Nullity of company constituent act based on public domain property as illicit object: appeals by defendants dismissed, plaintiff's appeal granted to remove limiting reasoning on nullity effects

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia VI-a civilă sub nr. x/2018 reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A. a chemat în judecată pe pârâtele A. S.A., B., C. - Institutul de Cercetare, Proiectare şi Producţie Experimentală în Domeniul Construcţiilor şi Materialelor de Construcţii S.A., D. şi E. solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a licitaţiei deschise cu preselecţie de oferte organizată în 2005 pentru înfiinţarea unui parteneriat având ca obiect valorificarea imobilului situat în Bucureşti, Calea x, sector 1 şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 101/2155/22.04.2005 emisă de Comisia de licitaţie privind selectarea ofertanţilor pentru etapa a II-a şi a Hotărârii nr. 101/3712/28.06.2005 emisă de Comisia de licitaţie privind desemnarea drept câsţigătoare a ofertei a C. S.A. şi A. S.A.; constatarea nulităţii absolute a Actului Constitutiv al societăţii B., autentificat sub nr. x/26.07.2005 de BNP F., precum şi constatarea nulităţii absolute a societăţii B. S.A..

Hotărârea de fond:

Prin sentinţa civilă nr. 42 din 13 ianuarie 2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca tardiv formulate excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată; a admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a Hotărârii nr. 101/2155/22.04.2005 emisă de Comisia de licitaţie privind selectarea ofertanţilor pentru etapa a II-a şi a Hotărârii nr. 101/3712/28.06.2005 emisă de Comisia de licitaţie privind desemnarea drept câsţigătoare a ofertei a C. S.A. şi A. S.A.; a respins în rest cererea de chemare în judecată.

Apelul:

Sentinţa de fond a fost atacată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A., criticile sale vizând greşita reţinere a situaţiei de fapt şi a nomelor de drept incidente cu privire la capetele de cerere referitoare la constatarea nulităţii absolute a actului constitutiv al B. şi a nulităţii absolute a societăţii B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr unic.

Prin decizia civilă nr. 419 din 8 martie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a actului constitutiv al B., precum şi nulitatea absolută a societăţii; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Apelanta-reclamantă a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei, prin încheierea din şedinţa din Camera de Consiliu din 28 iunie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă dispunând respingerea cererii.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A. şi de pârâtele C. - Institutul de Cercetare, Proiectare şi Producţie Expertimentală în domeniul construcţiilor şi materialelor de construcţie, B. S.A. şi A. S.A..

Recurenta-reclamantă a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 461 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac şi schimbarea deciziei de apel prin înlăturarea considerentelor contradictorii şi vătămătoare intereselor sale, cu menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa devolutivă de atac, cu obligarea părţilor care cad în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.

După o prezentare a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, recurenta-reclamantă, precizând că vizează numai considerentele decizorii ale deciziei atacate referitoare la forma "în vigoare" a actului constitutiv al B. S.A., a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Apreciind atât asupra existenţei motivării contradictorii, cât şi asupra încălcării normelor de drept material incidente în cauză, recurenta-reclamantă a criticat decizia din apel din perspectiva modalităţii de interpretare a efectelor sancţiunii nulităţii unui act juridic. A arătat că principiul resoluto iure dantis resolviture ius accipientis reprezintă un efect al nulităţii, iar nu un motiv de nulitate. A susţinut, astfel, că în condiţiile în care actul constitutiv al B. a fost încheiat ca urmare a hotărârilor Comisiei de licitaţie, anularea celor din urmă impune şi anularea actelor subsecvente. Mai arată că acest principiu de drept nu a fost invocat direct în apel, ci a constituit o critică privind modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat limitativ efectele nulităţii prin soluţia de anulare exclusiv a hotărârilor Comisiei de licitaţie; în consecinţă, solicită schimbarea considerentelor din decizia de apel care tratează acest aspect.

Invocând şi prevederile art. 397 alin. (3) şi 549 C. proc. pen.., recurenta-reclamantă a susţinut că actul constitutiv al B. nu a fost anulat prin decizia penală nr. 13/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013, ci a fost desfiinţat ca înscris, în sensul de "instrumentul probationis", astfel încât în mod eronat a reţinut instanţa de apel că cele două soluţii se suprapun.

A arătat că prin dispozitivul deciziei atacate s-a menţionat constatarea nulităţii actului constitutiv al B., dar prin considerente, în mod contradictoriul se reţine că hotărârea are în vedere forma valabilă la momentul pronunţării, fără a viza şi dispoziţiile care au fost desfiinţate deja cu efect retroactiv prin hotărârile pronunţate în dosarul penal; menţionând că în procedura penală nu este folosită noţiunea de "act juridic", justificat de faptul că legiuitorul a instituit o sancţiune nouă, cu scop diferit de nulitate (respectiv sancţiunea desfiinţării înscrisului ca instrumentum, ca mijloc specific de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii unei infracţiuni), recurenta-reclamantă a arătat că sancţiunea desfiinţării înscrisului în cadrul procesului penal vizează înscrisul, iar nu actul juridic, aceasta fiind concluzia ce se impune în condiţiile în care desfiinţarea actului în procesul penal se poate dispune fără citarea semnatarilor actului. Acesta a fost motivul pentru care în cadrul cererii de rectificare carte funciară instanţele au statuat cu titlu definitiv cu această operaţiune nu poate avea loc, întrucât prin decizia penală nr. 13/2014 nu s-au dispus măsuri şi nici nu au fost anulate actele care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară (dosar nr. x/2016).

