Contractual liability under a housing mandate: Classification of agency obligation as one of result and quantification of loss of use damages

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 20.02.2015, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.), Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (M.D.R.T.), Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, C. Distribuţie Muntenia S.A. şi D. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- în principal, obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata sumei de 1.300 euro/lună (respectiv 5.772 RON/lună) pentru perioada cuprinsă între data de 17.02.2012 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 207.792 RON), cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale, din care suma de 1.250 euro/lună (echivalentul a 5.550 RON/lună) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 50 euro/lună (echivalentul a 222 RON/lună) reprezintă daune morale, precum şi daunele interese ce se vor acumula în continuare, până la data predării efective a locuinţei tip S9 la cheie, situate pe lotul x, cu nr. cadastral x şi înscris în Cartea Funciară nr. x, conform încheierii nr. 16471/19.08.2004, situată în amplasamentul Henri Coandă, în temeiul răspunderii civile contractuale;

- în subsidiar, obligarea pârâţilor Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.), Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, D. S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, C. Distribuţie Muntenia S.A., Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, în solidar, sau în cote corespunzătoare culpei fiecăreia, evaluate provizoriu la 90% A.N.L. şi câte 0,90% pentru celelalte pârâte, la plata sumei de 1.300 euro/lună (echivalentul a 5.772 RON/lună), pentru perioada cuprinsă între data de 17.02.2012 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, în total sumă provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 207.792 RON), cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale, din care suma de 1.250 euro/lună (echivalentul a 5.550 RON/lună) reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 50 euro/lunar (echivalentul a 222 RON/lună) reprezintă daunele morale, precum şi daunele interese ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei la cheie tip S9 situate pe lotul x, cu nr. cadastral x şi înscris în Cartea Funciară nr. x, conform încheierii 16471/19.08.2004, situată în amplasamentul Henri Coandă, în temeiul răspunderii civile contractuale pentru pârâta A.N.L. şi a răspunderii civile delictuale pentru toate celelalte pârâte; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, în mod determinat în ceea ce priveşte suma de plată pentru fiecare pârâtă în parte.

Prin încheierea interlocutorie din data de 7.12.2015, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâţilor Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Voluntari. În atare situaţie, în temeiul art. 176 pct. 1 raportat la art. 56 alin. (3) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtele Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a fost anulată.

Totodată, la aceeaşi dată, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în privinţa capătului de cerere subsidiar privind răspunderea contractuală a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, D. S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, C. Distribuţie Muntenia S.A., dispunând ca cererea întemeiată pe acest temei, faţă de aceşti pârâţi, să nu mai fie analizată de instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1201 din 10 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins capătul de cerere subsidiar privind răspunderea contractuală a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, D. S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi C. Distribuţie Muntenia S.A. pentru lipsa calităţii procesuale active.

S-a respins, în rest, cererea principală precizată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, C. Distribuţie Muntenia S.A., D. S.R.L., Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată. Totodată, a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta D. S.R.L. au declarat apel, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi nr. de dosar x/2015

Prin decizia nr. 1249 din 30 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta D. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1201/10.04.2017 şi a încheierii din 07.12.2015, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015; a admis apelul declarat de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu intimatele pârâte: Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene (M.D.R.A.P.F.E.) - succesor al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (M.D.R.A.P.), Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi C. Distribuţie Muntenia S.A.

A schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta A.N.L. la plata către reclamanţi a sumelor de 36.700 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 20.02.2012-20.10.2016 şi a sumei de 10.400 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei folosinţă pentru perioada 20.10.2016 - 25.02.2018 (ambele sume în echivalent RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii), în temeiul răspunderii contractuale; a respins cererea pentru restul pretenţiilor solicitate (daune morale), ca nefondată; a respins, ca nefondat, capătul de cerere subsidiar întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, faţă de intimatele-pârâte.

Prin decizia nr. 2237 din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a admis, în parte, cererea având ca obiect completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1249/30.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2015, formulată de petenţii apelanţi B. şi A., în sensul că a dispus obligarea intimatei-pârâte A.N.L. la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 16.804,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond şi apel; a respins cererea de obligare a intimatei-pârâte la plata sumei de 5.369 RON, reprezentând onorariu de avocat la fond, ca neîntemeiată şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului deciziei menţionate cu soluţia asupra solicitării de plată a daunelor interese pretinse până la momentul predării locuinţei.

