Labor dispute: admissibility of constitutional challenge to Law No. 47/1992 Article 29(1) for lacking direct link to the pending appeal

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1866/PI din 10 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C. S.A., având ca obiect contestarea deciziei de încetare a contractului de asigurare medicală (anexă la contractul de muncă) şi pretenţii.

Prin decizia civilă nr. 659 din 15 aprilie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1866 din 10 noiembrie 2021 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă; cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri, A. a formulat cerere de revizuire, solicitând admiterea acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2022.

La 2 iunie 2022, revizuentul A. a depus un înscris, prin care a solicitat ca d-na judecător D. să analizeze dacă nu se impune să formuleze o declaraţie de abţinere pentru a evita o dublă pronunţare cu posibile reţineri identice, întrucât face parte şi din completul de judecată învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2022, care are aceeaşi motivare/obiect cu dosarul nr. x/2022, iar, în subsidiar, a formulat o cerere de recuzare a respectivului judecător.

Prin încheierea din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia de netimbrare şi s-a anulat ca netimbrată cererea de recuzare formulată de revizuentul A. împotriva d-nei judecător D., membră a completului de judecată învestit cu soluţionarea cererii de revizuire promovate de către aceeaşi parte împotriva deciziei civile nr. 659 din 15 aprilie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

La 29 iunie 2022, A. a declarat recurs împotriva încheierii din 23 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, la 6 iulie 2022.

Prin cererea înregistrată la 13 septembrie 2022, petentul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, a minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curţii de Apel Iaşi şi a dispoziţiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă cererea formulată de petentul A. şi a fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin aceeaşi încheiere, a fost respinsă ca inadmisibilă atât cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curţii de Apel Iaşi, cât şi cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

La 3 noiembrie 2022, A. a declarat recurs împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, privind soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curţii de Apel Iaşi, iar la 4 noiembrie 2022, A. a declarat recurs împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

Recursul declarat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost înregistrat pe rolul secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub număr de dosar x/2022

La 16 ianuarie 2023, recurentul A. a reiterat cererea de disjungere înregistrată la 5 decembrie 2022, solicitând, totodată, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin decizia nr. 422 din 1 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că aceste dispoziţii legale nu au legătură cu soluţionarea cererii de recurs în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, nefiind, astfel, îndeplinită una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Împotriva deciziei nr. 422 din 1 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, la 5 martie 2023, A. a declarat, în termen legal, recurs, doar cu privire la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

La 11 aprilie 2023, recurentul a depus la dosarul cauzei motivele de recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi retrimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar la 12 aprilie 2023, recurentul a depus o completare a motivelor de recurs.

În motivarea recursului, autorul acestuia a susţinut că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este neconstituţional în raport cu art. 142 alin. (1) din Constituţie deoarece limitează atribuţiile Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei prin aceea că obstrucţionează şi condiţionează sesizarea viciilor de neconstituţionalitate, condiţionând sesizarea de calitatea autorului, aspect ce este la rândul său neconstituţional în raport cu art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie.

De asemenea, mai arată că Înalta Curte în mod eronat a reţinut că s-a cerut modificarea dispoziţiilor de lege (Legii nr. 47/1992), deoarece în situaţia în care instanţa de contencios constituţional declară art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 neconstituţional în raport cu criticile autorului, atunci legiuitorul este obligat să modifice articolul de lege în termen de 45 de zile sub sancţiunea încetării efectelor juridice ale articolului declarat neconstituţional, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În continuare, recurentul arată că în mod greşit Înalta Curte ignoră obiectul dosarului nr. x/2020, din care s-a disjuns succesiv prezenta cauză (504/59/2022/a2*). Astfel, consideră că disjungerea succesivă a unei simple cereri incidentale este nelegală, nu este prevăzută de lege şi a fost disjunsă succesiv de instanţe, fără cererea şi fără acordul părţilor.

În acest sens, arată că, în conformitate cu art. 30 din C. proc. civ. coroborat cu art. 275 din Legea nr. 53/2003, în cadrul dosarului x/2020 se pot face cereri incidentale de recuzare care sunt scutite de taxă de timbru, însă, disjungerea pentru cererile incidentale de recuzare nu este prevăzută legal de C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, consideră că cererea de sesizare din 15.01.2023 are ca obiect pe fond cauza 2930/30/2020, contrar celor reţinute de Înalta Curte care a statuat că soluţionarea cauzei nu are legătură cu soluţionarea dosarului x/2020

Totodată, recurentul a învederat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare din 15.01.2023 se poate face în orice fază a litigiului, oricare ar fi obiectul cauzei.

În speţă, a arătat că cererea incidentală de recuzare şi cererea de constatare a scutirii necondiţionate de taxă judiciară de timbru a cererii sunt numai două faze ale conflictului de muncă reglementat de Legea nr. 53/2003, astfel încât, în accepţiunea recurentului, neconstituţionalitatea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 are legătură cu soluţionarea fondului (cauza 2930/30/2020), cu soluţionarea cererii de scutire de taxe (art. 270 din Codul muncii), cu soluţionarea cererii incidentale de recuzare (art. 30 din C. proc. civ. coroborat cu art. 275 din Codul muncii).