În consecinţă, recurenta-reclamantă apreciază că în mod nelegal instanţa de apel a înlăturat de la efectul nulităţii actului constitutiv al B. acele prevederi desfiinţate prin decizia penală, fiind în confuzie cu privire la cele două sancţiuni. A mai menţionat, în acelaşi context, că efectele nulităţii prevăzute de art. 1254 C. civ. se produc doar ca urmare a constatării nulităţii actului juridic (raportului juridic), iar nu şi ca urmare a desfiinţării înscrisului în procesul penal.

Recurenta-reclamantă a ataşat la memoriul de recurs jurisprudenţă cu privire la diverse alte litigii purtate cu părţile din prezenta cauză.

Recurentele-pârâte C. - Institutul de Cercetare, Proiectare şi Producţie Expertimentală în domeniul construcţiilor şi materialelor de construcţie, B. S.A. şi A. S.A. au solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejuecarea apelului; în subsidiar au solicitat casarea deciziei de apel cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe fond, respingerea apelului.

Prezentând în preambulul cererii de recurs istoricul cauzei şi a parcursului procesual, recurentele-pârâte au invocat motivele de casare reglemwentate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Sub imperiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a înlăturat apărările formulate prin întâmpinarea la apelul declarat de reclamantă şi a refuzat să dea eficienţă actelor juridice şi normative aflate în circuitul civil şi în vigoare, precum şi autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost analizate raportat la acea situaţie juridică.

Citând paragrafe din decizia recurată, se arată că în mod nelegal instanţa de apel, după ce a statuat că problema dedusă judecăţii nu priveşte repunerea în discuţie a regimului juridic al imobilului, ci exclusiv reprezentarea pe care au avut-o sau ar fi trebuit să o aibă părţile la momentul înfiinţării societăţii, a înlăturat apărările sale motivat de neapelarea unui argument al sentinţei de fond, ceea ce a determinat, în opinia părţilor, suprimarea completă a dreptului la apărare; au susţinut că apărările invocate, cu trimiteri la acte normative şi juridice, şi la hotărâri judecătoreşti respectă cerinţele art. 487 C. proc. civ., nereprezentând critici la adresa primei hotărâri; în fapt, cele înlăturate de instanţa de apel vizau aspecte în legătură cu acele capete de cerere respinse de prima instanţă, şi contestate în apel de intimate-reclamantă. Arată, astfel, cu acele acte juridice şi normative au fost invocate în dovedirea bunei credinţe, iar prin înlăturare, instanţa devolutivă nu a realizat, practic controlul judiciar la sentinţei de fond.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva motivării contradictorii şi a motivelor străine cauzei în ceea ce principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti; au arătat astfel că după ce reţine că reprezentanţii societăţii nu au fost părţi în procesul penal şi că se pot prevala de inopozabilitatea considerentelor hotărârii penale, ulterior reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că respectiva hotărâre penală este incidentă în cauză întrucât pârâtele nu au administrat probe care să ateste o situaţie contrară celei reţinute de instanţa penală; mai arată, sub acest aspect că nu era posibilă administrarea de probe care să tindă la stabilirea unei alte situaţii de fapt contrare celei reţinute definitiv de instanţa penală.

Un alt aspect care atrage caracterul contradictoriu şi străin de natura cauzei al deciziei recurate este, în opinia recurentelor-pârâte, modalitatea în care instanţa de apel a dat eficienţă autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, prin aplicarea selectivă şi trunchiată a efectului de opozabilitate a hotărârii judecătoreşti, dând eficientă doar nulităţii fundamentată pe hotărârea penală, dar refuzând să aplice acelaşi efect pozitiv în ceea ce priveşte apărările întemeiate pe aceeaşi hotărâre. Tot contradictorie este, în opinia aceloraşi părţi, este modalitatea în care a statuat asupra limitelor de cercetare judecătorească, respectiv în ceea ce priveşte limitele în care s-a pronunţat, citând în acest sens considerentul care stabileşte limitele nulităţii actului constitutiv la societăţii la forma valabilă la momentul pronunţării; or, sub acest aspect, la acel moment imobilul nu mai constituia aport la capitalul social.

Acelaşi caracter contradictoriu al motivării deciziei de apel este semnalat şi în ceea ce priveşte analiza efectelor actelor administrative cu caracter normativ referitoare la regimul juridic al imobilului în discuţie, arătând că deşi reţine incidenţa autorităţii de lucru judecat a deciziilor ICCJ prin care au fost analizate anterior efectele Hotărârilor de guvern şi a actelor juridice care atestau opozabilitatea dreptului intimatei-reclamante, ulterior le înlătură motivat de inexistenţa unui apel cu privire la acest aspect.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentele-pârâte au invocat mai multe hotărâri judecătoreşti ce se bucurau de autoritate de lucru judecat, dar care au fost ignorate de instanţa de apel; a menţionat, astfel, decizia penală nr. 13/2014 cu privire la considerentul care relevă inexistenţa unei înţelegeri frauduloase între inculpaţi şi reprezentanţii B., criticând raţionamentul instanţei de apel a cărui construcţie logico-juridică se fundamentează pe înlăturarea aspectelor tranşate în hotărârea penală, respectiv: aprecierea că nu are efect în cauză împrejurarea că cele dispuse prin hotărârea penală pentru restabilirea situaţiei anterioare cu privire la imobilul în discuţie nu au fost încă aduse la îndeplinire din culpa Guvernului, determinând, astfel, o readucere a imobilului în proprietatea publică pe cale judecătorească.

