viziunea Curţii Constituţionale determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în cauză, utilizând criteriul aprecierii in concreto. Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii (care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente) mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului Uniunii. În această privinţă, Curtea se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, precum şi din indicaţiile oferite de instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat (Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, EU:C:1970:114, punctul 4, şi Hotărârea Nold/Comisia, 4/73, EU:C:1974:51, punctul 13).

În acest sens, art. 67 din TFUE prevede că Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre. Tot astfel, art. 52 din Cartă prevede că, în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă. În măsura în care Carta recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie opinează că principiul legalităţii incriminării, al retroactivităţii legii penale mai favorabile şi al neretroactivităţii legii penale mai severe fac parte din categoria drepturilor inderogabile ce ţin de tradiţiile constituţionale comune statelor membre.

Enunţarea principiului legalităţii (nullum crimen, nulla poena sine lege) care constituie fundamentul tradiţiei iluminismului juridic a fost făcută magistral de QQ., astfel:

"Fiecare cetăţean trebuie să ştie că poate face tot ceea ce nu este împotriva legilor, fără să se teamă de vreo repercusiune, în afara celei ce poate decurge din acţiunea însăşi - aceasta este dogma politică în care popoarele ar trebui să creadă şi pe care magistraţii supremi, însărcinaţi cu paza neabătută a legilor ar trebui să o aplice; este o dogmă sacră fără de care nu poate exista societate legitimă." În plus, instanţa supremă reţine că aceste principii relevate mai sus care stau la baza dreptului penal modern sunt consacrate şi în alte documente internaţionale generale, şi anume Declaraţia universală a drepturilor omului ori în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În continuare, Înalta Curte constată că art. 20 din Constituţia României reglementează transpunerea în practică a protecţiei drepturilor fundamentale în cazul aplicării concomitente a mai multor norme juridice provenind din diferite surse normative, anume dreptul intern şi dreptul internaţional public.

În literatura de specialitate (I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Cometariu art. 20 în I.Muraru, E.S. Tănăsescu Constituţia României Comentată, ediţia a 3-a, 2022, Ed. C.H.Beck) s-a apreciat că art. 20 stabileşte "două reguli referitoare la particularităţile raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional în materia drepturilor omului. Mai întâi dispoziţiile constituţionale ce garantează drepturile omului trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte.

În conformitate cu art. 11 din Constituţie, toate tratatele internaţionale, deci şi cele din materia drepturilor omului, sunt încorporate în dreptul românesc doar dacă sunt conforme cu Legea fundamentală. Altfel spus, între cele două tipuri de norme juridice nu sunt admise necorelări, iar dacă ele sunt decelabile, interpretarea şi aplicarea lor trebuie să asigure concilierea lor şi să nu favorizeze conflictul de norme. Cea de-a doua regulă vizează restul sistemului normativ, sau, în exprimarea Constituţiei, "legile interne", faţă de care reglementările internaţionale în materia drepturilor omului au prioritate de aplicare.

Şi în acest caz interpretarea legilor interne trebuie să fie realizată astfel încât să faciliteze concilierea cu reglementările internaţionale din materia drepturilor omului, dar în măsura în care nepotrivirile sau neconcordanţele între cele două tipuri de protecţie sunt ireconciliabile nu se persistă în ideea compromisului, ci se constată existenţa unui conflict de norme. Alin. (2) al art. 20 stabileşte ca regulă generală de soluţionare a acestui conflict prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale faţă de cele interne.

Până la revizuirea Constituţiei din 2003, prioritatea reglementărilor internaţionale era sistematică şi necondiţionată, indiferent de conţinutul normativ al celor două tipuri de reglementări şi indiferent care ar fi fost rezultatul unei eventuale comparaţii între ele în privinţa gradului de protecţie pe care îl ofereau. Dată fiind dinamica posibilă în domeniul drepturilor omului, unde evoluţiile sunt nu doar rapide, ci şi spectaculoase, prin aplicarea acestei priorităţi în mod automat, exista oricând riscul de a se ajunge la pervertirea finalităţii reglementării.

Tocmai de aceea, constituantul derivat a impus în 2003 principiul lex mitior, precizând că prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale este valabilă numai dacă legile interne sau Constituţia României nu cuprind prevederi mai favorabile în materia protecţiei drepturilor omului."

În interpretarea art. 20 din Constituţie în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a constatat faptul că "prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională. Curtea Europeană a constatat că statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1241/2009). Deopotrivă, a fost evidenţiat caracterul obligatoriu al interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru interpretul Constituţiei României.

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană clauza de aderare a cuprins în subsidiar şi o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naţionale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze şi să aplice dreptul U.E.

Înalta Curte mai notează că, în opinie majoritară, Curtea Constituţională şi-a exprimat concepţia referitoare la aplicarea normelor dreptului Uniunii Europene [decizia Curţii Constituţionale nr. 390/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 612 din 22 iunie 2021:

"83. Curtea reţine că o instanţă judecătorească are abilitarea să analizeze conformitatea unei dispoziţii "din legile interne", deci aparţinând dreptului intern, cu dispoziţiile de drept european prin prisma art. 148 din Constituţie şi, în cazul în care constată contrarietatea, are competenţa să aplice cu prioritate dispoziţiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetăţenilor. În toate cazurile, Curtea constată că, prin noţiunile de "legi interne" şi "drept intern", Constituţia are în vedere exclusiv legislaţia infraconstituţională, Legea fundamentală prezervându-şi poziţia ierarhic superioară în virtutea art. 11 alin. (3). Aşa fiind, atunci când stabileşte că "prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne", art. 148 din Constituţie nu atribuie dreptului Uniunii prioritate de aplicare faţă de Constituţia României, astfel că o instanţă naţională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziţii din dreptul intern, constatate ca fiind constituţionale prin prisma art. 148 din Constituţie, cu dispoziţiile de drept european. Sistemul dreptului românesc este format din totalitatea normelor juridice adoptate de către statul român şi care trebuie să fie în consonanţă cu principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii, care sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, principii înscrise în art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", unica autoritate legiuitoare a ţării fiind Parlamentul, având în vedere că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. Democraţia constituţională, într-un stat de drept, nu este însă o abstracţie, ci este o realitate a unui sistem în cadrul căruia supremaţia Constituţiei limitează suveranitatea legiuitorului, care în procesul de creare a normelor juridice şi de adoptare a unor acte normative trebuie să ţină cont de o serie de principii de rang constituţional"].

În viziunea Curţii Constituţionale în caz de coliziune a unui tratat cu însăşi Constituţia, inclusiv în sfera raporturilor la nivelul UE, regulile generale stabilite de art. 11 din Constituţie impun revizuirea legii fundamentale, procedură fără de care este imposibil ca tratatul să fie aplicabil în România. Pe cale de consecinţă, orice tratat este aplicabil în sistemul intern doar atâta timp cât respectă dispoziţiile constituţionale. Prin urmare, standardul aplicabil este cel conferit de Constituţie sau deciziile Curţii Constituţionale ori de câte ori un tratat ar conferi un standard mai redus, aşa încât nu s-ar putea reţine cu prioritate standardul unional al protecţiei drepturilor fundamentale atâta timp cât acesta este inferior celui care decurge din normele de rang constituţional.

Această viziune a Curţii Constituţionale române nu este singulară la nivel european, opţiunea statelor fiind justificată pe temeiul art. 5 alin. (2) TUE potrivit căruia Uniunea acţionează în limitele conferite de statele membre. În lipsa unei reglementări în dreptul pozitiv naţional şi unional privind supremaţia dreptului UE faţă de constituţiile interne, instanţele naţionale superioare din Germania, Italia, Franţa, Spania, Polonia, Republica Cehă ş.a. s-au considerat datoare să respecte graniţele adecvate ale dreptului Uniunii Europene şi să protejeze drepturile fundamentale în cadrul ordinii juridice interne.

Deopotrivă, se remarcă faptul că în problema raportului dintre dreptul unional si constituţiile statelor membre, abordarea conflictului constituţional a fost una monistă din perspectiva CJUE - care a afirmat constant că supremaţia se manifestă chiar şi atunci când în discuţie ar fi o normă constituţională fundamentală - şi bi-dimensională din perspectiva majorităţii statelor membre, ale căror instanţe localizează autoritatea dreptului UE în ordinea juridică naţională, în cadrul constituţiei naţionale.

Analiza jurisprudenţei Curţii de la Luxembourg conduce la concluzia că a fost evitat un conflict între CJUE şi instanţele superioare ale statelor membre în scopul prevenirii unei crize constituţionale, consolidându-se o abordare numită în doctrină toleranţa constituţională, în cadrul căreia se înscrie, într-o oarecare măsură, şi hotărârile pronunţate de CJUE în materia prescripţiei răspunderii penale. Nu reiese din acest istoric acceptarea în orice conditii a supremaţiei dreptului UE asupra dreptului constituţional naţional în domenii sensibile, majoritatea statelor membre impunând limite prin practica instantei de contencios constituţional si jurisprudenţa recentă a instanţelor supreme naţionale.

În acest cadru, având în vedere şi jurisprudenţa CJUE din cauzele Yassin Abdullah Kadi [Kadi II]; M.A.S. şi M.B. [Tarrico bis], Înalta Curte apreciază că în aplicarea hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin] trebuie asigurată atât pre-eminenţa dezlegării jurisprudenţiale a Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene constând în invalidarea deciziei nr. 67/25.10.2022, pronunţate de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe de o parte, cât şi prevalenţa unor standarde constituţionale în materie de protecţie a drepturilor omului cum sunt cele ce decurg din deciziile Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (aplicarea globală a legii penale mai favorabile, hotărâre care nu a fost invalidată de jurisdicţia europeană) sau din deciziile Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 (a căror aplicare a fost permisă explicit prin decizia sus menţionată în limitele principiului legalităţii, care implică şi evitarea creării unei lex tertia).