În cauză, reclamanţii A. şi B., pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi pârâta D. S.R.L. au declarat recurs.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cât şi împotriva deciziei nr. 2237 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi D. S.R.L. au vizat decizia civilă nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia nr. 739 din 03 aprilie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi deciziei nr. 2237 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Totodată, s-a respins, ca nefondată, excepţia lipsei de interes a recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L., invocată de recurenţii-reclamanţi.

S-au admis în principiu recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă.

S-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ca urmare a încetării efectelor stării de urgenţă, cauza a fost repusă pe rol.

La 21 octombrie 2020, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus o cerere de renunţare la judecată faţă de recurenta-pârâtă D. S.R.L., urmând să se continue judecata cererii doar împotriva recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Prin decizia nr. 2600 din 16 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurentele-pârâte D. S.R.L. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A luat act de renunţarea reclamanţilor A. şi B. la judecata cererii faţă de pârâta D. S.R.L. şi, în consecinţă, a anulat, în parte, decizia civilă nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi sentinţa civilă nr. 1201 din 10 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate în legătură cu cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L.

A casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor materiale întemeiată pe răspunderea civilă contractuală. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Înalta Curte a statuat că, în rejudecare, instanţa de apel va analiza cererea de apel prin raportare la contractul de mandat nr. x/05.05.2004 şi va trebui să răspundă criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept ce au fost invocate în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor, urmând a răspunde tuturor apărărilor formulate de pârâta A.N.L. privind calificarea obligaţiei, iar conform art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. va trebui să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile justei soluţionări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în analiza cererii de acordare a daunelor materiale întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei A.N.L.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1006 din 2 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul promovat de B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1201/10.04.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

A schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a obligat intimata A.N.L. la plata către apelanţii-reclamanţi a sumelor de 36.700 Euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 20.02.2012-20.10.2016 şi a sumei de 10.400 Euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru intervalul 20.10.2016-25.02.2018, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, ambele sume cu titlu de despăgubiri materiale pe temeiul răspunderii contractuale.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile de fond.

Împotriva acestei decizii, pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, recurenta a redat paragraful nr. 5, pag. 10 din decizia atacată, paragraful nr. 6, pag. 11 din decizie şi un alt paragraf neidentificat, concluzionând că, din aceste considerente, se poate observa faptul că instanţa de apel a oscilat între a califica obligaţiile A.N.L. asumate în baza unui contract de mandat, ca nefiind de rezultat, pentru ca, ulterior, să le califice ca fiind de rezultat, ceea ce contrazice afirmaţia conform căreia A.N.L. reprezintă beneficiara (reclamanta).

Apreciază că, dacă s-ar accepta raţionamentul neclar al instanţei, ar însemna că, dacă A.N.L. s-a obligat la un rezultat, atunci însuşi reclamantul s-ar fi obligat la acel rezultat, atât timp cât A.N.L. este reprezentantul acestuia.

În continuare, recurenta redă parţial o serie de alte considerente ale instanţei, regăsite în paragraful nr. 6 pag. 12 din decizie, paragraful nr. 7, pag. 10 din decizie şi la pag. 9 din decizie pentru a concluziona că, deşi instanţa de apel a reţinut că răspunderea A.N.L. este contractuală (contractul de mandat), iar prin convenţia nr. MM1909/06.05.2004 "au fost stabilite obligaţii specifice", a stabilit că A.N.L. se face culpabilă de neîndeplinirea obligaţiei de realizare a locuinţei şi utilităţilor, soluţia de admitere a acţiunii având drept temei încălcarea de către A.N.L. a obligaţiilor asumate în baza tuturor contractelor şi convenţiilor încheiate la care reclamantul nu este parte - sau încălcarea unor obligaţii izvorâte din lege, care constituie, de altfel, temeiul unei răspunderi juridice delictuale.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel a modificat de la sine putere, în mod nepermis, limitele mandatului, obligaţia de a încheia unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, reţinută de instanţă, neexistând în contractul de mandat nr. x/2004.

Mai arată că antrenarea răspunderii contractuale a A.N.L., conform raţionamentului expus de instanţa de apel, ar fi fost angajată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care guvernează activitatea Agenţiei şi în baza tuturor relaţiilor stabilite.

Or, în accepţiunea recurentei, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligaţii asumate de pârât în relaţia cu reclamanta printr-un contract, obligaţie care constituie conţinutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligaţii, izvorâte din lege sau din alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare.

