Cassation annulled for failure to articulate legal violations in lease termination damages claim

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16.02.2021, sub nr. x/2021, completată în procedura prealabilă printr-o cerere înregistrată la data de 08.03.2021 şi în cursul cercetării procesului prin cererile înregistrate la 18.10.2021, la 09.06.2022 şi la 04.10.2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care: să se constate încetarea contractului de închiriere nr. x din 10.03.2020 începând cu data de 24.11.2020, în principal, ca efect al denunţării unilaterale de către pârâtă şi, în subsidiar, ca efect al rezilierii acestuia de către reclamantă; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru investiţiile în structură efectuate la pardoseală, închidere pereţi şi acoperiş, a sumei de 25.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru reparaţiile pe care trebuie să le efectueze ca urmare a distrugerii imobilului de către pârâtă, a sumei de 55.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat ca urmare a încetării contractului de închiriere înainte de termen şi a sumei de 137.745,60 RON, cu titlu de chirie şi preţ al utilităţilor datorate până la momentul încetării raporturilor locative.

La 25.06.2021, pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata de despăgubiri (100.000 euro) pentru prejudiciul material cauzat ca urmare a rezilierii contractului din culpa reclamantei.

La termenul de judecată din 16.11.2021, prin încheierea de la acea dată, pronunţată în dosarul nr. x/2021, instanţa a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi formarea unui nou dosar cu acest obiect.

Prin sentinţa civilă nr. 437 din 9 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe şi a tuturor încheierilor din dosar, reclamanta B. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii în întregime a cererii reconvenţionale, astfel cum aceasta a fost formulată şi precizată, cu consecinţa obligării intimatei-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 100.000 EUR reprezentând daune interese pentru prejudiciul adus ca urmare a rezilierii contractului din culpa acesteia, precum şi a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1031A din 23 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 437/09.03.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, la 7 decembrie 2022, reclamanta B. S.R.L., în insolvenţă, a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii reconvenţionale, astfel cum aceasta a fost formulată şi precizată, cu obligarea intimatei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune interese pentru prejudiciul adus ca urmare a rezilierii contractului din culpa intimatei.

În motivare, a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că:

1. Instanţa de apel a considerat în mod greşit că nu ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1350 C. civ., interpretând în mod eronat dispoziţiile legale privind rezilierea (art. 1549 şi urm. C. civ.), precum şi cele privind efectul neîndeplinirii obligaţiilor izvorâte din contractul de închiriere (art. 1777 şi următoarele C. civ., raportat la art. 2.5 şi art. 13 din Contract).

Detaliind, recurenta a arătat că, din procesul-verbal încheiat de poliţie în data de 22.11.2020 (în privinţa căruia recurenta susţine că instanţa de apel a refuzat fără temei să îl solicite, dar pe care autoarea prezentului demers judiciar l-a obţinut în dosarul nr. x/2021), se poate observa că toată situaţia de fapt pe care a prezentat-o a fost reală, în sensul că reprezentantul legal al intimatei a afirmat fără echivoc în faţa poliţiei că (i) contractul de închiriere ar fi fost încetat şi că (ii) toate bunurile aflate în spaţiu ar fi aparţinut intimatei A., şi nu recurentei.

Or, în accepţiunea recurentei, o astfel de conduită nu reprezintă o simplă verificare neanunţată a spaţiului de către proprietar sau o tulburare care ar fi încetat în aceeaşi zi, cum greşit a considerat instanţa de apel, ci reprezintă o încălcare flagrantă şi iremediabilă a obligaţiilor ce reveneau proprietarului, aptă să determine încetarea de îndată a contractului din culpa intimatei A., în condiţiile în care, aşa cum reiese din procesul-verbal, administratorul A. a declarat că societatea sa ar fi fost proprietara tuturor bunurilor din spaţiu, fiind evident că încălcarea obligaţiei de a nu face era una iremediabilă, care a justificat pe deplin rezilierea contractului de către autoarea recursului.

În continuare, recurenta arată că, în data respectivă, intenţiona exclusiv să demonteze pergola, toate celelalte lucrări de ridicare a bunurilor fiind făcute doar ca urmare a conduitei inacceptabile a reprezentanţilor intimatei (afirmaţii neadevărate şi abuzive ale dlui C. şi injuriile repetate ce i-au fost aduse).

Prin urmare, consideră că intenţia intimatei a fost de la început forţarea încetării contractului prin provocarea unei situaţii care să creeze impresia că recurenta ar fi de fapt cea vinovată.

