Arbitral jurisdiction in insurance claims: Inapplicability of arbitration without written agreement due to claimant's non-consumer status and non-derogation by regulatory norms

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22.11.2021 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirii în sumă de 62.330,22 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autoturismului cu nr. de înmatriculare x în dosarul de daună x deschis de B.. S.A. şi a penalităţilor de întârziere aferente acestui debit, conform art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132/2017 de la data de 03.03.2019 până la plata integrală a debitului datorat, precum şi a cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul litigiu.

În motivare, reclamanta a arătat că pârâta nu a achitat integral despăgubirea cuvenită persoanei păgubite în dosarul de daună x şi nici nu a comunicat motivele respingerii parţiale a cererii de despăgubire, înţelegând să diminueze nejustificat suma acordată cu titlu de despăgubire.

De asemenea, s-a precizat că persoana păgubită a cesionat creanţa deţinută împotriva debitoarei B.. S.A. către reclamanta A. S.R.L.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Norma ASF 18/2017, Norma ASF 20/2017, art. 1470 din C. civ.

Prin încheierea din 2 februarie 2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a constatat că este competent să soluţioneze litigiul, respingând ca neîntemeiată excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă.

Prin hotărârea arbitrală nr. 57 din 5 aprilie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Sediul Zonal Târgovişte a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată pin întâmpinare de pârâta B. S.A.; a admis acţiunea reclamantei A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A., pe care a obligat-o să achite reclamantei suma de 62.330,22 RON reprezentând diferenţa de despăgubire neachitată privind contravaloarea reparaţiilor, aferentă dosarului de daună x. Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei penalităţi de întârziere de 0,2%/zi, calculate raportat la debitul de 76.717,23 RON, de la data de 03.03.2019 până la plata integrală a debitului principal, precum şi suma de 5.362,38 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale efectuate de reclamantă privind prezentul litigiu.

Prin cererea înregistrată la 14.06.2022, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. x/2022, reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. civ., anularea încheierii din data de 2.02.2022 şi a hotărârii arbitrale nr. 57/05.04.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021 şi trimiterea cauzei spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, şi anume Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, conform art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

Totodată, reclamanta a formulat cerere de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 57/05.04.2022 până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, arătând că lipsa convenţiei arbitrale justifică pe deplin acest demers, neputându-se ajunge la punerea în executare a unui titlu executoriu obţinut în mod nelegal.

Prin sentinţa nr. 81 din 7 iulie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis acţiunea în anulare formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a anulat încheierea din data de 2.02.2022 şi hotărârea arbitrală nr. 57/5.04.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021 şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Totodată, a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale ca rămasă fără obiect şi a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 7.148 RON, achitată conform recipisei de consemnare nr. x din data de 22.06.2022, emisă de C. S.A. Sucursala Lipscani, către petentă.

Împotriva acestei decizii, la 30 august 2022, reclamanta arbitrală A. S.R.L., prin avocat, a declarat, în termen legal, recurs, solicitând desfiinţarea hotărârii recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea acţiunii în anulare formulată de către intimată.

În motivare, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarea recursului a susţinut că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei nr. 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel naţional prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum şi dispoziţii ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susţinut că sentinţa este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce atât legiuitorul european, cât şi cel naţional, au prevăzut ca oricare dintre părţile unui litigiu de natura celui de faţă să poată utiliza un mijloc alternativ de soluţionare, care poate fi procedura SAL-FIN sau arbitrajul, într-o situaţie ca cea de faţă. Recurgerea la aceste mecanisme materializează dreptul exclusiv de opţiune al reclamantului, fiind indiferent consimţământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidenţa Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaşte dreptul de a apela la metode alternative de soluţionare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanţelor judecătoreşti.

Recurenta a arătat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuieşte, în viziunea recurentei, convenţia arbitrală, stabilind îndrumarea părţilor spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor.

În susţinerea afirmaţiilor sale, a citat dispoziţiile art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, reiterând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Subsecvent, autoarea recursului a citat şi dispoziţiile art. 542 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în anumite limite.