Mai arată că, din motivarea hotărârii, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanţa şi-a format convingerea şi care din actele civile şi/sau normative au fost cele determinante în calificarea obligaţiilor asumate de A.N.L. şi, pe cale de consecinţă, în stabilirea culpei Agenţiei.

Contrar celor prevăzute de contractul de mandat, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut că, prin contract, A.N.L. s-a obligat faţă de reclamantă să realizeze utilităţile şi să încheie în numele şi pe seama sa acte juridice.

Un alt argument în susţinerea faptului că A.N.L. şi-a îndeplinit mandatul acordat, este, în opinia recurentei, faptul că imobilul reclamanţilor-intimaţi a fost finalizat încă din anul 2015.

Totodată, arată că, deşi realizarea ansamblului de locuinţe se derulează prin intermediul A.N.L., nu are semnificaţia răspunderii exclusive a A.N.L. pentru finalizarea acestuia, A.N.L. nefiind dezvoltator imobiliar.

Dintr-un alt punct de vedere, susţine că reclamanta-intimată nu a mandatat A.N.L. să o reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a A.N.L. sub acest aspect.

Menţionează că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se poate observa că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor, demersuri/diligenţe ce s-au concretizat cu finalizarea imobilului situat pe lot x, toate acestea în condiţiile în care Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finalizarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, finalizarea imobilului de pe lot x şi a utilităţilor nedepinzând de voinţa şi puterea de decizie a A.N.L.

În concluzie, arată că obligaţiile părţilor semnatare ale Convenţiei sunt distincte de obligaţiile asumate de A.N.L., astfel încât aceste părţi au fost sau trebuiau să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile independent de activitatea A.N.L., iar obligaţiile A.N.L. nu au nicio influenţă asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenţiei.

Nu în ultimul rând, recurenta susţine că problema utilităţilor a fost tranşată definitiv şi irevocabil de instanţele de judecată, stabilindu-se, astfel, conform hotărârilor depuse la dosarul cauzei, părţile responsabile pentru realizarea utilităţilor în întregul cartier Henri Coandă (şi nu doar la anumite imobile).

În continuare, recurenta prezintă o serie de demersuri efectuate de Primăria Municipiului Bucureşti în vederea finalizării utilităţilor în cartierul Henri Coandă, demersuri nefinalizate şi care ilustrează faptul că Primăria Municipiului Bucureşti este cea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

O altă critică a recurentei vizează acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 20.10.2016-25.02.2018, în condiţiile în care reclamantul nu a probat caracterul actual al dreptului invocat, în condiţiile art. 33 şi art. 34 din C. proc. civ., iar prejudiciul nu are caracter cert. Arată că, din probele administrate, nu se poate cunoaşte nici dacă lipsirea reclamanţilor de folosinţa imobilului a continuat după data de 20.10.2016 şi nici cuantumul exact al prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea de folosinţă, raportul de expertiză efectuat în cauză evaluând prejudiciul suferit doar pentru perioada 20.02.2012-20.10.2016.

Pe de altă parte, arată că, în temeiul art. 10 alin. (1) şi art. 249 C. proc. civ., sarcina dovezii întinderii prejudiciului viitor pretins a fi reparat îi incumbă părţii care a formulat acţiunea. Or, din probele administrate în cauză, pentru perioada cuprinsă între 20.10.2016-25.02.2018, întinderea prejudiciului material pretins a fi reparat de către reclamanţi nu este determinată, nu este certă, deoarece expertiza efectuată în cauză nu a avut în vedere perioada ulterioară întocmirii sale, iar reclamanta nu a administrat probe care să cuantifice prejudiciul prin raportare la valoarea chiriilor de pe piaţa imobiliară pentru perioada solicitată.

Recurenta susţine că decizia este nelegală şi netemeinică şi în ceea ce priveşte prejudiciul material, în condiţiile în care evaluarea este ipotetică, raportată la o situaţie ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat.

Pe de altă parte, afirmă că nu se poate susţine că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condiţiile în care este generat de lipsa de folosinţă a unei locuinţe asupra căreia reclamantul nu are atributul dreptului de proprietate.