Înalta Curte apreciază că interesele financiare ale Uniunii Europene trebuie protejate, cu respectarea drepturilor fundamentale de la care nu se poate deroga. Într-o comunitate de drept precum Uniunea Europeană, drepturile fundamentale ale persoanelor nu sunt mai puţin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu preţul unei încălcări a drepturilor fundamentale inderogabile.

În aceste coordonate, este necesar ca instanţele de judecată să procedeze la o analiză in concreto a elementelor circumstanţiale şi formelor agravate ale infracţiunilor, a pedepselor, regulilor relative la cauzele de agravare sau atenuare ori la cauzele de nepedepsire sau de înlăturare a răspunderii penale, pentru a determina în mod global legea penală mai favorabilă fără a putea fi creată o lex tertia.

Înalta Curte constată în acest cadru preocuparea Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene în cauza Lin în scopul asigurării respectării principiului legalităţii [instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale (...)].

Standardele constituţionale anterior iterate impun ca legea penală mai favorabilă să fie stabilită în mod global, prin raportare la o unică lege, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor menţionate mai sus, deci şi a duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale şi a cauzelor de întrerupere a acesteia.

Doar în aceste condiţii se poate evita impunerea unui tratament juridic diferenţiat infracţiunilor concurente analizate (de pildă, prin reţinerea existenţei unor cauze de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală relative la plata TVA, dar reţinerea inexistenţei unei astfel de cauze în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală relative la impozitul pe profit, aceasta din urmă neavând nicio legătură cu Bugetul Uniunii Europene), ori crearea unui dublu standard în materia drepturilor fundamentale, care să conducă la determinarea unei pedepse nelegale prin crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului, iar pe de altă parte, ar duce la încălcarea principiului legalităţii astfel cum acesta este garantat prin considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.

Prin urmare, ca aplicare a principiului legalităţii, Înalta Curte opinează că, chiar şi ulterior hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], precum şi ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, instanţele sunt obligate să evite realizarea unei lex tertia în determinarea legii aplicabile şi a tratamentului sancţionator într-o cauză penală, în condiţiile descrise în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.

I.5. Standarde unionale

La nivelul dreptului Uniunii Europene, art. 49 alin. (1) teza a III-a CDFUE reglementează in terminis dreptul fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior).

Protecţia acestuia în sistemul dreptului unional nu este universală - indiferent de specia infracţiunii - asemenea standardului naţional, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (2) CDFUE, respectiv art. 6 parag. (1) alin. (2) TUE, Carta nu a extins competenţele Uniunii definite în tratate. De aceea, dispoziţiile Cartei "se adresează (...) şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în conformitate cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor competenţelor conferite Uniunii de tratate" [art. 51 alin. (1) CDFUE].

Aşa fiind, sfera de aplicare a standardului unional - care determină implicit, chiar la nivelul acestei ordini juridice, limitele efectului de excluziune generat de rangul prioritar al dreptului UE - vizează exclusiv acele cauze penale privind infracţiuni al căror obiect juridic include relaţii sociale circumscrise domeniilor aflate în competenţa Uniunii - exclusivă şi/sau partajată cu Statele Membre.

Potrivit jurisprudenţei din cauza Akerberg Fransson (Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29), "atunci când, precum în speţă, o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alin. (1) din Cartă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii" (hotărârea Lin, punctul 110)].

Altfel spus, atât dispoziţiile Cartei, cât şi primordialitatea dreptului UE, respectiv efectul de excluziune a unui standard naţional de protecţie, inclusiv prin aplicarea principiului Simmenthal, se impun puterilor etatice ale statelor membre - instanţelor judecătoreşti - în limitele (de reglementare) determinate de competenţele exclusive sau partajate ale Uniunii, astfel încât o instanţă naţională pune în aplicare dreptul UE exclusiv în limitele acestor competenţe, în sensul strict delimitat de prevederile art. 51 alin. (1) teza I CDFUE, care concordă sub acest aspect cu prevederile art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

De aceea, subordonarea standardelor naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale în raport de supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, potrivit jurisprudenţei CJUE din cauza Akerberg Fransson, nu este aplicabilă decât în acele cauze penale referitoare la infracţiuni care privesc domeniile în care s-a realizat un transfer de competenţe către Uniune.

În sistemul unional de protecţie, potrivit art. 52. alin. (1) CDFUE, dreptul la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior) nu este un drept fundamental absolut, fiind susceptibil de limitare prin intermediul unui test de proporţionalitate stricto sensu, în virtutea căruia se pot justifica restrângeri în măsura în care acestea sunt necesare şi adecvate în raport de "obiectivele de interes general recunoscute de Uniune" - de pildă, protecţia intereselor financiare ale UE -, respectiv pentru protejarea "drepturilor şi libertăţilor celorlalţi".

De altfel, în jurisprudenţa analizată în speţă, CJUE a efectuat un atare examen de proporţionalitate pentru a explica restrângerea exerciţiului dreptului fundamental analizat, sens în care a statuat că "ţinând seama de necesara punere în balanţă a (...) standard[lui] naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii" (hotărârea Lin, punctul 123). Este esenţial de observat că, testul de proporţionalitate stricto sensu realizat de CJUE nu a vizat prevederile art. 49 alin. (1) teza a III-a CDFUE, care consacră dreptul fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (mitior lex) în sistemul unional de protecţie, preferând să se refere exclusiv la standardul naţional de protecţie.

Oricum, limitarea lex mitior prin intermediul testului de proporţionalitate stricto sensu în baza art. 52. alin. (1) CDFUE nu vizează de plano standardul convenţional (CEDO), deoarece, potrivit art. 52 alin. (3) teza a II-a CDFUE, dreptul Uniunii poate conferi doar o protecţie mai largă drepturilor fundamentale reglementate de CEDO, mai ales în contextul în care acestea, astfel cum sunt garantate prin CEDO şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii [art. 6 parag. (3) TUE], dobândind astfel statutul unor izvoare primare ce tronează la vârful ordinii juridice a UE.

Totodată, rămâne dificil de înţeles raţiunea pentru care CJUE a reţinut, în mod singular, că statul de drept - al cărui element esenţial este principiului securităţii juridice, ce coagulează exigenţele de previzibilitate, precizie şi neretroactivitatea legii penale - este identificat în cuprinsul art. 2 TUE "atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre" (hotărârea Lin, punctul 114), de vreme ce, potrivit aceluiaşi text normativ, "respectarea drepturilor omului" beneficiază de acelaşi statut axiologic în ordinea de drept a Uniunii Europene, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilitatea scindării dispoziţiilor art. 49 alin. (1) CDFUE, în sensul asigurării unui regim diferit de protecţie pentru retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior).

I.6. Standarde rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi raportul acestora cu standardele unionale

Prin raportare la blocul unional de protecţie a drepturilor fundamentale Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o semnificaţie specială (a se vedea în special Hotărârea ERT, C-260/89, EU:C:1991:254, punctul 41, precum şi Hotărârea Kadi şi Al Barakaat International Foundation/Consiliul şi Comisia, C-402/05 P şi C-415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 283). Articolul F alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, devenit, după modificare, articolul 6 alin. (2) UE, a codificat această jurisprudenţă.

Articolul 53 din Cartă prevede că niciuna dintre dispoziţiile acesteia nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii şi de dreptul internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia Europeană sau CEDO), precum şi prin constituţiile statelor membre. Carta are aceeaşi valoare juridică ca şi tratatele pe care se bazează Uniunea Europeană (TUE şi TFUE). Prin urmare, toate trei sunt considerate drept primar al Uniunii Europene şi se află pe primul loc printre sursele dreptului UE. Din acest motiv, instituţiile UE sunt obligate să respecte Carta, la fel ca şi statele membre atunci când pun în aplicare dreptul UE.

Articolul 52 alin. (3) prima teză din Cartă prevede că, în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Potrivit explicaţiilor referitoare la această dispoziţie, înţelesul şi întinderea drepturilor garantate sunt determinate nu numai de textul Convenţiei Europene, ci printre altele şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB (C-279/09, EU:C:2010:811, punctele 35 şi 37), şi Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma şi Biroul Executorului Judecătoresc RR. (C-205/15, EU:C:2016:499, punctul 41). Articolul 52 alin. (3) a doua teză permite totuşi ca dreptul Uniunii să ofere o protecţie mai largă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dreptul Uniunii Europene permite CJUE să deroge de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului numai în măsura în care prima curte recunoaşte anumitor drepturi fundamentale o protecţie mai largă decât cea de a doua. Şi această derogare este permisă doar dacă astfel nu se diminuează protecţia unui alt drept fundamental prevăzut de Cartă, care corespunde unui drept prevăzut de CEDO, stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, în acele cazuri în care trebuie să se realizeze un echilibru între anumite drepturi fundamentale [hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C-275/06, EU:C:2008:54, punctul 68)].

Prin urmare, Înalta Curte consideră că a accepta aplicarea unui standard de protecţie a drepturilor fundamentale inferior celui stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar constitui nu doar o încălcare a Convenţiei, ci a Cartei înseşi care trimite la respectarea drepturilor fundamentale recunoscute de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special CEDO, precum şi prin constituţiile statelor membre.