Un alt aspect care atrage încălcarea autorităţii de lucru judecat al hotărârii penale, este dedus din faptul că pretinsele motive de nulitate invocate de intimata-reclamată vizează strict prevederile art. 3.1.5-3.1.5.2 (asupra cărora deja se pronunţase definitiv instanţa penală, cu menţiunea expresă că desfiinţarea parţială a actului juridic este suficientă pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară) şi care erau deja înlăturate din actul constitutiv la momentul promovării acţiunii.

În acelaşi sens, sunt reiterate şi aspectele reţinute de instanţa penală cu privire lipsa unei înţelegeri frauduloase între inculpaţi şi reprezentanţii B., înlăturate de instanţa de apel ca nerelevante, deşi instanţa penală tranşa prin acele considerente modalitatea de săvârşire a faptelor, forma de vinovăţie, precum şi lipsa înţelegerii frauduloase în ce priveşte schimbarea regimului juridic al imobilului or aportarea sa la capitalul social al societăţii-pârâte.

Tot sub imperiul nerespectării autorităţii de lucru judecat, recurentele-pârâte au invocat şi decizia 821/10.05.2017 a ICCJ prin care s-a statuat expres că Guvernul trebuie să ia măsuri în vederea revocării actului administrativ prin care a fost schimbat regimul juridic al imobilului în discuţie.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o primă critică a vizat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 56 şi următoarele din Legea nr. 31/1990; arată că instanţa de apel a tratat global atât nulitatea actului constitutiv, cât şi nulitatea societăţii, cu privire la ultima nulitate invocând şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa devolutivă de atac, efectuând, în opinia recurentelor-pârâte, o extindere a normei generale dincolo de ipoteze de aplicare, precum şi o interpretare greşită a normei speciale din materia societăţilor. Susţin, în consecinţă, cu referiri la doctrină şi jurisprudenţă, că nulitatea unei societăţi poate fi declarată doar în condiţiile stricte determinate de art. 56 din Legea nr. 31/1990 (menţionează, în acest context şi O.U.G. nr. 32/1997 care transpune Directiva 68/151/CEE act care enumeră, de asemenea, limitativ cauzele de nulitate ale unei societăţi).

Făcând referire la textul legal reţinut ca fiind incident în cauză (art. 56 lit. c) din Legea nr. 31/1990) recurentele-pârâte critică decizia de apel cu privire la extinderea nelegală a noţiunii de obiect de activitate al societăţii, precum şi a aplicabilităţii textului legal, cu aspecte care nu intră în sfera de reglementare a normei speciale.

De asemenea, susţin că instanţa de apel a ignorat art. 57 din Legea nr. 31/1990 care instituie, de principiu, obligaţia nu simpla posibilitate de regularizare a societăţii. Sub acest aspect arată că activitatea societăţii nu a fost niciodată circumstanţiată în mod exclusiv în raport de imobilul în litigiu, aspect dovedit prin majorarea ulterioară a capitalului social cu un alt teren, precum şi cu activitatea efectivă a societăţii un timp de mai bine de 15 ani.

Sub un ultim aspect, recurentele-pârâte au criticat decizia instanţei de apel din perspectiva nerespectării prevederilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, nefiind desemnaţi lichidatorii societăţii, deşi dispoziţia legală este imperativă.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat şi cu privire la greşita interpretare şi aplicare a art. 966-968 C. civ., reintrând susţinerile referitoare la caracterul special al normelor din Legea societăţilor, care derogă de la dreptul comun, precum şi normele Directivei 68/151/CEE, criticând decizia de apel sub aspectul reţinerii incidenţei în cauză a normelor generale, ca urmare unei confuzii între scopul societăţii şi obiectul său de activitate.

O ultimă critică a vizat aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 377/2007 raportat la prevederile art. 69 din Legea nr. 24/2000, precum şi a prevederilor Legii nr. 213/1998 în ce priveşte regimul juridic al imobilului în litigiu. Recurentele-pârâte au arătat că H.G. nr. 377/2007 are regimul juridic al unui act normativ de interpretare, conducând la o clarificare cu efect retroactiv a regimului juridic al imobilului în discuţie, fiind nelegală decizia de apel care consideră că schimbarea regimului juridic al imobilului ca efect al adoptării hotărârii menţionate nu interesează din perspectiva verificării incidenţei sancţiunii nulităţii, precum şi că faţă de cadrul normativ existent la data aprobării înfiinţării parteneriatului sub forma societăţii pe acţiuni se trage concluzia că toţi participanţii la raportul juridic ar fi avut cunoştinţă despre situaţia juridică a imobilului. Acesta considerente conduc la înfrângerea autorităţii de lucru judecat al hotărârii penale care statuează asupra inexistenţei unei înţelegeri frauduloase, precum şi la o interpretare eronată a actelor normative anterior menţionate, recurentele-pârâte susţinând că instanţa de apel a preluat integral apărarea intimatei-reclamante în sensul că din cuprinsul H.G. nr. 550/1996 rezulta cu claritate la nivelul anului 2005 că imobilul în discuţie aparţinea domeniului public. Cu privire la acest aspect menţionează că intimata-reclamantă îşi manifestase intenţia de valorificare a imobilului încă din anul 2000, prin adoptarea unor hotărâri ale Adunării generale a acţionarilor acesteia. Este nelegală, în opinia recurentelor-pârâte, aprecierea sintagmei "proprietate publică", prin aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementau la nivelul anului 1996 regimul dreptului de proprietate publică.