În concluzie, recurentul susţine că cererea din 15.01.2023 îndeplineşte în totalitate condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că cererea de sesizare are legătură cu soluţionarea cauzei pe fond (cauza 2930/30/2020 şi cauza 2927/30/2020), fiind indicate şi dispoziţiile/articolele din Constituţie pretins a fi nesocotite (art. 142 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 1 alin. (5) din Constituţie).

De asemenea, a mai arătat că disjungerile nu au schimbat obiectul pe fond al cauzei 2930/30/2020, acestea nefiind altceva decât o fază în soluţionarea conflictului de muncă pe fond, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În continuare, evocând un considerent al unei decizii a Curţii Constituţionale (1106/22.09.2010), recurentul solicită instanţei de control judiciar să nu ignore prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că instanţa poate sesiza din oficiu viciile/excepţiile de neconstituţionalitate ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În acest sens, arată că scopul primordial al cererii de sesizare din 15.01.2023 nu este altul decât acela de a asana legislaţia de viciile de neconstituţionalitate, astfel cum instanţa de contencios constituţional a reţinut prin Decizia nr. 1106/22.09.2010, scop care, în accepţiunea recurentului, contrazice prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care impun o legătură cu soluţionarea unei cauze. Or, "soluţionarea cauzei" contrazice scopul declarat de Curtea Constituţională, scop declarat de asanare a legislaţiei de viciile de neconstituţionalitate.

Prin urmare, în opinia recurentului, art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992 este neconstituţional în raport cu art. 142 alin. (1) din Constituţie deoarece limitează semnificativ atribuţiile Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei prin aceea că obstrucţionează şi condiţionează sesizarea de calitatea autorului, fapt ce este la rândul său neconstituţional în raport cu art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Aşadar, recurentul apreciază ca fiind neconstituţională limitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale în funcţie de calitatea autorului şi în funcţie de legătura cu o cauză concretă, cauza angajatului.

În consecinţă, recurentul apreciază că, în virtutea rolului de prim filtru pe care îl are instanţa, aceasta trebuie să îşi dea seama de seriozitatea şi temeinicia excepţiilor ridicate, prin sesizarea Curţii din oficiu, conform art. 29 alin. (2) din Legea 47/1992, înlăturarea viciilor de neconstituţionalitate neputând fi condiţionată şi limitată artificial de prevederi legale neconstituţionale, cu atât mai mult cu cât instanţa de contencios constituţional îşi rezervă dreptul de a-şi schimba propria jurisprudenţă.

În încheiere, recurentul solicită, în principal, casarea deciziei nr. 422 din 01.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022 şi retrimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în raport cu art. 142 alin. (1), cu art. 16 alin. (1) şi alin. (2) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, în raport cu criticile pe care le-a formulat, coroborat cu prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, a mai învederat că, faţă de împrejurarea că instanţa de contencios constituţional nu se poate autosesiza (a se vedea art. 29 alin. (2) din Legea 47/1992) este de asemenea neconstituţional, deoarece obligă Curtea Constituţională să însceneze o sesizare din oficiu, fapt ce subminează imparţialitatea judecătorilor prevăzută de art. 124 din Constituţie.

Totodată, a arătat că, în subsidiar, solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale Legii 47/1992, excepţii invocate prin cererea de sesizare din 15.01.2023.

Prin completarea adusă motivelor de recurs, autorul prezentului demers judiciar a arătat că, recitind decizia recurată, a remarcat că însăşi Înalta Curte menţionează, identifică şi reţine obiectul real şi legal al cauzei 504/59/2022/a2* ca fiind conflictul de muncă din cauza 2930/30/202, sens în care indică anumite menţiuni de la pagina 2 din decizia recurată.

Astfel, potrivit afirmaţiilor recurentului, Înalta Curte a forţat motivarea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în sensul că a negat în mod nelegal legătura dintre cererea de sesizare şi soluţionarea conflictului de muncă, obiectul pe fond, dosarul x/2020, aşa cum prevede art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi astfel cum reţine Înalta Curte la pagina 2 din decizia recurată.

De asemenea, a mai învederat că art. 30 din C. proc. civ. legiferează că în cadrul fiecărui dosar se pot formula patru tipuri de cereri: principale, accesorii, adiţionale şi incidentale, indiferent dacă este dosar penal, civil sau conflict de muncă, iar alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că cererile incidentale (de recuzare) se fac în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare.

Or, în accepţiunea recurentului, prezentul recurs este numai o simplă fază ("orice fază"- conform art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992) în cadrul conflictului de muncă, aşa cum prevede şi defineşte art. 30 alin. (6) din C. proc. civ. coroborat cu art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Totodată, a mai învederat că, potrivit art. 275 din Legea 53/2003, conflictele de muncă se soluţionează conform jurisdicţiei muncii, completată de prevederile art. 30 din C. proc. civ., astfel cum rezultă din cuprinsul art. 275 din Legea 53/2003, potrivit căruia "dispoziţiile prezentului titlu se completează cu prevederile C. proc. civ..".