De asemenea, a mai învederat că cele menţionate se corelează cu faptul că societatea A., la scurt timp după încetarea contractului de închiriere, şi-a deschis un restaurant în spaţiul pe care recurenta îl folosea anterior cu acest scop, folosind toate îmbunătăţirile pe care recurenta le-a realizat cu privire la spaţiu, sens în care arată că depune extras RECOM care atestă utilizarea spaţiului chiar de către intimată şi de persoane afiliate acesteia.

Ca atare, autoarea prezentului demers judiciar susţine că intimata a acţionat cu rea-credinţă, tocmai în determinarea rezultatului dorit de aceasta, în condiţiile în care cunoştea că aparenţa încetării contractului din culpa recurentei duce la păstrarea de către locator a tuturor îmbunătăţirilor aduse spaţiului.

Prin urmare, recurenta arată că cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că intimata nu ar fi în culpă pentru încetarea contractului, sunt vădit eronate, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză.

Aşadar, sub acest aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1270 şi cele ale art. 1350 C. civ., raportat la art. 1552 şi art. 1523 alin. (2) C. civ., întrucât conduita ilicită a intimatei A. a determinat-o complet justificat (legal şi moral) să rezilieze unilateral contractul, cu toate consecinţele aferente.

În continuare, arată că, aşa cu se poate observa, procesul-verbal menţionat are o semnificaţie majoră în ceea ce priveşte situaţia de fapt dintre părţi, precum şi în probarea culpei şi a intenţiei reale a intimatei.

Aşadar, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit normele legale în raport de fondul cauzei, interpretând, astfel, greşit situaţia de fapt şi de drept dintre părţi.

2. Tulburarea folosinţei spaţiului a fost ilicită şi a determinat încetarea contractului din culpa intimatei A..

Detaliind, recurenta a arătat că instanţa de apel a considerat fără temei că nu ar fi constituit o tulburare de folosinţă din partea locatorului prezenţa inopinată a acestuia, fără respectarea clauzelor contractuale, invocarea denunţării contractului de închiriere şi aducerea de injurii, întrucât atitudinea intimatei ar fi fost provocată de acţiunile recurentei.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel interpretează eronat normele de drept deoarece, astfel cum a indicat şi în procesul-verbal întocmit de Poliţie în data de 22.11.2020 (cel respins ca probă de instanţe), efectua desprinderea unor elemente ca urmare a unui proces-verbal de contravenţie emis tot de Poliţia Locală, iar nu în ideea părăsirii intempestive a spaţiului, aşa cum încearcă să susţină intimata.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, cele reţinute de instanţa de apel în sensul că prezenţa locatorului în spaţiu şi comportamentul acestuia ar fi fost justificate sunt profund eronate deoarece: intimata cunoştea toate amenajările dispuse de recurentă, precum şi faptul că urma să demonteze pergola; recurenta punea în executare dispoziţiile prevăzute de procesul-verbal emis de Poliţie; locatorul a intrat abuziv, fără respectarea clauzelor contractuale, invocând rezilierea contractului (în realitate denunţarea unilaterală de către locator, pentru că la acel moment nu fusese notificată sau invocată vreo încălcare a vreunei obligaţii de către autoare prezentului demers judiciar), alături de aducerea de injurii.

În plus, arată că instanţa de apel a reţinut fără temei şi că, în ziua de 22.11.2020, bunul nu ar fi servit oricum derulării activităţilor comerciale specifice spaţiului închiriat, fapt care atestă culpa recurentei.

Or, în aceste condiţii, recurenta se întreabă cum ar fi putut efectua activităţi economice din moment ce acestea erau interzise din cauza pandemiei dar, în acelaşi timp, era obligată să desprindă elemente instalate în spaţiu.

Aşadar, în opinia recurentei, prin interpretarea dată dispoziţiilor privind încetarea contractului şi răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor din contractul de închiriere, instanţa de apel a încălcat nu doar normele de drept material privind contractul de închiriere şi răspunderea civilă, ci şi pe cele privind măsurile dispuse de stat pentru prevenirea îmbolnăvirii de Covid19.

Prin urmare, recurenta arată că, în contextul conduitei ilicite a reprezentanţilor A. S.R.L. şi a afirmaţiilor acestora privind modul în care înţelegeau raporturile dintre părţi şi drepturile şi obligaţiile ce le revin, era evident că nu mai putea fi continuată colaborarea, întrucât niciun chiriaş nu mai poate fi obligat să continue a rămâne în chiria spaţiului în care proprietarul intră când doreşte, jignind şi ameninţând chiriaşul şi declarându-se, fără niciun drept, proprietar al bunurilor acestuia.