Recurentele-pârâte nu au ataşat înscrisuri noi la memoriul de recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă la 4 august 2022 sub acelaşi număr unic de dosar.

În cadrul procedurii prealabile, s-a dispus comunicarea către toate părţile a recursurilor declarate împotriva deciziei de apel.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurentele-pârâte, solicitând respingerea recursului acestora ca nefondat, cu următoarele apărări: a susţinut că criticile fundamentate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt veritabile criticile de nelegalitate, neputând fi încadrate în ipoteza legală; în subsidiar, a susţinut legalitatea deciziei de apel în ce priveşte limitele de analiză în calea devolutivă de atac raportat la modalitatea de investire, doar cu apelul să, fără un apel al părţilor adverse; de altfel, în opinia recurentei-reclamante, prin parte din criticile formulate se urmăreşte o reanalizare a fondului cauzei, aspect nepermis în recurs; a arătat că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind motivată corespunzător, considerentele fiind în strânsă legătură cu limitele investirii, făcând referire, totodată la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, citând considerentul din hotărârea recurată prin care se reţine că părţile adverse nu au făcut dovada contrară celei care li se opune prin hotărârea penală. Dezvoltă, în continuare apărări care vizează netemeinicia criticilor din recursul pârâtelor.

În cadrul recursului, recurentele-pârâte au formulat şi o cerere de suspendare a deciziei de apel până la soluţionarea căii extraordinare de atac.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 septembrie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca lipsită de interes cererea de suspendare, reţinând că decizia de apel, prin care se constată nulitatea unei societăţi nu este susceptibilă de executare.

După înregistrarea recursului pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la nivelul B. S.A. a fost convocată Adunarea generală extraordinară a acţionarilor societăţii, care a adoptat la 11 noiembrie 2022 hotărârea de dizolvare voluntară şi de deschidere a procedurii de lichidare a societăţii. În raport de această hotărâre, în cauză s-a dispus citarea recurentei-pârâte prin lichidator judiciar G..

La termenul din 16 februarie 2023, recurenta-pârâtă B. a depus la dosar cerere vizând invocarea unui motiv de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de ordine publică recurenta-pârâtă a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, arătând că atât nulitatea cât şi dizolvarea voluntară produc acelaşi efect, respectiv lichidarea societăţii, în condiţiile în care art. 58 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 face trimitere la procedura lichidării ca urmare a dizolvării; în aceste condiţii, recurenta-pârâtă apreciază că cererea intimatei-reclamante a rămas fără obiect, în condiţiile în care în procedura de lichidare, urmare a hotărârii de dizolvare a fost desemnat deja lichidatorul societăţii.

La acelaşi termen de judecată, din 16 februarie 2023, recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., apreciind că măsura este justificată de formularea opoziţiei la hotărârea de dizolvare a societăţii recurente-pârâte, precum şi de formularea acţiunii în anularea acelei hotărâri a acţionarilor societăţii.

Înalta Curte a respins cererea de suspendare, apreciind că nu există o legătură între cauzele invocate în susţinerea cererii de suspendare care să influenţeze soluţionarea căii extraordinare de atac.

Motivarea recursului:

Înalta Curte va proceda la analiza cu prioritate a recursului declarat de recurentele-pârâte, în condiţiile în care aceste părţi constată legalitatea deciziei de apel din perspectiva celor dispuse şi a considerentelor care susţin soluţia adoptată, în timp ce recursul formulat de recurenta-reclamantă vizează considerente ale deciziei atacate, sub imperiul prevederilor art. 461 C. proc. civ.

Recursul recurentelor-pârâte:

Examinând, astfel, legalitatea deciziei de apel în raport de motivele invocate de recurentele-pârâte şi de apărările formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate. Sub un prim aspect, instanţa supremă reţine legalitatea deciziei de apel din perspectiva neanalizării apărărilor din întâmpinarea depusă în faţa instanţei devolutive de atac prin care se tindea la punerea în discuţie a regimului juridic al imobilului adus ca aport la constituirea societăţii B.., hotărârea fiind pronunţată cu respectarea prevederilor art. 477 şi 478 C. proc. civ.

Se reţine astfel, în acord cu instanţa de apel, că în cadrul analizei situaţiei de fapt, raportat şi la actele procedurale întocmite de părţi, prima instanţă a statuat asupra caracterul de bun ce aparţine domeniului public cu privire la imobilul în discuţie. Acest aspect nu a fost criticat prin calea devolutivă de atac formulată de recurenta-pârâtă, criticile sale, legate de respingerea a două din solicitările din cererea de chemare în judecată, vizând necunoaşterea de către reprezentanţii societăţilor C. S.A. şi A. S.A. a regimului juridic al imobilului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine aplicarea corectă de către instanţa de apel a prevederilor art. 477 C. proc. civ. care prevăd că limitele efectului devolutiv sunt stabilite prin cererea de apel.

În continuarea raţionamentului, instanţa supremă reţine şi aplicarea corectă a prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Se observă că acest text legal nu poate fi aplicat decât prin raportare la dispoziţia legală ce reglementează limitele devoluţiunii în apel (art. 477 C. proc. civ.), şi care sunt limitate, aşa cum s-a precizat deja, la criticile formulate prin cererea cu care a fost investită instanţa de prim control judiciar. În consecinţă, apărări din întâmpinare care vizează alte aspecte decât cele care fac obiectul de analiză prin raportare la criticile din memoriul de apel nu pot determina o investire a instanţei devolutive de atac, apărările din actul procedural la care face referite textul legal analizat având în vedere acele susţineri noi, neinvocate în faţa primei instanţei, prin care se tinde la respingerea criticilor din apel.