În cadrul blocului convenţional de protecţia a drepturilor omului, referitor la dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană, în jurisprudenţa sa Curtea de la Strasbourg a reţinut următoarele:

a- După cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 din Convenţia europeană trebuie interpretat şi aplicat astfel încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, condamnării şi pedepselor arbitrare (cauza S.W. contra Regatului Unit, 22 noiembrie 1995);

b- Articolul 7 din Convenţie nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în defavoarea acuzatului (cauza Welch contra Regatului Unit, 9 februarie 1995, cauza Mihai Toma contra României, Hotărrârea din 24 ianuarie 2012). Mai general, aceasta consacră, de asemenea, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - "nullum crimen, nulla poena sine lege" (cauza Kokkinakis contra Greciei, hotărârea din 25 mai 1993).

c- Curtea a constatat o încălcare a articolului 7 din Convenţia într-o cauză recentă în care reclamanţii au fost condamnaţi pentru o infracţiune prescrisă (cauza Antia şi Khupenia c. Georgiei, Hotărârea din 18 iunie 2020). Curtea a reţinut că prescripţia poate fi definită ca fiind dreptul conferit de lege autorului unei infracţiuni de a nu fi urmărit sau judecat din nou după ce a trecut o anumită perioadă de la comiterea infracţiunii. Termenele de prescripţie, care sunt o caracteristică comună a sistemelor juridice ale statelor contractante, au mai multe scopuri, printre care garantarea securităţii juridice prin încetarea acţiunilor şi prevenirea unei încălcări a drepturilor apărării, care ar putea fi periclitate dacă instanţele ar fi chemate să se pronunţe pe baza unor probe incomplete din cauza trecerii timpului. În cauză Curtea a observat că, în acest context, principala întrebare pe care o avea în faţa sa în exercitarea competenţei sale de supraveghere în temeiul articolului 7 era dacă, având în vedere expirarea termenului de prescripţie aplicabil infracţiunii în cauză, exista un temei juridic valabil pentru condamnarea reclamanţilor. Cu alte cuvinte, astfel cum se poate deduce din constatările Curţii prezentate mai sus, o restabilire a răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie ar fi considerată incompatibilă cu principiile fundamentale ale legalităţii (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi previzibilităţii consacrate la articolul 7 din Convenţia europeană.

d- în cazul în care o infracţiune este supusă prescripţiei în temeiul dreptului intern, iar termenul de prescripţie a expirat, astfel încât răspunderea penală este exclusă, articolul 7 din Convenţia europeană se opune, în absenţa unui temei juridic valabil, reînceperii procedurilor cu privire la această infracţiune. A susţine contrariul ar echivala cu a admite "aplicarea retroactivă a dreptului penal în detrimentul acuzatului" (cauza Del Río Prada contra Spaniei).

În Ghidul privind aplicarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat:

"Chiar dacă art. 7 § 1 din Convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (spre deosebire de art. 15 paragraful 1 din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice şi de art. 9 din Convenţia americană privind drepturile omului), Curtea a considerat că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 103-109, privind o pedeapsă la 30 de ani de închisoare în loc de detenţiune pe viaţă].

În opinia Curţii, "aplicarea unei pedepse mai aspre pentru singurul motiv că aceasta era prevăzută la momentul comiterii infracţiunii reprezintă o aplicare în defavoarea inculpatului a normelor ce reglementează succesiunea legilor penale în timp. Acest lucru ar echivala, în plus, cu ignorarea oricărei schimbări legislative favorabile inculpatului intervenite înainte de proces şi cu impunerea în continuare de pedepse pe care statul, şi colectivitatea pe care o reprezintă, le consideră deja excesive" (ibidem, pct. 108). Curtea a remarcat că la nivel european şi internaţional s-a dezvoltat treptat un consens pentru a considera că aplicarea legii penale, chiar posterioară săvârşirii infracţiunii, care prevede o pedeapsă mai uşoară a devenit un principiu fundamental al dreptului penal (ibidem, pct. 106).

54. Cu toate acestea, un vid legislativ de trei luni între abolirea pedepsei capitale şi modificarea în consecinţă a C. pen. (înlocuind pedeapsa cu moartea cu închisoarea pe viaţă) nu oferă inculpatului dreptul de a beneficia de pedeapsa mai favorabilă aplicabilă între timp (Ruban împotriva Ucrainei, pct. 41-46, în ceea ce priveşte o pedeapsă cu închisoare de 15 ani). Într-o astfel de situaţie, Curtea ţine seama de condiţiile în care a avut loc abolirea pedepsei capitale în statul în cauză, în special de faptul că respectivul vid legislativ nu rezulta dintr-o dorinţă deliberată (ibidem, pct. 45).

55. Chiar dacă în hotărârea Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), Curtea nu s-a pronunţat în mod explicit asupra unui eventual efect retroactiv al modificărilor legislative în beneficiul persoanelor condamnate definitiv, aceasta a aplicat recent principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile faţă de o persoană condamnată definitiv, în măsura în care dreptul naţional impunea în mod expres instanţelor naţionale să revizuiască din oficiu o hotărâre de condamnare în cazul în care o lege posterioară reducea pedeapsa aplicabilă pentru o infracţiune (Gouarré Patte împotriva Andorrei, pct. 28-36). Pentru Curte, în cazul în care un stat prevede expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, acesta trebuie să permită justiţiabililor săi să exercite acest drept conform garanţiilor din Convenţie (ibidem, pct. 35).

56. Principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile se poate aplica, de asemenea, la stabilirea unei pedepse contopite pentru mai multe condamnări (Koprivnikar împotriva Sloveniei, pct. 59)!.

În doctrină (C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 572) s-a arătat că prevederile art. 7 din Convenţia europeană au "un caracter absolut; ele fac parte din ceea ce doctrina de specialitate denumeşte a fi conţinutul dur (noyaux dur) al reglementărilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor omului, în sensul că statele semnatare nu sunt autorizate să deroge de la prevederile lor". Astfel, art. 15 parag. 2 din Convenţia europeană nu îngăduie înaltelor părţi contractante nicio derogare de la art. 7 din acelaşi instrument regional de protecţie a drepturilor omului, nici chiar în caz de război sau de pericol public ce ar fi de natură să ameninţe viaţa naţiunii.

Aşa cum s-a precizat cu drept cuvânt în literatura de specialitate (P. Rolland, Article 7 (Commentaire), în L.-E. Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert, La Convention Européenne des Droits de L’Homme. Commentaire article par article, Paris, Editions Economica, 2000, p. 293) cu legalitatea infracţiunilor şi pedepselor şi corolarul său neretroactivitatea legii penale, art. 7 din Convenţia europeană consacră unul dintre principiile fundamentale ale civilizaţiei juridice europene. Tot în doctrină s-a relevat că principiile fundamentale la care art. 7 parag. 1 face aluzie sunt următoarele: legalitatea infracţiunilor (nullum crimen sine lege), neretroactivitatea infracţiunilor (nullum crimen sine lege praevia), legalitatea pedepselor (nulla poena sine lege) şi neretroactivitatea pedepselor (nulla poena sine lege praevia). Tot astfel, în doctrină (B. Stern, De l’ utilisation du temps en droit international pénal, în Le Droit international et le temps, Actes du Colloque de Paris de la Société Française pour le Droit International, Editions A. Pedone, Paris, p. 255) s-a arătat că în dreptul internaţional principiul nulla poena sine lege trebuie interpretat ca nulla poena sine iure.

Prin urmare, Înalta Curtea constată că instanţa de contencios european a drepturilor omului a reţinut apariţia unui consens treptat în Europa şi la nivel internaţional în jurul ideii că aplicarea legii penale care prevede o pedeapsă mai blândă, chiar şi una pronunţată după săvârşirea infracţiunii, a devenit un principiu fundamental al dreptului penal (Scoppola c. Italiei). Într-o altă cauză instanţa de contencios european a arătat că atunci când un stat a prevăzut în mod expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, trebuie să permită cetăţenilor săi să folosească acest drept în conformitate cu garanţiile Convenţiei (Gouarré Patte c. Andora).

În interpretarea art. 7 din Convenţia europeană Curtea de la Strasbourg a apreciat în Avizul emis în data de 26 aprilie 2022 la sesizarea Curţii de Casaţie din Armenia în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) că "în cazul în care răspunderea penală pentru o infracţiune este prescriptibilă şi s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, art. 7 din Convenţie europeană se opune reînceperii procedurilor cu privire la infracţiunea respectivă. Revine în primul rând instanţei naţionale sarcina de a stabili dacă normele de drept internaţional care au valoare normativă în ordinea juridică internă pot constitui un temei juridic suficient de clar şi previzibil în sensul articolului 7 din Convenţia europeană pentru a permite concluzia că infracţiunea în cauză nu este prescrisă."

Faţă de considerentele anterioare, Înalta Curte opinează că aparţine competenţei constituţionale a instanţei supreme să determine şi să aplice prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor inderogabile, atunci când în privinţa acestor drepturi există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi standardul de protecţie conferit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă.

Deopotrivă, este rolul instanţei supreme de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile, nu poate fi acceptat un dublu standard de protecţie, care să conducă la o scindare nepermisă a conţinutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept, în funcţie de natura faptului juridic care a generat incidenţa dreptului.

Dacă este unanim acceptat că rolul Înaltei Curţi a unui stat membru nu este acela de a polemiza cu instanţele europene, la fel de adevărat este că Înaltei Curţi îi revine rolul de a aplica în concret dispoziţiile naţionale la cauza dedusă judecăţii, astfel încât să se asigure o coerenţă din perspectiva standardului de protecţie al drepturilor fundamentale, cu luarea în considerare a jurisprudenţei în egală măsură obligatorii a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care prevede ea însăşi obligaţia respectării standardului celui mai ridicat de protecţie în materia drepturilor fundamentale.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie opinează că în toate cazurile concrete instanţele trebuie să verifice respectarea standardelor rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

O obligaţie similară le incumbă şi parchetelor în cauzele pendinte.

I.7. Referitor la natura şi efectele deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională în considerarea principiului legalităţii

Prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, deoarece respectivele dispoziţii legale "31. (…) sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale".

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor.

Şi în considerentele acestei decizii instanţa de contencios constituţional a învederat că unul dintre temeiurile soluţiei dispuse este încălcarea principiului legalităţii incriminării reţinând că:

"prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii penale prin analogie.

Or, Curtea a statuat constant, în jurisprudenţa sa, că prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării", iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale (Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese, să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale.

Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevăd şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018."

Cum prin ambele decizii ale Curţii Constituţionale este sancţionată încălcarea principiului legalităţii incriminări, Înalta Curtea apreciază că aplicabilitatea acestora a fost permisă de CJUE în condiţiile în care:

i. prin hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a apreciat că Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene;

ii. prin Ordonanţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov (România), Curtea (Camera a noua) a statuat, în temeiul art. 99 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, că decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de corupţie.

Înalta Curte opinează că imperativul respectării efectului general obligatoriu al actelor de jurisdicţie constituţională, consfinţit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, reprezintă, fără îndoială, edificiul ordinii juridice constituţionale specifice statului de drept. Aceasta este caracterizată în mod idiomatic de supremaţia legii fundamentale - şi preeminenţa dreptului - sancţionată în primul rând prin obligativitatea faţă de toate persoanele (erga omnes) a Deciziilor Curţii Constituţionale, în raport cu toate puterile etatice, inclusiv faţă de puterea judecătorească.

Curtea Constituţională a statuat că "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi Deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (T. Toader, M. Safta, Contencios constituţional, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2020, Ediţia a II-a, revizuită şi actualizată, p. 372). "Întrucât toate considerentele unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea Constituţională constată că autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017).

În acest context, pentru a elimina orice potenţială controversă referitoare la obligativitatea erga omnes a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - dacă ar mai exista subsecvent publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 -, în special din perspectiva incidenţei acesteia cu privire la situaţiile juridice tranzitorii la momentul publicării, Înalta Curte apreciază necesar să analizeze natura juridică a declaraţiei de neconstituţionalitate din cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, aceasta fiind aptă să influenţeze geometria efectelor respectivului act de jurisdicţie constituţională.

În considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, instanţa de contencios constituţional a optat să abordeze acest topic - natura juridică a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - prin raportare la "criteriile tradiţionale/clasice", gravitând în sfera dihotomiei dintre deciziile simple/extreme şi cele interpretative, pe care le echivalează deciziilor cu rezervă de interpretare, statuând că aceasta "55. (…) nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme (...)".

Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358/2022, Înalta Curte opinează că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 are natura juridică a unei decizii simple/extreme.

În acest cadru, mai întâi, Înalta Curtea opinează că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu poate fi calificată drept o decizie interpretativă de admitere stricto sensu, deoarece nu identifică o multitudine de interpretări potenţiale ale normei unice reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., urmată de eliminarea acelei interpretări contrare legii fundamentale, ca efect al declaraţiei de neconstituţionalitate. Altfel spus, este cert că respectivul act de jurisdicţie constituţională nu a statuat nicio rezervă de interpretare neutralizantă, care să elimine interpretarea contrară Constituţiei aptă să "reconstruiască" norma într-un sens generator de efecte juridice substanţiale compatibile cu exigenţele constituţionale, ci, dimpotrivă, a sancţionat însăşi norma - "soluţia legislativă" -, fiind lipsit de relevanţă că a lăsat nealterat textul dispoziţiei normative.

În al doilea rând, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu permit posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) aditivă, deoarece instanţa de contencios constituţional nu a sancţionat vreo omisiune legislativă, ci o soluţie legislativă existentă la nivelul dreptului pozitiv.

În al treilea rând, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) substitutivă, lipsind în dispozitivul acesteia soluţia normativă destinată să substituie, cu sau fără alterarea textului dispoziţiei legale, norma declarată neconstituţională. În acest sens este esenţial de subliniat că, deşi "68. (...) în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidenţiat faptul că soluţia legislativă din C. pen. din 1969 îndeplinea exigenţele de claritate şi previzibilitate, (...) Curtea observă însă că indicarea soluţiei legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ şi în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conţinută de C. pen. din 1969. Astfel, Curtea subliniază că, deşi a sancţionat soluţia legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen., deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripţiei prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezenţa acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional".

În al patrulea rând, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 drept o decizie (manipulativă) de admitere "parţială" non-textuală (decizie de ablaţie) pentru simplul argument că textul art. 155 alin. (1) C. pen. conţine o singură soluţie normativă, iar nu o dualitate dintre care una să fie afectată de nelegitimitate constituţională. Altfel spus, în contextul unicităţii soluţiei legislative nu se poate discuta de plano despre reducerea sferei de aplicare a dispoziţiei legale afectate de nelegitimitate constituţională, ci chiar de anihilarea sa integrală în contextul declarării neconstituţionale a soluţiei legislative însăşi.

În al cincilea rând, din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu se poate trage concluzia că Decizia nr. 297/2018 era o decizie (manipulativă) de admitere "parţială" textuală, de vreme ce declaraţia de neconstituţionalitate vizează soluţia legislativă în ansamblul său, iar nu un fragment al dispoziţiei legale atacate, prin care aceasta este reglementată. Altfel spus, Curtea Constituţională nu a statuat că sintagma "oricărui act de procedură în cauză" ar fi contrară legii fundamentale, declaraţia de neconstituţionalitate privind soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză".

Aşadar, observăm că asimilarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 cu deciziile simple/extreme s-a efectuat din perspectiva efectelor pe care aceasta le produce, de vreme ce "Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau", astfel încât, fără să existe o altă soluţie legislativă - normă - în planul respectivului text normativ, care ar pune altminteri problema reducerii sferei sale de aplicare, acesta din urmă nu este idoneu să genereze vreun efect substanţial, deoarece "73. (...), în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, (...), prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".

Astfel fiind, faţă de considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi ţinând seama de "permisiunea Lin" de aplicare a jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional relaţionată principiului legalităţii incriminării, Înalta Curtea opinează că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este o decizie simplă non-textuală care alterează activitatea substanţială a normei unice pe care textul o conţine şi care trebuie avută în vedere în scopul evitării creării unei lex tertia, în aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.

Înalta Curtea apreciază că, deşi nu pot fi calificate ele însele ca mitior lex, deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 întemeiate pe aplicabilitatea principiului legalităţii incriminării în condiţile constatării caracterului imprevizibil al normei de drept penal substanţial precum şi încălcarea de către legiuitor a obligaţiei pozitive de a interveni prompt în scopul înlăturării ipotezei de neconstituţionalitate constatate, configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) C. pen., un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale aplicabile până la soluţionarea definitivă a cauzei în cadrul operaţiunii de evaluare globală impuse de jurisdicţia constituţională în scopul evitării creării unei lex tertia. Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanţială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

Înalta Curtea mai notează că în decizia nr. 180/2019 Curtea Constituţională a apreciat că "o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare poate avea efecte asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare. Or, câtă vreme este validă o astfel de interpretare cu privire la cauzele definitiv judecate, cu atât mai mult, cu privire la cauzele penale în care litigiul nu a fost epuizat, o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de drept penal substanţial poate avea efecte asimilate efectelor unei legi penale mai favorabile. Per a contrario şi în antiteză, există şi situaţii în care, întrucât decizia Curţii Constituţionale, producând, în conţinutul normei legale analizate, efecte mai aspre, nu poate genera aplicabilitatea normei respective tocmai ca urmare a aplicării principiului constituţional al legii penale mai favorabile".

Pentru evitarea oricărui dubiu de interpretare, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 155 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice întreruptive de prescripţie după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituţională prin actele de jurisdicţie constituţională sus iterate. Aceasta va ultraactiva, în aplicaţiunea art. 5 C. pen., guvernând regimul juridic al întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi cu privire la actele subsecvente intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022.

Astfel fiind, Înalta Curte opinează că din cuprinsului Hotărârii CJUE pronunţate în data de 24 iulie 2023 şi ordonanţei din 09.01.2024 trebuie dedus că deciziile Curţii Constituţonale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) în care ar exista riscul ca prin combinarea dispoziţiilor substanţiale din legi succesive să se ajungă la o lex tertia şi, astfel, la încălcarea principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei.

În lipsa oricăror repere normative concordante cu exigenţele impuse de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie - statu quo legislativ care, de altfel, a condus la declararea neconstituţionalităţii unicei soluţii legislative reglementate de prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. -, în pofida evocării orientative a soluţiei legislative din C. pen. din 1969 în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu pot fi identificate la nivelul dreptului pozitiv în niciun moment, de la data intrării în vigoare a noii codificări penale substanţiale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, norme care să identifice actele ce pot genera efectul întreruptiv de prescripţie. În acest sens, Curtea a statuat în mod clar că "nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, parag. 68).

Astfel, până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în materie penală nu a funcţionat întreruperea cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale. Ipotezele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

În final, Înalta Curte reiterează faptul că art. 7 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale prohibeşte de o manieră absolută aplicarea retroactivă a legii penale în detrimentul persoanei acuzate, consfinţind astfel un drept fundamental absolut de la care nu se poate deroga (a se vedea CtEDO, hotărârea din 21 octombrie 2013, în cauza Del Río Prada contra Spaniei).

I.8. Interpretarea constantă şi previzibilă a jurisprudenţei române cu privire la prescripţia răspunderii penale

Înalta Curte consideră că, începând cu C. pen. Carol al II-lea (1936), în mod constant în practica judiciară s-a reţinut că, opţiunea legiuitorului român a fost aceea de a concepe instituţia prescripţiei răspunderii penale ca una de drept penal substanţial în toate componentele sale [inclusiv termene (efectele prescripţiei răspunderii penale depind de împlinirea unui termen calculat în mod obiectiv, în funcţie de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită), cauze de încetare sau suspendare, prescripţie specială].

Prescripţia (inclusiv în componentele ce ţin de cauzele de întrerupere) este intim legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenţei unei legi substanţiale care să permită persoanei să prevadă consecinţele acţiunilor sale, precum şi aplicabilitatea deplină a principiului legalităţii incriminării şi a sancţiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege).

Întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept substanţial, fiind intim legată de instituţia răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanţei sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunţat la tragerea la răspunderea penală a infractorului. Întreruperea prescripţiei este prevăzută în Partea generală a C. pen. ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripţie.

Fiind o instituţie de drept penal, se vor aplica în privinţa prescripţiei răspunderii penale regulile ataşate principiului legalităţii ori al neretroactivităţii legii penale mai severe atât în ceea ce priveşte termenele, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau suspendare.

Înalta Curte Curtea opinează că nu poate fi invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Cöeme şi alţii contra Belgiei (hotărârea din 22 iunie 2000) pentru a justifica calificarea prescripţiei răspunderii penale ca instituţie de drept procedural, această dezlegare trebuind privită prin raportare la natura procedurală a instituţiei prescripţiei în dreptul belgian. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că, prin consacrarea în dreptul intern a naturii de drept penal substanţial a prescripţiei răspunderii penale cu privire la care se aplică regulile legii penale mai favorabile, a fost creat un standard de protecţie a drepturilor fundamentale superior celui care decurge din unele hotărâri ale instanţei de contencios european al drepturilor omului, care stabileşte doar standardul minimal de protecţie.

În acest sens, în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 67 din 31 ianuarie 2013), s-a arătat că "Împrejurarea că în alte legislaţii europene este posibilă extinderea termenului de prescripţie şi aplicarea imediată a noii reglementări izvorăşte din îndeplinirea unor condiţii cumulative referitoare la caracterul de normă procesual penală a prescripţiei şi la imprescriptibilitatea infracţiunilor de omor, a crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii.

Este adevărat că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat în sensul împiedicării prelungirii duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale, sens în care, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări.

După cum se poate observa, în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene, termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale şi, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, secţia întâi, care, 4 ani mai târziu, şi-a nuanţat poziţia prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Achour contra Franţei, paragraful 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie.

Ulterior, la data de 29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeaşi cauză, că nu a fost afectat art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu există nicio îndoială că, la momentul apariţiei noii legi (respectiv la 1 martie 1994), reclamantul ar fi putut să prevadă că, prin comiterea unei infracţiuni înainte de 13 iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat), va putea fi considerat recidivist şi i se va putea mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecinţă.

El a fost astfel în măsură să prevadă consecinţele legale ale acţiunilor sale şi să îşi adapteze conduita în mod corespunzător (paragraful 53). Prin urmare, este de observat că schimbarea soluţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere o analiză de speţă, fapt care este de natură a menţine caracterul de norme mai favorabile eventualelor prevederi de drept substanţial (cum ar fi cele din speţă referitoare la recidivă). De altfel, chiar în Cauza Cöeme şi alţii contra Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie.

Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. contra Franţei, paragraful 26. În susţinerea aceloraşi raţiuni, Curtea Constituţională face trimitere la recenta jurisprudenţă a Curţii Europene, care, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma contra României, publicată şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea "să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile" [a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola contra Italiei (nr.

2) pct. 93 şi 109]. Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile".

Prin urmare, fiind o instituţie de drept penal substanţial instituţia prescripţiei va trebui să fie evaluată în cadrul mecanismului creat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014) în scopul evitării lex tertia.

În sinteză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pentru aplicarea dispoziţiilor unionale, convenţionale şi naţionale trebuie avute în vedere următoarele şapte repere:

1. Dezlegările jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, astfel încât, aparte de intangibilul lor caracter general obligatoriu, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, acestea vor fi de plano exceptate de la orice dezbateri privind potenţialul efect de excluziune în virtutea preeminenţei/primordialităţii dreptului Uniunii, conform principiului Simmenthal. Din cuprinsul Hotărârii CJUE pronunţate în data de 24 iulie 2023 şi ordonanţei din 09.01.2024 trebuie dedus că deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 în componenta ce ţine de respectarea principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei. Fiind o instituţie de drept penal substanţial instituţia prescripţiei va trebui să fie evaluată în cadrul mecanismului creat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014) în scopul evitării lex tertia.

2. Efectul de excluziune a standardului naţional de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior), în virtutea preeminenţei art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, respectiv Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, potrivit jurisprudenţei CJUE analizate (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024), nu se referă la standardul de protecţie conferit de CEDO şi/sau jurisprudenţa CtEDO, ci vizează exclusiv standardul naţional de protecţie;

3. Instanţele judecătoreşti au obligaţia de rang constituţional să asigure justiţiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale aplicând motivat în acest sens standardul adecvat de protecţie impus de normele de drept. Actul de justiţie este indispensabil pentru protecţia efectivă a drepturilor fundamentale. Este în competenţa instanţelor judecătoreşti să determine şi să aplice prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor inderogabile, atunci când în privinţa acestor drepturi există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă. Având ca reper prevederile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022 potrivit cărora magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor obligaţii similare le incumbă şi parchetelor;

4. Principiul legalităţii incriminării, al retroactivităţii legii penale mai favorabile şi al neretroactivităţii legii penale mai severe fac parte din categoria drepturilor inderogabile ce ţin de tradiţiile constituţionale comune statelor membre.

5. Interesele financiare ale Uniunii Europene trebuie protejate, cu respectarea drepturilor fundamentale de la care nu se poate deroga. Într-o comunitate de drept precum Uniunea Europeană, drepturile fundamentale ale persoanelor nu sunt mai puţin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu preţul unei încălcări a drepturilor fundamentale inderogabile.

6. Chiar şi ulterior hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], precum şi ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, instanţele sunt obligate să evite realizarea unei lex tertia în determinarea legii aplicabile şi a tratamentului sancţionator într-o cauză penală şi să respecte soluţia pronunţată în decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.

7. Aplicarea unui standard de protecţie a drepturilor fundamentale inferior celui stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituie nu doar o încălcare a Convenţiei, ci a Cartei înseşi care trimite la respectarea drepturilor fundamentale recunoscute de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia europeană, precum şi constituţiile statelor membre.

II. APLICAREA STANDARDELOR UNIONALE, CONVENŢIONALE ŞI CONSTITUŢIONALE ÎN PREZENTA CAUZĂ

Înalta Curte consideră că sunt nefondate criticile formulate de parchet care vizează evaluarea greşită de către instanţa de apel a incidenţei prescripţiei răspunderii penale faţă de considerentele hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin] pentru motive ce ţin, pe de o parte, de domeniul de aplicare a hotărârii Curţii de La Luxembourg, iar, pe de altă parte, pentru motive relative la protecţia drepturilor fundamentale la standardul consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În legătură cu aceste critici Înalta Curte reţine:

II.1. Încercarea de extindere a sferei de aplicare a hotărârilor Curţii de la Luxembourg prin motivele de recurs în casaţie formulate de parchet

Înalta Curte constată că nu intră în domeniul de aplicare al celor două hotărâri ale CJUE infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals material în înscrisuri oficiale, fals în declaraţii pentru care parchetul solicită să se constate că în mod eronat s-a reţinut intervenţia prescripţiei răspunderii penale în temeiul hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], respectiv a ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi al infracţiunilor de corupţie.

Astfel, pe de o parte, sfera de aplicare a hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], invocate de parchet se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995) precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023. Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...". Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181- art. 185 din noua secţiune denumită "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenţiei şi incriminează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare şi sfera subiecţilor vizaţi de noua reglementare.

Pe de altă parte, sfera de aplicare a ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 se limitează la Decizia 2006/928, precum şi la articolul 49 alin. (1) şi cu articolul 53 din Cartă.

În aceste coordonate, Înalta Curte opinează că schimbarea domeniului de interpretare şi aplicare a sintagmei "infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" şi extinderea lui la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals material în înscrisuri oficiale, fals în declaraţii ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul şi, astfel, ar fi incompatiblă cu standardele unui stat de drept.

A admite susţinerile parchetului din cadrul recursului în casaţie şi a extinde domeniul de interpretare şi aplicare al celor două hotărâri CJUE la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals material în înscrisuri oficiale, fals în declaraţii ar echivala cu încălcarea de către instanţa supremă a ordinii juridice, precum şi cu instituirea arbitrariului, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.

Drept urmare, în raport de argumentele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals material în înscrisuri oficiale, fals în declaraţii nu intră, ratione materiae, în sfera hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], respectiv a ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09 ianuarie 2024, în cauza C-131/23.

II.2. Temeinicia soluţiei instanţei de apel relativ la incidenţa prescripţiei răspunderii penale prin aplicarea blocului convenţional şi constituţional ca urmare a răsturnării prezumţiei relative a protecţiei echivalente

Înalta Curtea apreciază că trebuie evaluat dacă următoarele concluzii ale hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], respectiv ale ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 sunt compatibile cu standardul minimal rezultat din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:

1. Dispoziţiile articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare - hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin];

2. Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare. - ordonanţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23.

Înalta Curte notează că prin decizia penală nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015 a fost constată intervenţia prescripţiei răspunderii penale după cum urmează:

În privinţa inculpaţilor A. şi B.:

a. infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani. În sarcina inculpatului A. au fost reţinute 38 de acte materiale - în cazul infracţiunii continuate termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data ultimei acţiuni sau inacţiuni - ultimul act material fiind săvârşit în cursul anului 2012. Pentru inculpata B., au fost reţinute 34 de acte materiale, ultimul act material fiind săvârşit în anul 2013. Prin urmare, în anul 2017, respectiv 2018 s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale.

b. infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) C. pen., este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, fiind incidente, din perspectiva termenului de prescripţie, tot prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.. În sarcina inculpaţilor A. şi B. au fost reţinute 22 de acte materiale, ultimul act material fiind săvârşit în anul 2012. Prin urmare, în anul 2017 s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale.

c. infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 C. pen., este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani sau amendă, fiind incidente dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.. În sarcina inculpatului A. au fost reţinute două acte materiale, ultimul act material fiind săvârşit în luna decembrie 2012. Prin urmare, în decembrie 2017 s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale.

d. infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatei B. în legătură cu contractul de cesiune dintre S.C. Z. S.R.L. şi S.C. Z. S.R.L., se reţine ca fiind săvârşită în perioada 17 - 22.10.2014, dată de la care începe să curgă şi termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.. Prin urmare, în 21.10.2019 s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale.

e. participaţia improprie la complicitate la tentativa la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 52 alin. (2) C. pen., raportat la art. 48 alin. (1) C. pen., art. 32 C. pen. şi art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 3 ani la 10 ani şi 6 luni. În condiţiile reţinerii tentativei, potrivit art. 33 alin. (2) C. pen., limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, respectiv de la 1 an şi 6 luni la 5 ani şi 3 luni închisoare, fiind fără relevanţă, din această perspectivă, reţinerea participaţiei improprii în condiţiile art. 52 alin. (1) C. pen.. Sub aspectul termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt incidente dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., acesta fiind de 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. Infracţiunea a fost săvârşită de inculpaţii A. şi B. la data de 29.04.2013, în legătură cu CL5, ce a condus la încheierea contractului de lucrări nr. x/29.04.2013. Prin urmare, în 28.04.2021 s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale.