Totodată, evocând noţiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. şi de "petiţie" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susţinut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale.

În continuare, invocând dispoziţiile art. 115 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1) din acelaşi Cod, într-un litigiu de asigurări, părţile pot sesiza fie instanţa statală, fie instanţa arbitrală.

Susţinând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greşită concluzia că, în lipsa unei convenţii arbitrale, instanţa arbitrală nu poate soluţiona cererea de arbitrare. Citând dispoziţiile art. 23 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenţie sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Autoarea recursului a arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicţiei sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică şi de dispoziţiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forţă juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiţia arbitrajului din art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, evocând şi art. 11 din Constituţia României, care stabileşte prioritatea dreptului european faţă de dreptul naţional, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competenţa tribunalului arbitral în soluţionarea petiţiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secţiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, în opinia sa, derogă de la forţa obligatorie a contractului, sprijinindu-şi concluzia pe dispoziţiile art. 1270 alin. (2) C. civ.

Referindu-se expres la dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluţionarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Sintetizându-şi susţinerile, recurenta a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părţile semnatare, deşi au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenţie arbitrală încheiată între asigurat şi asigurător.

Faţă de aspectele expuse, recurenta a subliniat că, în cazul litigiilor izvorâte din contractul RCA, lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 alin. (1) C. proc. civ., în care arbitrajul nu este permis.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 28 octombrie 2022, intimata B. S.A., prin avocat, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a depus dovezi.

La 16 februarie 2023, recurenta a depus o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a răspunde la trei întrebări preliminare ce privesc interpretarea Directivei nr. 97/2016 referitoare la soluţionarea litigiilor din asigurări prin procedura arbitrală.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, precum şi cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine menţionat faptul că recursul îndreptat împotriva unei sentinţe pronunţate în temeiul art. 613 C. proc. civ. rămâne supus exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi act normativ, iar cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

În speţă, recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite, urmăreşte obligarea pârâtei, asigurător al persoanei vinovate de săvârşirea accidentului, la repararea prejudiciului constând în cheltuielile cu repararea vehiculului avariat.

Soluţionând excepţia necompetenţei materiale (prin încheierea din 02.02.2022), tribunalul arbitral a reţinut că, între părţi, nu s-a încheiat o convenţie arbitrală în formă scrisă, nefiind, însă, necesară, deoarece în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile Normei nr. 18/2017 a A.S.F. privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi a brokerilor de asigurare, care îmbracă forma unei legi speciale ale cărei dispoziţii au prioritate faţă de dispoziţiile art. 548 C. proc. civ.

În acest sens, tribunalul arbitral a reţinut dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Normă, precum şi faptul că soluţionarea litigiului prin arbitraj a fost solicitată de consumator, iar reclamanta este persoană juridică, iar Norma nr. 18/2017 a A.S.F. transpune în legislaţia internă dispoziţiile art. 203 din Directiva 2009/138/C.E. a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi reasigurare.

Pe cale de consecinţă, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a constatat că este competent să soluţioneze litigiul, iar prin sentinţa arbitrală, cererea reclamantei a fost admisă.

Ulterior, învestită fiind cu judecarea acţiunii în anulare, Curtea de Apel Ploieşti a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că tribunalul arbitral a soluţionat cauza în lipsa unei convenţii arbitrale, motiv pentru care a anulat atât încheierea din 02.02.202, cât şi hotărârea arbitrală nr. 57/05.04.2022 şi a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

În esenţă, prima instanţă a reţinut că printr-un act normativ cu forţa juridică a normei nu se poate deroga de la dispoziţii de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, fiind de esenţa procedurii arbitrale, astfel încât, rezolvarea categoriei de litigii derivate din asigurarea RCA prin intermediul arbitrajului este posibilă doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale.

