Nullity of commercial agreement for illicit purpose: application of Art. 4 Law 321/2009 to prohibit rebates linked to supply contracts

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cadrul procesual:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, la 4 aprilie 2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună constatarea nulităţii înţelegerii comerciale din 24 octombrie 2016, încheiată între cele două părţi, pentru obiect ilicit, cât şi pentru cauza ilicită. Totodată, a solicitat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 732.113,58 RON, plătită anterior de către reclamantă către pârâtă în baza înţelegerii comerciale din 24 octombrie 2016.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 321/2009, precum şi prevederile art. 1225, art. 1236 şi art. 1237 din C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. Prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.

Prin cererea reconvenţională a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 103.531,40 RON, reprezentând reducere comercială (discount) logistică pe lunile iulie şi august 2016, precum şi remiza de bază trimestrul 3/2017, datorată în baza "înţelegerii comerciale nr. x aplicabilă de la 1 iulie 2016", încheiată între părţi.

Totodată, a solicitat şi obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentului litigiu.

In drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1270, art. 1272 şi următoarele din C. civ., art. 1530-1531 şi următoarele din C. civ., precum şi prevederile art. 1537-1539 şi art. 1547-1548 din C. civ.

Reclamanta a formulat întâmpinare faţă de cererea reconvenţională a pârâtei, solicitând respingerea ca neîntemeiată.

Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 3893 din 27 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca nefondată. De asemenea, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtă, astfel cum a fost precizată, reclamanta fiind obligată la plata sumei totale RON, reprezentând reducere comercială pe lunile iulie şi august 2017, precum şi remiza de bază, trimestrul 3/2017, datorată în baza "înţelegerii comerciale nr. x din 1 iulie 2016".

Apelul:

Sentinţa de fond a fost atacată de reclamanta A. S.R.L., criticile sale vizând greşita reţinere a situaţiei de fapt şi a normelor de drept incidente.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin decizia civilă nr. 2129/A din 10 decembrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de reclamanta A. S.R.L., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin decizia nr. 972 din 13 aprilie 2021 instanţa supremă a admis recursul declarat de reclamantă, fiind casată decizia de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apelul în rejudecare:

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 1746 din 19 octombrie 2021 instanţa devolutivă de atac a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea reclamantei, a constatat nulitatea înţelegerii încheiată între părţi la 24.10.2016, a obligat pârâta la plata sumei de 732.113,58 RON şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională a pârâtei B. S.R.L..

Recursul:

Decizia de apel fost atacată de pârâta B. S.R.L., care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa rejudecării apelului şi respingerii acestuia ca nefondat.

După o expunere succintă a istoricului litigiului dintre părţi, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Sub imperiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ. După ce a citat paragrafe din prima decizie de casare pronunţată de instanţa supremă, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa e apel nu a respectat îndrumările instanţei de trimitere, pronunţând o decizie diametral opusă deciziei din primul ciclu procesual, în condiţiile în care în opinia sa, instanţa supremă nu a dezlegat nicio problemă de drept ci a trimis cauza spre o analiză completă, nereţinând vreo încălcare a art. 4 din Legea nr. 321/2009.

În continuarea raţionamentului, partea a susţinut şi încălcarea prevederilor art. 249 C. proc. civ., instanţa de apel răsturnând sarcina probei. A arătat, sub acest aspect, că instanţa devolutivă de atac a preluat afirmaţiile generale ale intimatei reclamante, neanalizând apărările sale concrete şi probele administrate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut într-o primă critică aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 321/2009; reluând pasaje din decizia recurentă, partea a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod nelegal o prezumţie în sensul că orice înţelegeri survenite între părţi contravin ab initio dispoziţiilor art. 4 din legea menţionată, deşi textul lega nu interzice orice acord între părţi şi nu prezumă a fi taxe şi servicii orice fel de înţelegeri.

O altă critică a vizat încălcarea de către instanţa devolutivă de atac a prevederilor art. 1266 C. civ., calificând o clauză contractuală ca fiind o taxa de marketing, doar pentru că este inserată într-un contract cu această denumire; arată, astfel, că însăşi intimata-reclamantă vede înţelegerea ca fiind un contract de vânzare.

Recurenta-pârâtă invocă, totodată, şi greşita aplicarea a art. 1240 C. civ., precizând că nicio normă legală nu impune justificarea/explicitarea voinţei părţilor în actul lor, citând un considerent al deciziei de apel în care se menţionează că în contract nu sunt cuprinse justificări cu privire la aplicarea discountului logistic sau a bonusului de bază. Referitor la argumentul instanţei de apel potrivit căruia abia în cursul judecării cauzei au fost oferite explicaţii cu privire la cele două clauze, a arătat că probaţiunea are loc în condiţiile legii şi nu există o obligaţie legală ca aspectele probate în cursul judecăţii să se regăsească in extenso în contract.

O altă critică a avut în vedere încălcarea art. 1239 alin. (2) C. civ., susţinând că instanţa de apel a reţinut o prezumţie de fraudă, în sensul contrar al textului legal care instituie prezumţia de legalitate a unei clauze contractuale.

În final, recurenta-pârâtă a criticat greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 321/2009, arâtănd că scopul înţelegerii dintre părţi a fost tocmai acela al modificării cadrului contractual existent în acord cu actul normativ menţionat. A susţinut că prin noua înţelegere nu au fost preluate taxele încasate pentru serviciile de marketing prestate în incinta magazinelor proprii, dar au fost menţinute reduceri comerciale anterior convenite prin acte juridice semnate între părţi; în ce priveşte discountul logistic şi bonusul de bază acestea, menţionate în contractul de marketing anterior, au fost preluate întrucât nu contraveneau interdicţiei legale, iar emiterea unor facturi cu minus nu reprezintă o încălcare a legii, asemenea reduceri comerciale ale preţului de achiziţie pentru produsele vândute fiind permise de legislaţia în vigoare (menţionând Ordinul MFP nr. 1802/2014, cu explicaţii referitoare la mecanismul de acordare şi facturare al reducerilor comerciale).