3. Respingerea pretenţiilor formulate ca urmare a interpretării greşite a legii.

Detaliind, recurenta arată că, raportat la cele indicate anterior cu privire la modul eronat în care instanţa de apel a reţinut că intimata A. nu ar fi acţionat ilicit, instanţa a soluţionat în mod greşit cauza în sensul respingerii cererii sale, astfel încât, în opinia recurentei, se impune ca instanţa să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale a societăţii A. S.R.L., întrucât intimata era în culpă pentru încetarea contractului, conform art. 1350 C. civ. raportat la art. 2.5 din Contract şi să dispună obligarea intimatei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune interese pentru prejudiciul adus recurentei ca urmare a rezilierii contractului din culpa intimatei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1552, art. 1523, art. 1777 şi următoarele C. civ., precum şi pe celelalte dispoziţii la care a făcut referire.

La 25 ianuarie 2023, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, în ipoteza în care instanţa va trece peste excepţia nulităţii, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate. Însă, pentru a fi susceptibil de a declanşa un control judecătoresc, nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca şi criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, iar dezvoltarea motivelor să se raporteze la considerentele hotărârii atacate.

Aşadar, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, cerinţe prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform alin. (3) al aceluiaşi articol.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, în situaţia în care eventualele critici sunt formulate cu depăşirea termenului legal de motivare a recursului (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat), dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cel puţin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Reţinând, aşadar, că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, în speţă, se observă că, deşi s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare invocat sau altui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., neputând fi reţinută existenţa unor veritabile critici de nelegalitate, în sensul exigenţelor/cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

În concret, pentru a putea stabili incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., era necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept material pretins a fi fost încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuia să expună şi o argumentaţie juridică a nelegalităţii invocate raportat la dispoziţiile legale menţionate, pretins a fi fost încălcate/interpretate eronat, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii în completarea argumentaţiei căii de atac.

Aşadar, cu toate că recurenta face trimitere la anumite articole din C. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale privând rezilierea, precum şi cele privind efectul neîndeplinirii obligaţiilor izvorâte din contractual de închiriere, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar urmăreşte a pune în discuţie o reapreciere a modului în care instanţa de apel a înţeles să evalueze probatoriul în cauză şi a stabilit situaţia de fapt.

Astfel, din redarea criticilor aduse în sprijinul motivului invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate constata că recurenta a adus spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de situaţia de fapt, a prezentat opinii personale privind interpretarea probelor şi şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la faptul că instanţa de apel nu a reţinut culpa intimatei în încetarea contractului de închiriere, sens în care întreaga argumentaţie a recurentei se bazează pe chestiuni de fapt/aspecte de temeinicie pe care autoarea prezentului demers judiciar le raportează în principal la un înscris (procesul-verbal încheiat de poliţie în data de 22.11.2020), pe care instanţa de apel nu l-a încuviinţat.

Relevante, în acest sens, sunt, aşadar, menţiunile cu privire la procesul-verbal încheiat de poliţie la 22.11.2020 care, potrivit afirmaţiilor recurentei, atestă nu numai realitatea situaţiei de fapt prezentate, ci face şi dovada culpei şi a intenţiei reale a reclamantei, conduita (ilicită) a reprezentantului legal al intimatei constând în afirmaţiile şi injuriile aduse, reaua-credinţă cu care a acţionat intimata în determinarea rezultatului dorit de aceasta, aprecierea greşită a situaţiei de fapt.

Or, stabilirea culpei reprezintă o chestiune de fapt care a fost apreciată de instanţele devolutive pe baza probatoriului administrat în cauză, nemaiputând face obiectul analizei instanţei de recurs, iar nesuplimentarea probatoriului nu poate fi interpretată ca o chestiune de nelegalitate, întrucât instanţa de apel este suverană în a aprecia, motivat, concludenţa şi oportunitatea administrării probelor.

Aşadar, având în vedere că, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar tinde la reaprecierea situaţiei de fapt şi a materialului probator administrat în cauză, aspecte care sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte reţine că astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Constatând, aşadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte reţine că este incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 teza a doua din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. prin administrator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1031A din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. prin administrator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1031A din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2023.