În drept, recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 21 februarie 2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1006 din 2 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilind, totodată, termen de judecată, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine existenţa în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii, justificat de faptul că instanţa de apel a reţinut, iniţial, că obligaţiile asumate de recurentă prin contractul de mandat nu sunt de rezultat, iar, ulterior, contrariul. De asemenea, arată că, deşi s-a reţinut că răspunderea recurentei nu poate fi decât una contractuală, atragerea răspunderii sale în cauză s-a realizat în temeiul unor obligaţii legale sau stabilite în sarcina sa prin convenţii încheiate cu terţe persoane, la care intimaţii nu erau parte.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reţine că, pentru a constitui temei al casării, o motivare contradictorie trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin totodată dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Analizând decizia recurată prin prisma acestei ipoteze, Înalta Curte reţine că ea nu se confirmă în speţă, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate neregăsindu-se abordarea juridică a cauzei în maniera sesizată de către recurentă.

Ceea ce se remarcă, în schimb, este faptul că analiza efectuată asupra naturii obligaţiei pretins neexecutate în cauză a avut ca premisă interpretarea normelor ce reglementează mandatul, în legătură cu care instanţa de apel a reţinut că mandatarul este ţinut să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. de la 1864 şi ale art. 381 Codul comercial (ambele acte normative aflate în vigoare la momentul încheierii contractului de mandat din mai 2004). Cu toate acestea, a mai reţinut că, din clauzele contractului de mandat rezultă că acesta nu a fost perfectat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere, un act juridic complex.

De asemenea, instanţa de apel a mai statuat în sensul că obligaţiile intimatei-pârâte A.N.L. nu se limitau la urmărirea executării şi realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea utilităţilor, întrucât părţile au stipulat expres perfectarea Convenţiei de mandat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 potrivit cu care, pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale prin bugetul cărora se aprobă programul de investiţii publice pentru realizarea de utilităţi şi dotări tehnico-edilitare.

În acest sens, a reţinut că, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 152/1998 şi ale art. 14 din Hotărârea nr. 620/27.06.2001, A.N.L. are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Caracteristic obligaţiei de rezultat este precizarea obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi, prin efectuarea unei anumite activităţi, atingerea rezultatului stabilit.

Or, instanţa de apel a argumentat că părţile au stabilit în mod expres faptul că obligaţia asumată de intimata-pârâtă A.N.L. prin contractul de mandat este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei, expresia "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări adecvate scopului pentru care a fost edificată, gata de a fi folosită şi locuită, iar nu o simplă obligaţie de diligenţă.

Astfel, instanţa de apel în mod just a reţinut caracterul unui act juridic complex al contractului de mandat, prin care reclamanta a împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi, executării şi finalizării lucrărilor prin predarea unei locuinţe care să corespundă din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care a fost edificată.

În consecinţă, criticile recurentei privind considerentele contradictorii referitoare la natura obligaţiei asumate nu sunt fondate întrucât instanţa de apel, analizând obligaţia asumată de A.N.L. prin prisma contractului de mandat încheiat cu reclamanta, a reţinut în mod neechivoc că aceasta este de rezultat.

Al doilea considerent contradictoriu indicat de recurentă în decizia atacată vizează răspunderea acesteia, întrucât instanţa de apel, deşi reţine că răspunderea A.N.L. este contractuală, în temeiul contractului de mandat, ulterior motivează că aceasta răspunde în baza tuturor contractelor la care reclamantul nu este parte sau prin încălcarea unor obligaţii izvorâte din lege care constituie, de altfel, temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Critica nu este fondată deoarece instanţa de apel a reţinut că obligaţia contractuală asumată de recurentă în contractul de mandat este de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei, şi nu de construire şi predare a locuinţei, sarcină care aparţine antreprenorului general.

Astfel, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, "împrejurarea că apelantul-reclamant a încheiat un contract de construire autentificat sub nr. x/28.10.2004 cu antreprenorul general E. S.A. (ales chiar de către A.N.L.) nu are nicio relevanţă, întrucât prin cererea introductivă nu au fost solicitate despăgubiri în contradictoriu cu acest constructor pentru neîndeplinirea obligaţiei de construire/predare a locuinţei în termenul convenit prin acest contract. Obligaţia de construire/predare a locuinţei la termenul convenit aparţine antreprenorului general, care nu este parte în prezenta cauză.

Prin cererea de chemare în judecată nu s-a imputat intimatei-pârâte nerespectarea obligaţiei de construire/predare a locuinţei de termen, ci neîndeplinirea altor obligaţii care, în opinia apelanţilor-reclamanţi, a condus la nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor edilitare care să asigure folosinţa completă a locuinţei într-un cartier urbanizat şi funcţional."