2. Cu privire la inculpata C., infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni (de la 2 la 7 ani, limite majorate cu 1/3). Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie este de 8 ani şi începe să curgă de la data comiterii ultimului act material, respectiv 18.12.2012, astfel încât termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 17.12.2020.

În consecinţă, în aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionalei nr. 297 din 26 aprilie 2018, nr. 358 din 26 mai 2022 şi nr. 265 din 6 mai 2014 în considerarea art. 7 din Convenţia europeană instanţa de apel a reţinut intervenţia prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile concurente reţinute în sarcina inculpaţilor în intervalul de timp 2017 - 28 aprilie 2021, deci cu mai mult de doi ani înainte de pronunţarea primei hotărâri de către CJUE.

În măsura în care s-ar aprecia că aplicarea hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], respectiv a ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 vizează toate infracţiunile de care sunt acuzaţi inculpaţi efectul potenţial ar fi oricum limitat la:

i. infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatei B. în legătură cu contractul de cesiune dintre S.C. Z. S.R.L. şi S.C. Z. S.R.L., se reţine ca fiind săvârşită în perioada 17 - 22.10.2014, dată de la care începe să curgă şi termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.. Prin urmare, în 21.10.2024 s-ar împlini termenul special de prescripţie a răspunderii penale.

ii. participaţia improprie la complicitate la tentativa la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 52 alin. (2) C. pen., raportat la art. 48 alin. (1) C. pen., art. 32 C. pen. şi art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 3 ani la 10 ani şi 6 luni. În condiţiile reţinerii tentativei, potrivit art. 33 alin. (2) C. pen., limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, respectiv de la 1 an şi 6 luni la 5 ani şi 3 luni închisoare, fiind fără relevanţă, din această perspectivă, reţinerea participaţiei improprii în condiţiile art. 52 alin. (1) C. pen.. Sub aspectul termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt incidente dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., acesta fiind de 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. Infracţiunea a fost săvârşită de inculpaţii A. şi B. la data de 29.04.2013, în legătură cu CL5, ce a condus la încheierea contractului de lucrări nr. x/29.04.2013. Prin urmare, în 28.04.2029 s-ar împlini termenul special de prescripţie a răspunderii penale.

iii. infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. de care a fost acuzată inculpata C., care este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni (de la 2 la 7 ani, limite majorate cu 1/3). Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie este de 8 ani şi începe să curgă de la data comiterii ultimului act material, respectiv 18.12.2012, astfel încât termenul special de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 17.12.2028.

Pentru celelalte infracţiuni cu care a fost sesizată instanţă chiar şi în aceste condiţii se poate constata împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Înalta Curte constată că solicitarea parchetului vizează o situaţie care se învederează a fi o veritabilă încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia europeană. Astfel, parchetul consideră că pentru infracţiunile enumerate mai sus se impune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, chiar dacă trecerea timpului a făcut să se stingă din memoria societăţii conflictul de drept penal născut din săvârşirea infracţiunilor, să reintre în normal relaţiile sociale şi să dispoară sentimentul de insecuritate socială cel mai târziu la data de 28.04.2021, iar ca urmare a pronunţării la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a hotărârii în cauza C-107/23 PPU [Lin] a fost reactivat ius punendi al statului.

Mai întâi, Înalta Curte apreciază că o astfel de ipoteză se află în conflict cu interpretarea obligatorie oferită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului art. 7 din Convenţia europeană Curtea de la Strasbourg în Avizul emis în data de 26 aprilie 2022 la sesizarea Curţii de Casaţie din Armenia în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) şi prin urmare standardul de protecţie conferit de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este inferior celui conferit de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază se impune verificarea subzistenţei în prezenta cauză a prezumţiei protecţiei echivalente.

Rezultată din dezvoltările jurisprudenţiale ale Curţii Europene prezumţia protecţiei echivalente denumită şi prezumţia Bosphorus are aplicabilitatea generală şi abstractă, fiind o prezumţie relativă cu caracter temporar, care este influenţată de evoluţia protecţiei drepturilor omului în cadrul U.E.

În legătură cu această prezumţie în hotărârea pronunţată în 23 mai 2016 în cauza Avotinš contra Letoniei Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a reţinut următoarele cu privire la întinderea prezumţiei de protecţie echivalentă:

a. statele contractante sunt supuse, chiar şi atunci când aplică dreptul Uniunii Europene, obligaţiilor pe care şi le-au asumat liber prin aderarea la Convenţie;

b. ar fi contrar scopului şi obiectului Convenţiei ca statele contractante să fie exonerate de orice responsabilitate în temeiul Convenţiei atunci când acţionează în conformitate cu obligaţiile care decurg pentru ele din apartenenţa la o organizaţie internaţională către care au transferat o parte din suveranitatea lor: garanţiile prevăzute prin Convenţie ar putea astfel fi limitate sau excluse în mod discreţionar, fiind private, prin urmare, de caracterul lor obligatoriu precum şi de natura lor concretă şi efectivă. Cu alte cuvinte, statele rămân responsabile în temeiul Convenţiei cu privire la măsurile pe care le iau pentru punerea în aplicare a obligaţiilor juridice internaţionale, inclusiv atunci când aceste obligaţii decurg din apartenenţa lor la o organizaţie internaţională către care au transferat o parte din suveranitate;

c. de asemenea, este adevărat că CEDO a statuat că o măsură luată în conformitate cu astfel de obligaţii trebuie să fie considerată justificată atunci când este cert faptul că organizaţia în cauză acordă drepturilor fundamentale (acest concept acoperind în acelaşi timp garanţiile substanţiale şi mecanismele de control al respectării lor) o protecţie cel puţin echivalentă - şi anume, nu identică, ci «comparabilă» - cu cea prevăzută prin Convenţie (înţelegându-se că o constatare a «protecţiei echivalente» de acest tip nu este definitivă: ea trebuie să poată fi reexaminată în lumina oricărei schimbări relevante în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale). Dacă se consideră că organizaţia oferă o astfel de protecţie echivalentă, se poate presupune că statele respectă cerinţele Convenţiei atunci când nu fac decât să execute obligaţiile juridice care decurg din aderarea lor la respectiva organizaţie. Cu toate acestea, statele rămân pe deplin responsabile în temeiul Convenţiei pentru toate actele care nu reies strict din cadrul obligaţiilor lor juridice internaţionale, în special, atunci când exercită o putere de apreciere. Pe de altă parte, această prezumţie poate fi răsturnată în cadrul unui cauze anume, dacă se consideră că protecţia drepturilor garantate prin Convenţie a fost în mod vădit desconsiderată; într-o asemenea situaţie, rolul Convenţiei în calitate de «instrument constituţional al ordinii publice europene» în domeniul drepturilor omului prevalează interesului cooperării internaţionale;

d. Această prezumţie de protecţie echivalentă urmăreşte cu precădere să evite ca un stat parte să se confrunte cu o dilemă atunci când se invocă obligaţiile juridice impuse ca urmare a apartenenţei sale la o organizaţie internaţională care nu este parte la Convenţie, către care el a transferat o parte din suveranitatea sa, pentru a justifica, în temeiul Convenţiei, acţiunile sau omisiunile sale care decurg din această apartenenţă. De asemenea, această prezumţie tinde să determine cazurile în care Curtea poate, în numele interesului cooperării internaţionale, să reducă intensitatea controlului său în privinţa respectării angajamentelor asumate în temeiul Convenţiei de către statele părţi, care îi este încredinţat prin art. 19 din Convenţie. Rezultă din aceste obiective că Curtea nu este pregătită să ia un astfel de angajament decât în măsura în care drepturile şi garanţiile al căror respect îl asigură au beneficiat de un control comparabil celui pe care ea l-ar opera. În caz contrar, statul nu ar face obiectul niciunui control internaţional în privinţa compatibilităţii actelor sale cu angajamentele asumate în temeiul Convenţiei;

e. protecţia drepturilor fundamentale garantată de ordinea juridică a Uniunii Europene este în principiu echivalentă cu cea prevăzută de Convenţie. Pentru a ajunge la această concluzie, aceasta a constatat, în primul rând, că Uniunea Europeană a oferit o protecţie echivalentă cu cea a Convenţiei în ceea ce priveşte garanţiile substanţiale, precizând în acest sens că, inclusiv în momentul faptelor, respectarea drepturilor fundamentale era o condiţie a legalităţii actelor comunitare, şi că CJUE se referea în linii mari la prevederile Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii din Strasbourg în momentul efectuării evaluării;

f. trebuie să verifice dacă, în cauza cu soluţionarea căreia a fost învestită, încă mai poate considera că protecţia conferită de dreptul Uniunii este echivalentă cu cea oferită de Convenţie. Curtea este şi mai atentă la respectarea normei prevăzute la art. 52 parag. 3 din Carta drepturilor fundamentale dat fiind că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a dat Cartei valoare juridică egală cu a tratatelor; mecanismul de verificare a respectării drepturilor fundamentale prevăzut de dreptul Uniunii Europene acordă, la rândul lui, atunci când poate utiliza întregul său potenţial, o protecţie comparabilă cu cea oferită de Convenţie. Cu privire la acest aspect, Curtea a acordat o mare importanţă rolului şi competenţelor CJUE, deşi accesul persoanelor particulare la căile de atac disponibile în faţa acestei instanţe este semnificativ mai restrâns decât cel la căile de atac disponibile la CEDO în temeiul art. 34 din Convenţie.