Concluzionând, instanţa supremă reţine că în mod legal instanţa de prim control judiciar nu a procedat la analizarea apărărilor din întâmpinarea depusă în faţa sa, în condiţiile în care nu a avut o investire, expresă sau implicită, cu privire la aspectul regimului juridic al imobilului în discuţie, prin calea de atac devolutivă. Se subliniază că ceea ce a contestat recurenta-reclamantă în apel nu a vizat regimul juridic al imobilului, ci doar greşita apreciere de către prima instanţă a situaţiei de fapt din perspectiva cunoaşterii acestui regim de către reprezentanţii părţilor implicate în proces.

În acest context nu este fondată susţinerea recurentelor-pârâte în sensul că aceste apărări răspundeau criticilor din calea devolutivă de atac, în condiţiile în care nu tindeau la probarea faptului necunoaşterii acestui regim juridic al imobilului în dicuţie, ci determinau analizarea de către instanţa de apel a însuşi acestui regim. Deci, nu se poate reţine, o încălcare a principiilor dreptului la apărare şi al procesului civil, în condiţiile în care procesul civil este guvernat, în egală măsură de principiul disponibilităţii, instanţele fiind limitate la analiza acelor aspecte cu care au fost investite, în mod legal şi procedural, prin actele întocmite de părţi.

Nu se poate reţine nici o încălcare a principiului dublului grad de jurisdicţie, urmare a suprimării analizării probatoriului administrat de prima instanţă, Înalta Curte observând că apărările invocate în apel au fost analizate de prima instanţă în statuarea asupra caracterului de bun ce aparţine proprietăţii publice în ce priveşte imobilul în discuţie; în consecinţă, în condiţiile în care apelul recurentei-reclamante nu a vizat acest aspect, recurenta-pârâtă putea determina o analiză doar prin promovarea directă a căii devolutive de atac, prin care să impună instanţei de apel examinarea actelor juridice şi normative din perspectiva cărora prima instanţă a stabilit regimul juridic al imobilului.

Nu poate fi reţinută o nelegalitate a deciziei de apel nici sub aspectul criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalt Curte, reţine, sub un prim aspect, că prin cele susţinute în dezvoltarea criticii de nelegalitate, în mare parte, recurentele-pârâtă işi exprimă dezacordul în ceea ce priveşte raţionamentul expus de instanţa de apel, încercând să îi confere un caracter contradictoriu.

O asemenea concluzie este impusă de criticile ce privesc principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, recurentele-pârâte citând diverse paragrafe din decizia atacată, care susţin ipoteze distincte de analiză în argumentaţia instanţei de apel.

Se observă, astfel, că recurentele-pârâte nu critică aplicarea în cauză a prevederilor art. 435 C. proc. civ. (neformulând critici care să susţină lipsa incidenţei în cauză a acestui articol), dar ignoră conţinutul complet al normei legale invocate, susţinând că textul alin. (2) al articolului menţionat instituie o prezumţie absolută de inopozabilitate faţă de terţi a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată într-un litigiu în care nu au participat. Or, textul legal, dimpotrivă prevede opozabilitatea faţă de terţi, în măsura în care aceştia nu fac dovada contrară. Recurentele-pârâte susţin, sub acest aspect că nu se putea face proba contrară împotriva celor statuate printr-o hotărâre judecătorească, fără a justifica prin argumente legale o asemenea susţinere (în condiţiile în care textul legal citat chiar această situaţie o reglementează în ce îi priveşte pe terţi). În consecinţă, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel, instanţa devolutivă valorificând în mod legal cele statuate de instanţa penală asupra situaţiei de fapt ce a conturat activitatea infracţională sancţionată în acel cadrul, prin raportare la situaţia de fapt relevată în cadrul civil de analiză.

Este nefondată şi critica vizând pretinsa contradictorialitate a deciziei de apel cu privire la modalitatea în care s-a dat eficienţă autorităţii de lucru judecat, prin raportare la opozabilitate. Sub un prim aspect, instanţa supremă că instanţa devolutivă de atac nu a negat sau ignorat puterea de lucru judecat a hotărârii penale. Dimpotrivă, a conservat acest caracter al hotărârii penale, concluzia sa fiind că nu se poate aprecia asupra acestei autorităţi a lucrului judecat în modalitatea propusă de recurentele-pârâte, în sensul că această hotărâre ar fi statuat sub toate aspectele (inclusiv sub aspectul analizat în calea devolutivă de atac) că nu a existat o înţelegere frauduloasă între inculpat şi reprezentanţii B.; astfel, instanţa de apel, în mod legal, a reţinut că acel considerent al hotărârii penale a vizat strict activitatea infracţională cercetată în procesul penal, respectiv emiterea unei hotărâri de guvern, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu (infracţiunea cercetată fiind cea de abuz în serviciu), ea neputând fi extinsă, cu putere de lucru judecat şi asupra aspectului cercetat în faţa instanţei civile, respectiv dacă părţile implicate în constituirea B. cunoşteau la acel moment regimul juridic al imobilului în discuţie.