Prin urmare, în accepţiunea recurentului, art. 275 din Legea nr. 53/2003 stabileşte că, în conflictele de muncă, se aplică prevederile art. 30 din C. proc. civ., motiv pentru care, în opinia sa, afirmaţia Înaltei Curţi în sensul că prezentul recurs nu aparţine şi nu are ca obiect conflictul de muncă/dosarul nr. x/2020 reprezintă o negare a statului de drept prin violarea art. 13 din Constituţie, responsabilitatea disjungerilor succesive revenind în întregime instanţelor care, astfel, l-au obligat să fie reclamant în dosarele disjunse.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În conformitate cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (par. 21-22), obiectul recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 constă în verificarea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea 47/1992. Cu alte cuvinte, analiza instanţei de recurs este limitată la verificarea legalităţii respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate menţionate.

Ca şi condiţie de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepţia să privească o lege sau o ordonanţă ori dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, să fie ridicată de părţi, procuror sau instanţă din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Aşadar, prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi 3 ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiţii nu este îndeplinită, instanţa va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate anterior evocate şi, cu precădere, considerentele pentru care Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată/a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanţa reţine că Înalta Curte a fost învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2022 având ca obiect recursurile declarate de recurentul A. împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, încheiere prin care instanţa a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, dar a şi respins, ca inadmisibile, cererile formulate de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curţii de Apel Iaşi şi cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

În acest dosar, aflat în recurs pe rolul instanţei supreme, recurentul A. a reiterat, la 16 ianuarie 2023, cererea de disjungere înregistrată la 5 decembrie 2022, prin care a arătat, în esenţă, că judecarea celor două recursuri nu este utilă, având în vedere că obiectul recursului privind art. 270 din Codul muncii diferă substanţial de obiectul recursului împotriva Minutei nr. 2836/A din 02.07.2015, respectiv, complexitatea şi diferenţele majore ale excepţiilor de neconstituţionalitate invocate. Totodată, în cadrul respectivei cereri de disjungere, recurentul A. a solicitat şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în raport cu art. 142 alin. (1), art. 16 alin. (1)-(2) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Cu privire la cererea de disjungere a celor două cereri de recurs, formulată de recurentul A., la termenul din 1 martie 2023, Înalta Curte, constatând că s-a formulat cale de atac împotriva unei singure încheieri de şedinţă prin care au fost dispuse mai multe măsuri, a respins cererea de disjungere în considerarea unicităţii căii de atac.

Înalta Curte a reţinut, argumentat, că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind legătura cu soluţionarea cauzei a dispoziţiilor legale criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi decizia Curţii Constituţionale nr. 385 din 4 iunie 2019, relevant fiind următorul considerentul nr. 24:

"Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Or, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului".

Cu toate că, în decizia recurată, instanţa a motivat de ce, în cauză, nu este îndeplinită condiţia legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu modul de dezlegare a cauzei (a recursului formulat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022), din motivele de recurs invocate, se deduce că nemulţumirea recurentului vizează, de fapt, pretinsa limitare a atribuţiilor Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei deoarece condiţionează sesizarea excepţiilor/viciilor de neconstituţionalitate de calitatea autorului şi de legătura cu o cauză concretă, instanţa de contencios constituţional neputându-se autosesiza.

Or, având în vedere că, pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, este necesar ca excepţia să aibă legătură cu cauza pendinte, Înalta Curte reţine că litigiul faţă de care trebuie să se aprecieze o astfel de legătură este cel care are ca obiect recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, prin care instanţa a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea minutei de practică neunitară nr. 2836/A/2015 a Curţii de Apel Iaşi şi cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 270 din Legea nr. 53/2003.

Înalta Curte, a respins în mod corect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât eventuala constatare a neconstituţionalităţii textului legal criticat nu este de natură a schimba modul de dezlegare a pricinii (având ca obiect recursul declarat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022), soluţia nefiind determinată de considerente ce ţin, eventual, de extinderea sferei autorilor cererilor de sesizare a instanţei de contencios constituţional văzută în raport de legătura cu soluţionarea cauzei.

Mai mult decât atât, în considerarea susţinerilor formulate de autorul prezentului demers judiciar, se reţine că recurentul tinde la adăugarea sau modificarea unui text de lege. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea a respins astfel de excepţii de neconstituţionalitate reţinând că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituţionalitate, "ci mai degrabă o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunţa, neavând competenţa de a modifica dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate, aşa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992", neavând "…competenţa de a crea noi norme legale prin completarea unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigenţele constituţionale şi să constate constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestora", această operaţiune intrând în sfera atribuţiilor legiuitorului, potrivit art. 61 din Constituţie.

În acest sens, se cuvin a fi amintite: Decizia nr. 367 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015; Decizia nr. 162 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 102 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 25 mai 2016.

Făcând, aşadar, o corectă aplicare a legii în analiza condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate invocate, Înalta Curte constată că, în mod corect, prin decizia nr. 422 din 1 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, instanţa supremă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale reţinând că dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu au legătură cu soluţionarea cererii de recurs în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 422 din 1 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2023.