În cauza Bivolaru şi Moldovan c. Franţei (hotărârea din 25 martie 2021) Curtea Europeană a arătat că aplicarea prezumţiei de protecţie echivalentă în ordinea juridică a Uniunii Europene este subordonată unui set de două condiţii: 1. absenţa marjei de manevră pentru autorităţile naţionale şi 2. desfăşurarea întregului potenţial al mecanismului de control prevăzut de legislaţia Uniunii Europene. În primul rând, pretinsa ingerinţă într-un drept garantat de Convenţie trebuie să fie consecinţa unei obligaţii juridice internaţionale a statului pârât în îndeplinirea căreia autorităţile naţionale nu au nicio marjă de apreciere sau de manevră. În al doilea rând, mecanismul de supraveghere a drepturilor fundamentale instituit în temeiul dreptului Uniunii Europene, pe care Curtea l-a recunoscut ca oferind o protecţie a drepturilor fundamentale echivalentă cu cea oferită de Convenţie, trebuie să fi fost utilizat la întregul său potenţial. Cea de-a doua condiţie pentru operarea prezumţiei de protecţie echivalentă trebuie aplicată fără formalism excesiv şi ţinând seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale mecanismului de supraveghere în cauză. Nu ar fi oportun să se condiţioneze punerea în aplicare a prezumţiei de cerinţa ca instanţa naţională să solicite o hotărâre a CJUE în toate cazurile fără excepţie, inclusiv în cazurile în care nu se ridică nicio problemă reală şi serioasă în ceea ce priveşte protecţia drepturilor fundamentale de către dreptul UE sau în cele în care CJUE a precizat deja modul în care dispoziţiile aplicabile ale dreptului UE ar trebui interpretate într-un mod compatibil cu drepturile fundamentale.

Primus, Înalta Curte constată că prin Hotărârea pronunţată în data de 24 iulie 2023 în cauza Lin şi prin ordonanţa din 09.01.2024 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene oferă un răspuns tranşant la întrebarea preliminară cu caracter obligatoriu pentru instanţele române. Prin urmare, în analiza primei condiţii trebuie constatat că instanţele române nu beneficiază de nicio marjă de manevră faţă de dispoziţiile imperative ale CJUE în interpretarea şi aplicarea principiului mitior lex în legătură cu instituţia prescripţiei răspunderii penale.

Secundus, Înalta Curte opinează că regulile de drept unional trebuie evaluate ca un act clarificat în considerarea interpretării date prin Hotărârea pronunţată în data de 24 iulie 2023 în cauza Lin şi prin ordonanţa din 09.01.2024 nefiind necesară formularea unei noi sesizării a Curţii de Luxembourg.

Astfel, deşi prezumţia de protecţie echivalentă se aplică în prezenta cauză faţă de situaţia manifestă de încălcare a standardelor convenţionale consacrate prin Avizul emis în data de 26 aprilie 2022 la sesizarea Curţii de Casaţie din Armenia Înalta Curte consideră că protecţia drepturilor garantate de Convenţie prezintă în prezenta cauză o vădită insuficienţă de natură să răstoarne această prezumţie, caz în care respectarea Convenţiei ca "instrument constituţional al ordinii publice europene" în domeniul drepturilor omului prevalează interesului cooperării internaţionale.

Deopotrivă, în susţinerea răsturnării prezumţii relative Bosphorus mai trebuie reţinute şi următoarele ipoteze apte să releve crearea de către CJUE prin Hotărârea pronunţată în data de 24 iulie 2023 în cauza Lin şi prin ordonanţa din 09.01.2024 a unui standard de protecţie a drepturilor fundamentale inferior celui stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea art. 7 din Convenţia europeană şi a garanţiilor constituţionale rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în aplicarea principiului legalităţii incriminării după cum urmează:

1. Scindare nepermisă a conţinutului art. 7 din Convenţia europeană, prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept.

În dreptul român, standardul naţional de protecţie a principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile este prevăzut la articolul 15 alin. (2) din Constituţie şi la articolul 5 alin. (1) din C. pen. din 2009, al căror domeniu de aplicare a fost precizat de Curtea Constituţională. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuează că normele referitoare la prescripţia răspunderii penale şi cele referitoare la întreruperea termenelor de prescripţie sunt de natură materială şi li se aplică, prin urmare, principiul lex mitior. Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 au subliniat că, în temeiul acestui principiu, între 25 iunie 2018 şi 30 mai 2022 nu a existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale.

Pentru ca acest standard naţional de protecţie a principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, stabilit de dreptul român, să poată fi aplicabil, Curtea statuează că el trebuie să îndeplinească două condiţii (Hotărârea Akerberg Fransson (punctul 29), Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni (C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 60), Hotărârea M.A.S. şi M.B. (punctul 47), Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham şi alţii (C-476/17, EU:C:2019:624, punctul 80), şi Hotărârea Euro Box Promotion (punctul 211): a. să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de CJUE; b. să nu se opună supremaţiei, unităţii şi efectivităţii dreptului U.E.

În ceea ce priveşte prima condiţie, dreptul Uniunii nu prevede un regim specific în această materie. Aplicarea standardului de protecţie român nu compromite, aşadar, nivelul de protecţie prevăzut la articolul 49 alin. (1) ultima teză din cartă.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, în Hotărârea M.A.S. şi M.B. (Taricco Bis), Curtea de Justiţie: a. a recunoscut că Republica Italiană avea libertatea, la acea dată, să prevadă că, în ordinea sa juridică, regimul prescripţiei răspunderii penale ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor; b. a arătat că Republica Italiană putea aplica un standard naţional de protecţie a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor mai ridicat decât cel prevăzut de dreptul Uniunii, cu condiţia să nu afecteze unitatea, supremaţia şi efectivitatea dreptului Uniunii; c. a afirmat, având în vedere argumentele Curţii Constituţionale italiene privind impactul negativ al aplicării Hotărârii Taricco asupra principiului legalităţii incriminării consacrat de Constituţia italiană, că este de competenţa instanţei naţionale să verifice dacă neaplicarea normelor C. pen. (care împiedică aplicarea unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă care aduceau atingere intereselor financiare ale Uniunii) conducea, în ordinea juridică italiană, la o situaţie de incertitudine în ceea ce priveşte stabilirea regimului de prescripţie aplicabil, cu încălcarea principiului legalităţii incriminării; d. a statuat că, dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile C. pen. referitoare la prescripţia răspunderii penale se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze obligaţiei de a le lăsa neaplicate, chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii.

Înalta Curte constată că în cauza 107/23 Lin Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pleacă de la premisa că aplicarea unui standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) trebuie diferenţiată de cea a standardului naţional de protecţie examinat de Curte în Hotărârea Taricco Bis, întrucât standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puţin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani. Rezultă că analiza Curţii vizează anumite cazuri, în care acest standard ar permite neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani, iar nu standardul ca atare.

Înalta Curtea semnalează că dacă s-ar generaliza această interpretare, făcând abstracţie de aceste cazuri izolate la care face referire însăşi Curtea şi s-ar accepta o distincţie de ordin general între standardul naţional menit să protejeze previzibilitatea legii penale, astfel cum a fost configurat în Hotărârea Taricco Bis şi în Hotărârea Lin şi standardul naţional de protecţie referitor la aplicarea retroactivă a legii mai favorabile ar însemna acceptarea unui dublu standard în materia drepturilor fundamentale, ceea ce este nu doar inacceptabil din perspectiva ideii că nu există o ierarhie a drepturilor fundamentale, dar şi o scindare nepermisă a conţinutului unui drept fundamental, prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept.

Astfel, prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale doar în anumite materii se creează premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcţie de natura infracţiunii. Or, natura infracţiunii este valorificată, din perspectiva ierarhiei valorilor sociale lezate şi a gravităţii atingerii aduse acestora, prin normele dreptului penal substanţial special, instituţiile de drept penal general fiind comune tuturor infracţiunilor, iar excepţiile de la această regulă sunt stabilite de legiuitor (de ex. imprescriptibilitatea anumitor infracţiuni).

A da o rezolvare diferită unui concurs de legi penale în timp, în considerarea naturii infracţiunii, dar în absenţa unei dispoziţii legale care să fie rodul unei politici penale a statului, înseamnă a aplica jurisprudenţial un tratament juridic diferit unor destinatari ai legii aflaţi în situaţii identice. Însă, conform art. 14 din Convenţia europeană, unui cetăţean trebuie să i se asigure dreptul la un proces echitabil (protejat de art. 6 din Convenţia europeană) şi respectarea principiului legalităţii pedepsei (protejat de art. 7 din Convenţia europeană) indiferent de natura infracţiunii comise.

Prin raportare la particularităţile prezentei cauze Înalta Curte consideră că ar constitui o încălcare a principiului legalităţii incriminării prin crearea unei lex tertia prin scindarea conţinutului art. 7 din Convenţia europeană şi eludarea aplicării globale a legii penale mai favorabile în condiţiile Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 în cazul în care doar cu privire la una dintre infracţiunile concurente (participaţia improprie la complicitate la tentativa la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei) se anihilează efectul deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi implicit este limitată aplicarea art. 7 din Convenţia europeană, în vreme ce pentru toate celelalte infracţiuni sunt aplicabile respectivele decizii ale instanţei de contencios constituţional.