Este înlăturată critica vizând caracterul contradictoriu al decizie de apel sub aspectul actelor normative invocate în apărare în calea devolutivă de atac, înlăturate de la analiză, dar asupra cărora există, totuşi o analiză. Se observă, că palierul de analiză al instanţei de apel este diferit în ipoteze susţinute de recurentele-pârâte. Astfel, apărările înlăturate de instanţa de apel vizau exclusiv demonstrarea lipsei regimului de bun al domeniul public pentru imobilul în dicuţie, în timp ce analiza la care fac referire părţile vizează raţionamentul instanţei pentru conturarea concluziei că reprezentanţii B. cunoşteau acest regim juridic. În acest context, în condiţiile în care actele normative invocate de recurentele-pârâte nu susţineau această teză probatorie, ci un alt aspect necontestat în calea devolutivă de atac, nu se poate reţine o nelegalitate a deciziei de apel în sensul susţinut de părţi.

Nu este reţinut o contradictorialitate a deciziei de apel nici în ce priveşte limitele investirii, raportat la limitele în care se constată nulitatea actului constitutiv al B.. Cele două considerente vizează aspecte distincte din raţionamentul instanţei de apel, alăturarea lor fiind făcută doar cu scopul de a crea o aparentă contradictorialitate. Se observă că în ceea ce priveşte limitele de analiză, configurate prin primul considerent evocat de recurentele-pârâte, instanţa de apel a statuat, în mod legal, în sensul că motivul de nulitate invocat de recurenta-reclamantă va fi analizat prin raportare la momentul încheierii actului pretins nul. Or, o asemenea abordare este corectă nu numai legal, ci şi juridic, în condiţiile în care pentru a atrage nulitatea unui act juridic este necesar să se constate existenţa motivului de nulitate invocat la momentul încheierii respectivului act. În ceea ce priveşte întinderea efectelor nulităţii, instanţa de apel a apreciat, fără a contraveni celor statuate în analiza motivului de nulitate invocat, că acestea pot viza doar acele părţi ale actului juridic ce nu ar fi fost deja înlăturate (desfiinţate) prin efectul altor hotărâri judecătoreşti. (Înalta Curte menţionează că acest aspect va face obiect de analiză în cadrul recursului declarat de recurenta-reclamantă.)

În concluzie, recurentele-pârâte fac o confuzie între analiza motivului de nulitate şi efectele nulităţii asupra actului pretins nul.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că sub o pretinsă contradictorialitate a deciziei de apel, recurentele-pârâte încearcă să determine o analiză a actelor juridice şi normative ce au fost invocate şi în faţa instanţei devolutive de atac şi care nu au primit o analiză la acel moment în lipsa unei investiri conform normelor procedurale. În consecinţă, nefiind identificată acea pretinsă deficienţă a deciziei de apel, nuse va proceda la analiza efectivă a criticii formulate.

În sfârşit, nu este contradictorie decizia de apel în ce priveşte considerentul că cele dispuse de instanţa penală în sensul că regimul juridic al imobilului în discuţie ar fi fost schimbat în mod definitiv şi că situaţia anterioară nu poate fi restabilită decât printr-o nouă intervenţie legislativă nu ar avea relevanţă în analiza motivului de nulitate invocat în faţa instanţei civile, recurentele-pârâte exprimând, în fapt o nemulţumire faţă de raţionamentul instanţei de apel. De altfel, Înalta Curte nu apreciază că prin considerentele deciziei penale s-ar fi impus emiterea unei hotărâri de guvern care să reconfirme regimul juridic al imobilului în discuţie, instanţa supremă statuând doar asupra efectelor H.G. nr. 377/2007, explicând că menţiunea cuprinsă în acest act normativ nu poate conduce la schimbarea naturii juridice a bunului imobil, în opinia instanţei pentru a avea acest efect se impune adoptarea unei hotărâri de guvern prin care să se fi dispus efectiv transferul din domeniul public în domeniul privat al statului. (iar nu în sens invers, aşa cum susţin recurentele-pârâte - pag. 78, par. 6-7 din decizia penală nr. 13/2014).

Înalta Curte reţine că nu se identifică o nelegalitate a deciziei de apel din perspectiva existenţei motivelor străine de natura cauzei, în condiţiile în care pentru a fi incidentă ipoteza legală este necesar ca hotărârea recurată să conţină numai motive străine de natura cauzei, aspect nerelavat prin memoriul de recurs.

Este înlăturată şi critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţinând că prin dezvoltarea existentă în memoriul de recurs nu se relevă o nelegalitatea a deciziei de apel din această perspectivă, recurentele-pârâte prezentând, în fapt, nemulţumirea lor cu privire la raţionamentul expus de instanţa de prim control judiciar. Se observă, astfel, că recurentele-pârâte nu işi susţin critica prin raportare la elementele care configurează instituţia autorităţii de lucru judecat, ci critică decizia de apel sub aspectul raţionamentului expus de instanţa devolutivă în analiza situaţiei de fapt reţinută de instanţa penală (şi circumstanţiată la infracţiunea cercetată), raportat la situaţia de fapt circumstanţiată pe alte coordonate, respectiv al examinării nulităţii unui act juridic.

Pretinsa încălcare de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 821/10.05.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015 nu va fi analizată, Înalta Curte reţinând că acest aspect nu a fot invocat în calea devolutivă de atac. În consecinţă, instanţa supremă reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica urmând a nu fi analiză, în condiţiile invocării omisso medio, simpla menţionare în cuprinsul întâmpinării depuse în apel, fără a se invoca o autoritate de lucru judecat, ci doar pentru a justifica regimul de proprietate privată al imobilului în discuţie, neputând determina o analiză a legalităţii deciziei de apel din perspectiva încălcării autorităţii de lucru judecat.