Prin urmare, instanţa de apel nu a reţinut răspunderea A.N.L. în temeiul contractelor la care intimata-reclamantă nu este parte ci, dimpotrivă, în baza contractului de mandat, în cuprinsul căruia părţile au stabilit, în concret, obligaţia A.N.L. de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile recurentei privind lipsa motivelor de drept pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel în calificarea obligaţiei asumate de A.N.L. şi la stabilirea culpei acesteia.

Instanţa de apel a calificat obligaţia asumată de A.N.L. ca fiind de rezultat raportându-se la clauzele contractului de mandat nr. x/05.05.2004, prevederile art. 1539 C. civ. de la 1864, art. 381 Codul comercial, aplicabile contractului de mandat, precum şi în temeiul dispoziţiilor art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi art. 14 din Hotărârea nr. 620/2001 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Referitor la culpa reţinută în sarcina A.N.L., instanţa de apel a analizat condiţiile răspunderii contractuale prin raportare la obligaţia asumată de recurentă în contractul de mandat, de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei şi a reţinut că, privitor la îndeplinirea sau nu a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a pagubei, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei, singura convenţie încheiată între părţile cauzei este contractul de mandat nr. x/05.05.2004. Totodată, Curtea a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite de sorginte contractuală care constă în neîndeplinirea de către intimata-pârâtă A.N.L. a obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/05.05.2004.

Astfel, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel a indicat în mod expres motivele de drept pe care îşi întemeiază soluţia privind calificarea obligaţiei asumate de A.N.L. şi stabilirea culpei contractuale.

Mai mult, aspectele sesizate au fost circumscrise şi motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care ele urmează a fi verificate în cadrul analizei ce va fi efectuată din perspectiva acestui motiv de casare.

În consecinţă, nu se poate reţine că decizia recurată nu este motivată ori cuprinde motive contradictorii, în sensul arătat de recurentă, întrucât, evocând fondul, instanţa de apel a prezentat argumentele atât în fapt, cât şi în drept în temeiul cărora a admis apelul reclamanţilor şi, reţinând că sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, a obligat pârâta A.N.L. la plata despăgubirilor materiale.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse ca nefondate.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă deduce verificării, în primul rând, modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra naturii obligaţiei asumate de către A.N.L. în baza contractului de mandat, iar, în al doilea rând, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Înalta Curte reţine că fundamentul acţiunii l-a reprezentat contractul de mandat nr. x/05.05.2004, încheiat de reclamanta A., în calitate de mandant, cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în calitate de mandatar, în temeiul Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, a Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare şi a contractului de antrepriză generală nr. x/19.04.2004, încheiat între Agenţia Naţionale pentru Locuinţe şi E. S.A., în scopul construirii în amplasamentul Henri Coandă, zona J, a unei locuinţe la cheie tip S9 pe lotul nr. 585.

Prin acest contract, mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 15 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 14 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 16 din acelaşi contract.

Aşadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanţii, recurenta s-a obligat să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că aceasta va fi răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestei obligaţii.

Contrar opiniei recurentei, conţinutul obligaţiilor A.N.L. nu poate fi limitat la prevederile contractuale, ci se impune a fi stabilit în mod sistematic, şi prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001. Aceasta, în condiţiile în care, pe de o parte, contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, iar, pe de altă parte, analiza obligaţiilor născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ. (1864), este subordonată scopului executării contractului, aşa încât ele trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

Mai mult, A.N.L., în temeiul atribuţiilor stabilite potrivit legii şi a altor angajamente, deşi extrinseci mandatului, s-a legitimat faţă de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competenţa şi atribuţiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că A.N.L. era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţiilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii şi furnizorii de utilităţi şi putea colabora eficace cu celelalte autorităţi ale statului, beneficiarii proiectului, între care şi reclamanţii, au intrat în raportul juridic de mandat disputat, fiind încredinţaţi de îndeplinirea de către A.N.L. a misiunii declarate.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către A.N.L., în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

În acest context legal şi convenţional, obligaţiile recurentei depăşesc cadrul specific al unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

De asemenea, aceste obligaţii nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, incluzând, totodată, şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, întrucât art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, recurenta a fost numită conducător al Consiliului de coordonare, desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Aşadar, obligaţiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun în mod necesar executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

Toate aceste elemente impun concluzia că obligaţiile angajate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, sunt unele de rezultat, contractul de mandat nefiind semnat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama intimaţilor. În realitate, acest contract reprezintă un act juridic complex, prin care pârâta a fost împuternicită să reprezinte reclamanţii în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În acest cadru, obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, care au stat şi la baza încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, depăşind sfera obligaţiilor de diligenţă asumate, de regulă, de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat obişnuit, de drept comun.