2. Încălcarea art. 7 din Convenţia europeană prin invalidarea unei decizii a juridicţiei de contencios constituţional prin care a fost sancţionată lipsa de previzibilitate a normei naţionale

Înalta Curte consideră că lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 prin care s-a statuat lipsa de previzibilitate şi claritate a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale (şi a limitelor răspunderii penale), cu consecinţa lipsirii de efecte a legislaţiei naţionale neconforme standardelor convenţionale conduce la crearea unui efect similar celui ce s-a urmărit a se înlătura, respectiv încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum au fost protejate de art. 7 din Convenţia europeană.

3. Încălcarea art. 7 din Convenţia europeană prin încălcarea interdicţiei instituite prin jurisprudenţa Curţii Europene relative la efectul retroactiv al interpretării jurisprudenţiale imprevizibile in malam partem

Înalta Curte constată că în urma pronunţării deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal acolo unde se împlinise termenul general de prescripţie a răspunderii penale.

Aşadar, cel puţin începând cu data de 9 iunie 2022 s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul concret al acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurispudenţei naţionale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.

Înalta Curte noteză că instanţa de contencios a drepturilor omului a sancţionat din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi MilitaruPridhorni împotriva României, pct. 39-48).

În doctrină (D. Roets, La non-rétroactivité de la jurisprudence pénale in malam partem consacrée par la CEDH, op. cit., p. 125) s-a arătat în mod întemeiat că hotărârea din cauza Pessino contra Franţei, precum şi, în mod similar, hotărârea din cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României constituie o extensiune logică a jurisprudenţei Curţii Europene, în conformitate cu care jurisprudenţa face parte din blocul de legalitate (lato sensu), fiind consacrat, astfel, principiul neretroactivităţii interpretărilor jurisprudenţiale in malam partem care nu sunt previzibile. Astfel, Curtea Europeană vine să acorde protecţie individului nu numai împotriva aplicării retroactive a legii penale mai grele, ci şi împotriva aplicării retroactive a interpretării de către jurisprudenţă a regulilor de drept, dacă astfel se produc consecinţe mai grele pentru individ, iar acesta nu putea să prevadă la momentul săvârşirii faptei o asemenea schimbare. În acest mod, sunt înlăturate consecinţele inechitabile ale aplicării retroactive a interpretării jurisprudenţiale in malam partem, întrucât individul nu putea să prevadă, la momentul acţiunii sau inacţiunii sale, că acestea sunt fapte ce atrag răspunderea penală.

Deopotrivă literatura de specialitate (M. Vogliotti, Penser l’impensable: le principe de la non-rétroactivité du jugement pénal in malam partem. La perspective italienne, Revue de droit de l’Université Libre de Bruxelles, vol. 26/2002, p. 368) a subliniat că:

"această redefinire a principiului legalităţii - care va avea repercusiuni asupra dreptului intern al statelor membre - permite formularea unui răspuns mai pertinent la întrebarea privind efectul ex tunc al normei jurisprudenţiale defavorabile. De fapt, conferirea jurisprudenţei a rolului de co-autor al dreptului penal nu poate avea alt efect decât aplicarea şi în cazul acestei surse a regulilor care guvernează aplicarea în timp a legii penale. Odată acceptată concepţia hibridă a dreptului penal, principiile elaborate pentru problema succesiunii legilor în timp trebuie aplicate şi dreptului penal jurisprudenţial."

Înalta Curte opinează că situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor. Mai mult, limitarea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în aplicarea principiului legalităţii şi a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile cu referire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunilor contra intereselor financiare ale UE sau a celor de corupţie (ţinând seama şi de faptul că termenul de prescripţie generală în cazul fraudelor afectând interesele financiare ale Uniunii Europene şi al infracţiunilor de corupţie, este de 8 ani sau, după caz, de 10 ani), ar conduce la un arbitrariu fără precedent, ajungându-se în acest fel ca în unele cauze, pentru infracţiuni de altă natură decât cele de fraudă cu fonduri europene dar de aceeaşi gravitate sau chiar sporită, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale, deseori în cadrul aceluiaşi proces, şi chiar în cazul aceluiaşi inculpat, atunci când există o pluralitate de infracţiuni.

În consecinţă Înalta Curte apreciază că:

a. este necesară respectarea principiului securităţii juridice raportat la standardele existente avute în vedere de acuzare şi de apărare la momentul dezbaterii cauzei şi care atrăgeau obligativitatea aplicării deciziilor nr. 265/2014 nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi a deciziei nr. 67/25.10.2022, pronunţate de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aceste standarde au fost şi cele evaluate în procesul de deliberare fiind reflectate în cadrul considerentelor hotărârii care conţine peste 900 de pagini şi care, în mod evident, nu este rodul unei deliberări efectuate după data de 21 iulie 2023;

b. cel mai înalt standard de protecţie conferit dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior) este cel consacrat de prevederile art. 7 parag. (1) CEDO, astfel cum transpare din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg [CtEDO, Scoppola c. Italiei (nr. 2) hotărârea Marii Camere din 17 septembrie 2009], dat fiind caracterul său absolut inderogabil consacrat de prevederile art. 15 parag. (2) CEDO, care exclude orice limitare prin intermediul unui test de proporţionalitate, spre deosebire atât de sistemul naţional cât şi de cel unional de protecţie, în care atare limitări sunt posibile, potrivit explicaţiilor de mai sus, sens în care, în baza art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, va aplica direct acest standard de protecţie reglementat de normele convenţionale [7 parag. (1) raportat la art. 15 parag. (2) CEDO].

c. Aplicaţiunea inderogabilă a standardului convenţional de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior) trebuie corelată cu jurisprudenţa general obligatorie a instanţei de contencios constituţional privind aplicarea globală a mitior lex, determinată în concret în fiecare cauză penală în parte, precum şi interdicţia de a crea şi aplica lex tertia (Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014). Aşa fiind, este contrară art. 7 parag. (1) CEDO, precum şi acestei jurisprudenţe general obligatorii a Curţii Constituţionale - la care, de altfel, jurisprudenţa CJUE (hotărârea Lin şi ordonanţa din 09.01.2024) nu se referă în contextul în care nu se regăseşte în conţinutul întrebărilor preliminare - orice distincţie în legătură cu presupusul caracter întreruptiv de prescripţie al actelor efectuate de organele judiciare anterior datei de 25 iunie 2018, când a fost publicată Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

d. pentru a opera prezumţia respectării exigenţelor Convenţiei, se impune să existe o protecţie "echivalentă"/"comparabilă" a drepturilor fundamentale în ordinea juridică a organizaţiei supranaţionale în discuţie, noţiune ce cuprinde "garanţiile substanţiale oferite şi mecanismele destinate controlării respectării acestora" [CtEDO, Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei hotărârea Marii Camere din 30 iunie 2005, parag. 155-156]. Potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, deşi "Convenţia nu interzice Parţilor contractante să transfere puterile lor suverane unei organizaţii (...) supranaţionale (...) [acestea] sunt responsabile în baza art. 1 din Convenţie de toate actele şi omisiunile organelor lor, care decurg din dreptul intern sau din necesitatea de a respecta obligaţiile juridice internaţionale (...) [inclusiv cele rezultate din] apartenenţa la o organizaţie internaţională căreia [Statul] i-a transferat parte din suveranitatea sa (...) [fiind] contrar scopului şi obiectului Convenţiei ca Statele să fie exonerate de orice responsabilitate cu privire la Convenţie în domeniul de activitate vizat [de transferul de suveranitate]" [CtEDO, Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei hotărârea Marii Camere din 30 iunie 2005, parag. 152-154]. Or, caracterul absolut inderogabil al standardului convenţional de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior) constituie o garanţie substanţială, pe care, raportat la argumentele ce preced, nu o regăsim în sistemul unional de protecţie. Prin urmare, în lumina jurisprudenţei CtEDO din afacerea Bosphorus, nu există nicio raţiune pentru care Înalta Curte - sau orice altă instanţă judecătorească, respectiv alt organ judiciar - ar fi legitimată să lase neaplicat (direct) standardul convenţional, fără a viola pe această cale art. 7 parag. (1) CEDO, urmând eo ipso să antreneze răspunderea statului român pentru nerespectarea obligaţiilor ce îi incumbă potrivit art. 1 CEDO.

e. Faţă de propria competenţă de a aplica prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor inderogabile cum este cel prevăzut de art. 7, atunci când în privinţa acestor drepturi există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă, în mod întemeiat prin decizia penală nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, ulterior pronunţării de CJUE în cauza C-107/23 PPU [Lin] în data 24 iulie 2023, s-a făcut aplicarea Deciziilor nr. 265/2014 nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale.

Pentru aceste considerente care dau prioritate standardului minimal rezultat din blocul de convenţionalitate creat prin interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului Înalta Curte va respinge ca nefondat apelul declarat de parchet.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că faptele inculpaţilor recurenţi C., D., A., B., E. şi S.C. F., astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor de tipicitate ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi, şi de asemenea, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurenţilor sunt neîntemeiate.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, privind pe recurenţii- inculpaţ A., B. şi C., împotriva deciziei penale nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015.

Va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii- inculpaţi C., D., A., B., E. şi S.C. F., împotriva deciziei penale nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015.

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală a rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi C., D., A., B., E. şi S.C. F. la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, împotriva deciziei penale nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, privind pe recurenţii- inculpaţi A., B. şi C., precum şi recursurile în casaţie fotmulate de inculpaţii C., D., A., B., E. şi S.C. F., împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenţii inculpaţi C., D., A., B., E. şi S.C. F. la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2024.

Decizia nr. 167/RC/2024 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Legislator summary

Legislator headnote

Keywords

Cited Legislation

Cited Case Law

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Full text