Nu sunt fondate nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel din perspectiva modalităţii de analiză a celor două capete din cererea de chemare în judecată cu care fusese investită. Instanţa supremă apreciază că în mod legal instanţa de apel a făcut analiza cauzei cu care a fost investită, reţinând că motivul de nulitate era invocat atât cu privire la nulitatea societăţii, cât şi cu privire la actul constitutiv al acesteia. În consecinţă, era inutilă examinarea distinctă a celor două capete din cererea introductivă, câtă vreme nulitatea analizată viza acelaşi aspect. În acest context, trimiterile doctrinare şi jurisprudenţiale sunt nerelevante în speţă, aspectele susţinute prin aceste trimiteri vizând o tratare teoretică, sau aplicată la datele concrete ale unei speţe, fără a determina nelegalitatea deciziei recurate.

Nu este reţinută nici greşita aplicare a prevederilor art. 56 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte apreciind legalitatea deciziei de apel sub aspectul examinării motivului de nulitate invocat în cauză. Astfel, se observă că in cauză a fost invocată nulitatea în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990. Se observă, totodată, că Lege societăţilor enunţă doar motivul de nulitate ca fiind acela al obiectului societăţii ca fiind ilicit sau contrar ordinii publice, fără a conţine norme derogatorii de la dreptul comun care să contureze sfera noţiunilor folosite în textul legal. În consecinţă, pentru a determina aplicarea normei speciale, în mod legal instanţa de apel a făcut analiza acestor noţiuni astfel cum sunt definite şi caracterizate de normele generale, nefiind în prezenţa unei aplicări şi interpretări greşite a prevederilor art. 966-968 C. civ. din 1864.

În acest context, sunt înlăturate şi susţinerile recurentelor pârâte referitoare la O.U.G. nr. 32/1997 (care nu constituie decât o modificare, e adevărat, de substanţă a Legii societăţilor), precum şi la Directiva nr. 68/151/CEE, aceste acte normative interne şi europene nefiind de natură a imprima o nelegalitate deciziei de apel, din perspectiva efectuării analizei noţiunilor folosite de legislaţia specială, prin aplicarea normelor generale care le definesc şi le caracterizează conţinutul.

Este înlăturată şi critica referitoare la interpretarea dată de instanţa de apel noţiunii de "obiect de activitate" din conţinutul art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990. Este legală interpretarea dată de instanţa devolutivă de atac, în sensul că noţiunea nu se poate limita la ceea ce doctrina defineşte "obiectul de activitate", respectiv cel înscris ca atare în actul constitutiv. Interpretarea date de recurente-pârâte ar conduce, practic, la inexistenţa cazului de nulitate al unei societăţii, pentru că nu se poate conchide că poate fi autorizată să funcţioneze o societate care şi-ar înscrie ca obiect de activitate operaţiuni care contravin legii ori ordinii publice. De asemenea, dacă ar fi reţinută susţinerea recurentelor-pârâte, această noţiune nu ar fi menţionată ca un caz de nulitate a societăţii, ci ca unul care ar afecta actul constitutiv. Or, fiind prevăzută ca o nulitate ce afectează existenţa societăţii, ea trebuie interpretată în sensul conferit de instanţa de apel.

Critica referitoare la incidenţa în cauză a prevederilor art. 57 din Legea nr. 31/1990 nu va fi analizată, intrând sub incidenţa prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nefiind invocată în faţa instanţei de apel.

Critica referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 din perspectiva lipsei desemnării lichidatorului societăţii a cărei nulitate s-a constatat nu va fi analizată, Înalta Curte reţinând că a devenit lipsită de interes în condiţiile în care pe parcursul soluţionării căii extraordinare de atac a fost numit un lichidator al acestei societăţi, care a reprezentat societatea în faţa instanţei supreme.

De asemenea, nu vor fi analizate nici criticile referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 337/2007 raportat la prevederile art. 69 din Legea nr. 24/2000 şi cele ale Legii nr. 213/1998, urmare a constatării de către Înalta Curte a incidenţei sancţiunii prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele putând fi invocate pe calea apelului, cale de atac neuzitată de recurentele-pârâte.

Este înlăturată şi susţinerea invocată, ca motiv de ordine publică, Înalta Curte apreciind că luarea de către acţionari a hotărârii de dizolvare voluntară şi lichidare a societăţii B. nu determină o lipsă de interes a cererii recurentei-reclamante de constatare a nulităţii societăţii şi actului constitutiv al acesteia. Nu are relevanţă aspectul susţinut în sensul că finalitatea ambelor demersuri este acela al lichidării societăţii. Se observă că în timp ce nulitatea determină analiza legalităţii modului de constituire al persoanei juridice, dizolvarea presupune existenţa legală a societăţii, în cadrul căreia acţionarii hotărăsc, pentru anumite motive să îi înceteze activitatea. În consecinţă, Înalta Curte apreciază că subzistă interesul recurentei-reclamante pentru susţinerea demersului procesual în vedere conservării soluţiei de constatare a nulităţii societăţii şi a actului constitutiv al acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei de apel din perspectiva criticilor formulate de recurentele-pârâte, urmând să respingă recursul declarat de acestea ca nefondat.

Recursul recurentei-reclamante:

Prima critică adusă deciziei de apel sub aspectul nelegalei înlăturări de la analiză a susţinerilor referitoare la nulitatea actelor subsecvente, care se impunea urmare a soluţiei pronunţate de judecătorul fondului de constatare a nulităţii procedurii de licitaţie este nefondată.

Înalta Curte reţine, în primul rând, că aserţiunile teoretice ale recurentei-reclamante privind caracterul principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis de efect al nulităţii, iar nu motiv de nulitate nu prezintă relevanţă în cauză, instanţa de apel neefectuând o asemenea analiză pentru înlăturarea de la exeminare a solicitării expuse anterior.