Aşa fiind, calificarea dată de către instanţa de apel obligaţiei contractuale care a stat la baza demersului judiciar iniţiat de reclamanţi, în sensul că aceasta este una de rezultat, este legală, sens în care susţinerile recurentei sub acest aspect apar nefondate şi urmează a fi înlăturate.

Referitor la criticile privind fapta ilicită, se reţine că, în apel, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de mandat, prin raportare la conţinutul şi efectele acestuia, instanţa de apel examinând întocmai contextul încheierii contractului de mandat spre a identifica clauzele şi limitele acestuia.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, A.N.L., în puterea Legii nr. 152/1998 şi a Normelor metodologice adoptate pentru punerea în aplicare a acestei legi, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003 - 2004, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul iniţiat de aceasta.

Prin urmare, contextul concret al încheierii contractului a creat pentru reclamanţi garanţia că A.N.L. are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, astfel cum acesta a fost individualizat în art. 1-13 din convenţia de mandat.

De aceea, A.N.L. nu se poate prevala, în acest proces, de împrejurarea că reclamanţilor li s-a creat un drept care nu era recunoscut prin mandat, ori nu reprezenta efectul direct al acestuia, în măsura în care numai în considerarea acestui ansamblu de mijloace a fost încheiat contractul, considerat în acest proces ca fiind fundamentul juridic al răspunderii.

Enumerarea tuturor acţiunilor A.N.L., pe care aceasta trebuia şi putea să le execute pentru realizarea obiectului contractului de mandat, nu era necesară a fi făcută expres în conţinutul contractului de mandat, fiind subînţeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părţilor contractante din contractul de mandat şi preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta şi-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Din această perspectivă, răspunderea contractuală angajată în apel s-a limitat la efectele contractului de mandat şi nu a transgresat în domeniul răspunderii civile delictuale, susţinerile recurentei-pârâte fiind eronate.

Referitor la celelalte critici, privind condiţiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii recurentei, Înalta Curte constată că acestea au rămas fără fundament, în măsura în care formularea lor a avut ca premisă ipoteza asumării de către această parte a unei obligaţii de diligenţă, chestiune infirmată, potrivit considerentelor expuse mai sus.

În ceea ce priveşte criticile recurentei privind caracterul incert al prejudiciului aferent perioadei 20.10.2016-25.02.2018, Înalta Curte constată că teza expusă de autoarea căii de atac nu este incidentă în cauză, având în vedere că, aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu există nicio probă din care să rezulte că, la momentul pronunţării deciziei recurate (nr. 1006/02.06.2021), ar fi fost finalizată construirea locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor edilitare.

Prin urmare, nefiind reţinut de instanţa de apel că finalizarea/predarea locuinţei ar fi avut loc până la momentul pronunţării deciziei recurate, prejudiciul apare ca fiind unul actual la data judecării căii de atac devolutive, iar, pe de altă parte, acesta nu a fost stabilit şi acordat de către instanţa de apel şi pentru viitor, adică ulterior datei de 25.02.2018.

Pe de altă parte, modalitatea de calcul al acestui prejudiciu nu poate fi analizată, de vreme ce aceasta vizează elemente ataşate probatoriului cauzei, care, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., excedează sferei controlului de legalitate în această etapă procesuală, neputând fi reevaluate în recurs.

În acest sens, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, reclamanta a solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosinţă a locuinţei echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă, ce înseamnă beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

De altfel, contrar afirmaţiilor recurentei, Înalta Curte reţine că reclamanta a fost lipsită de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinţei locuinţei, iar evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar este singura posibilă, din moment ce locuinţa nu a fost finalizată şi nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit. Or, a pretinde acestuia din urmă să dovedească posibilitatea reală şi efectivă de a închiria un imobil nefinalizat este în mod evident o probă imposibilă.

De altfel, criticile recurentei A.N.L. referitoare la dovada şi cuantumul prejudiciului, prin raportare la raportul de expertiză întocmit în cauză nu constituie critici de nelegalitate, care să poată face obiect de analiză în cadrul recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ci reprezintă veritabile critici de netemeinicie, care presupun o reevaluare a probelor administrate şi stabilirea unor aspecte de fapt diferite, cu relevanţă asupra caracterului cert al prejudiciului.

Aşa fiind, pentru raţiunile înfăţişate mai sus, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1006 din 2 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1006 din 2 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2023.