Procedând, în continuare, la analiza cererii de sesizare a C.J.U.E. pentru a răspunde la trei întrebări preliminare ce privesc interpretarea Directivei nr. 97/2016 referitoare la soluţionarea litigiilor din asigurări prin procedura arbitrală, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare cu întrebările preliminare, reţinând că prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene instituie obligaţia instanţelor naţionale, care judecă în ultim grad de jurisdicţie, să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene numai atunci când apreciază că este necesară o dezlegare asupra unei norme de drept european.

Or, în prezenta cauză, nu este necesară o astfel de dezlegare, deoarece Directiva (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare), transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 236/2018, este inaplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.

Această concluzie se desprinde din dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Directivă, potrivit cărora directiva stabileşte norme privind accesul la activităţile de distribuţie de asigurări şi reasigurări în Uniune, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) pct. 1 din Directivă, potrivit cărora "distribuţie de asigurări" înseamnă orice activitate care constă în consultanţă cu privire la contracte de asigurare, propunerea de astfel de contracte sau desfăşurarea altor acţiuni pregătitoare în vederea încheierii unor astfel de contracte, în încheierea unor astfel de contracte sau în asistenţă pentru gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei solicitări de despăgubiri, inclusiv furnizarea de informaţii privind unul sau mai multe contracte de asigurare în conformitate cu criteriile selectate de consumatori pe un site web sau prin alte mijloace de comunicare şi alcătuirea unui clasament al produselor de asigurare, inclusiv comparaţii de preţ şi de produse, sau o reducere la o primă, în cazul în care consumatorul are posibilitatea de a încheia în mod direct sau indirect un contract de asigurare prin utilizarea unui site web sau a altor mijloace de comunicare.

Părţile litigiului nu sunt "intermediari de asigurări" în sensul definit de art. art. 2 alin. (1) pct. 3 din Directivă, care să iniţieze sau să desfăşoare, în schimbul unei remuneraţii, activităţi de distribuţie de asigurări.

Litigiul are ca obiect despăgubirea de către asiguratorul RCA a cesionarului persoanei prejudiciate printr-un accident rutier, în temeiul Legii nr. 132/2017.

Aşadar, norma de drept european a cărei interpretare se solicită nu este relevantă în cauză.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal, întrucât recurenta nu a argumentat nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative (lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei).

Criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la lipsa necesităţii convenţiei arbitrale sunt nefondate.

Instanţa supremă constată că cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017.

Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, iar nu soluţionarea litigiilor derivând din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenţi este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluţionarea litigiului prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

Chiar dacă, potrivit art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 a A.S.F., conducerea executivă a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor asigură participarea la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator, aceste dispoziţii nu derogă de la regula generală, înscrisă în art. 548 şi următoarele C. proc. civ.

În altă ordine de idei, deşi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere şi la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului", litigiul de faţă nu este plasat în sfera celor care pot fi soluţionate de o atare entitate, nici titularul iniţial al creanţei şi nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituţia arbitrală ca "entitate de soluţionare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, şi reţine, în acord cu prima instanţă că, prin raportare la prevederile O.G. nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi, care defineşte în art. 3 alin. (1) lit. a) consumatorul ca fiind "orice persoană fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, aşa cum sunt definite la art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor republicată, cu modificările şi completările ulterioare" şi la art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 a A.S.F. (care face referire la solicitarea făcută de consumator), reclamanta din acţiunea arbitrală nu este consumator, iar în lipsa unei convenţii arbitrale, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei judecătoreşti.

Prin urmare, stabilind că petenţii pot apela la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu face decât să le semnaleze existenţa, fără a exonera petenţii de obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de lege, dacă optează pentru respectiva modalitatea de soluţionare a litigiului.

În concluzie, pentru toate considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, ca atare.

Referitor la cererea intimatei B. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, raportat la art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat (în sumă de 3570 RON), respectiv raportul emis de D. în data de 27.10.2022, privind plata efectuată de intimata B. S.A., către Cabinetul de Avocat E., aflat la dosar.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei, în sensul obligării recurentei A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3570 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea Directivei UE 2016/97, formulată de recurentă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 81 din 7 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3570 RON către intimata B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2023.