Din conţinutul deciziei recurate rezultă cu claritate că instanţa devolutivă de atac a înlăturat de la analiză susţinerile recurentei-reclamante din perspectiva respectării normelor procedurale, în raport de limitele investirii instanţei de fond prin cererea de chemare în judecată, independent de caracterizarea dată susţinerilor părţii.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă, prin cererea introductivă, nu a formulat o cerere prin care să supună primei instanţe analiza nulităţii actului constitutiv al B. sub aspectul efectului nulităţii actului subsecvent celui iniţial, cu privire la care se formulase, de asemenea o cerere de constatare a nulităţii. Examinarea cererii de chemare în judecată relevă că recurenta-reclamantă a invocat nulitatea actului constitutiv al societăţii pentru motivul obiectului ilicit.

În aceste condiţiii, cu respectarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., în mod legal instanţa de apel nu a procedat la examinarea criticilor menţionate, apreciind că partea a formulat o cerere nouă în calea devolutivă de atac. Sub acest aspect Înalta Curte reţine că, indiferent de modalitatea în care este caracterizat principiul anulării actului subsecvent (ca efect al nulităţii actului iniţial, ori ca motiv de nulitate), el trebuia mai întâi dezbătut în faţa primei instanţe, pentru a putea fi invocat ulterior în calea devolutivă de atac.

Nu este reţinută nici critica recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva impunerii analizării criticilor acesteia ca fiind determinate de modul de soluţionare de către prima instanţă a capetelor de cerere vizând nulitatea societăţii şi a actului constitutiv al acesteia. Se observă că prima instanţă a analiza cele două capete de cerere introductivă în limitele stabilite de recurenta-reclamantă, întemeiate pe existenţa motivului de nulitate al obiectului ilicit. În consecinţă, nu există o legătură între modul de soluţionare al capetelor de cerere de către prima instanţă şi solicitarea nouă în calea devolutivă de atac vizând analizarea nulităţii din sub aspectul nulităţii actului subsecvent.

Înalta Curte apreciază caracterul fondat al criticilor care vizează considerentele din decizia de apel prin care se limitează efectul nulităţii actului constitutiv al B., prin raportare la cele dispuse prin decizia penală nr. 13/2014 pronunţată de instanţa supremă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa penală, deşi investită cu acţiunea civilă alăturată celei penale prin care se solicita restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, nu a analizat această solicitare (formulată prin constituirea ca parte civilă de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - ANAF, respectiv Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale) din perspectiva normelor civile, ci prin aplicarea normelor de procedură penală. Acest aspect rezultă cu pregnanţă din considerentele hotărârii penale prin care se explicitează caracterul măsurii de restabilire a situaţiei anterioare, instanţa penală făcând referire expresă la dispoziţiile C. proc. pen. care reglementează recuperarea pagubei produsă prin infracţiune, cu referire la desfiiinţarea totală sau parţială a unui înscris. În continuarea raţionamentului, instanţa penală a explicitat că în procesul penal restabilirea situaţiei anterioare se face prin măsura desfiinţării (parţiale) a actului juridic, înlăturând, pe cale de consecinţă, dispoziţia instanţei de fond care dispusese anularea (parţială) a actului juridic.

În raport de aceste considerente ale instanţei penale, Înalta Curte reţine că în procesul penal nu s-a dispus, prin măsura de desfiinţare parţială, asupra actului juridic, în sens de negotium, ci în sens de instrumentum, relevante fiind considerentele care justifică această abordare prin referirea la măsurile impuse de legislaţia penală pentru repararea pagubei produse prin infracţiune. în condiţiile în care în materie legislativă penală se foloseşte termenul juridic de "înscris", iar nu cel de "act juridic" (văzut ca manifestare de voinţă).

În consecinţă, Înalta Curte reţine caracterul nelegal, vătămător pentru recurenta-reclamantă, a considerentelor care limitează efectul nulităţii actului constitutiv al B., cu excluderea articolelor desfiinţate de instanţa penală, asimilând, în mod nelegal soluţia instanţei penale cu cea de anulare, proprie instanţei civile.

Menţinerea considerentelor examinate, de limitare a întinderii efectelor nulităţii actului constitutitv al B. ar lăsa fără consecinţe măsura dispusă de instanţa de apel, în condiţiile în care motivul de nulitate reţinut este acela al obiectului ilicit, prin aportarea unui bun aparţinând domeniului public, iar textele din actul constituit excluse de la efectul nulităţii, vizează expres acest aport.

Având în vedere considerentele expuse, precum şi prevederile art. 461 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi va dispune înlăturarea considerentelor care limitează efectele nulităţii asupra actului constitutiv al B..

Având în vedere soluţia de admitere a căii extraordinare de atac declarată de recurenta-reclamantă, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 şi urm. C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariul avocatului angajat în cauză.

În raport şi de prevederile art. 496 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte A. S.A., B. prin lichidator judiciar G. şi C. - INSTITUTUL DE CERCETARE, PROIECTARE ŞI PRODUCŢIE EXPERIMENTALĂ ÎN DOMENIUL CONSTRUCŢIILOR ŞI MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII S.A. împotriva deciziei civile nr. 419 din 08 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. şi E..

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Înlătură considerentul vizând limitarea dispoziţiei de constatare a nulităţii actului constitutiv al B.

Obligă recurentele-pârâte să plătească recurentei-reclamante suma de 18.527,71 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2023.