Cu privire la cele două reduceri comerciale ale preţului de achiziţie, recurenta-pârâtă a arătat următoarele: reducererea comercială (discount) logistică lunară a avut în vedere economisirea semnificativă a costurilor de livrare pentru intimata-reclamantă, în condiţiile în care aceasta livra produsele vândute într-un singur depozit, iar nu către fiecare magazin; remiza de bază de 5% trimestrială a fost negociată întrucât intimata-reclamantă vindea către B. 80% din produsele sale, o asemenea reducere comercială fiind reglementată prin Ordinul MFP 1802/2014, iar beneficiul era tot al intimatei-reclamante, în condţiile în care nu suporta cheltuielile de distribuire a produselor vândute în reţeaua de magazine deţinută de recurenta-pârâtă. A invocat în susţinerea criticilor sale forma actuală a textului legal cu privire la care susţine că a fost aplicat greşit de instanţa de apel, PRECUM ŞI Directiva (UE) 2019/633 a Parlamentului European, concluzionând că cele două reduceri disputate în cauză au caracter comercial echitabil.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă la 20 ianuarie 2022 sub nr. x/2018*.

În cadrul procedurii prealabile, cu respectarea prevederilor art. 490 şi art. 4711 C. proc. civ., instanţa supremă a dispus comunicarea cererii de recurs către intimata-reclamantă. aceasta a formula întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind legalitatea deciziei de apel atât sub aspectul normelor de procedură pretins încălcate, cât şi sub aspectul normelor de drept material incidente în cauză.

Totodată, urmare a comunicării întâmpinării, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns prin care susţine caracterul nefondat al apărărilor părţii adverse.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în această fază procesuală.

Motivarea recursului:

Examinând legalitatea deciziei de apel, în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalt Curte reţine următoarele:

Sunt înlăturate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţinând, sub un prim aspect, legalitatea deciziei de apel din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. Se observă, astfel, că prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual instanţa supremă, reţinând că prin decizia atacată au fost aplicate greşit norme de drept material, a concluzionat că hotărârea instanţei de apel este nelegală prin analizarea incompletă a situaţiei de fapt şi a aspectelor esenţiale ale cauzei configurate prin motivele şi apărările părţilor, care ar fi permis o concluzie asupra existenţei serviciilor primite/acordate ulterior facturării produselor furnizate de reclamantă, în strânsă legătură cu acordarea de către aceasta a reducerilor comerciale şi, prin urmare, a încălcării interdicţiei instituite prin art. 4 din Legea nr. 321/2009, la încheierea convenţiei. Se observă, totodată, că recurenta-pârâtă nu expune întregul raţionemant al instanţei de recurs din primul ciclu procesual, citând numai anumite paragrafe, pentru a contura aparenţa lipsei unei dezlegări asupra problemei de drept dezbătute în speţă, care ar fi fost obligatorie pentru instanţa de rejudecare.

Analiza considerentelor deciziei de recurs pronunţată în primul ciclu procesual relevă, însă, că instanţa supremă, casând decizia de apel a conturat, totodată, limitele rejudecării, statuând asupra modului de analiză a situaţiei de fapt, prin raportare la normele de drept incidente în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte reţine legalitate deciziei de apel date în rejudecare, apreciind că aceasta respectă obligaţia instituită prin art. 501 C. proc. civ.

Este înlăturată şi critica referitoare la pretinsa răsturnare de către instanţa de apel a sarcinii probei, fiind reţinut că recurenta-pârâtă expune doar afirmaţii generale referitoare la ignorarea de către instanţa devolutivă de atac a apărărilor şi probelor sale. De asemenea, Înalta Curte reţine că examinarea deciziei de apel relevă prezenţ unui raţionament care se sprijină pe probele administrate, cu analizarea apărărilor ambelor părţi, în limitele de rejudecare stabilite prin prima decizie de casare.

Nu sunt fondate nici criticile fundamentate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 321/2009, Înalta Curte reţine că mare parte din susţinerile formulate nu reprezintă critici de nelegalitate, ci exprimarea nemulţumirii părţii faţă de raţionamentul care susţine decizia atacată. Nu se poate reţine, totodată, nici o nelegalitate a deciziei de apel prin raportare la o pretinsă extindere a sferei de aplicare a normei legale anterior menţionate la orice acord dintre părţi, instanţa devolutivă de atac, explicitând în mod concret, urmare a analizării probatoriului şi voinţei părţilor atât anterior, cât şi la momentul încheierii înţelegerii disputate în cauză, raţionamentul care a condus la concluzia încadrării celor două reduceri comerciale în norma prohibitivă a legii.

Nu este reţinută nelegalitatea deciziei de apel nici din perspectiva greşitei aplicări a prevederilor art. 1266 C. civ., argumentele instanţei devolutive de atac nefiind fundamentate, astfel, cum susţine recurenta-pârâtă, doar pe aspectul preluării celor două clauze vizând reduceri comerciale din contractul anterior ce avea denumirea de contract de marketing; dimpotrivă, instanţa de apel face analiza înţelegerii dintre părţi din perspectiva conţinutului acestora, coroborat cu susţinerile ambelor părţi, aspectul invocat de recurenta-pârâtă referitoare la o susţinere a părţii adverse în sensul caracterizării actului juridic ca fiind un contract de vânzare neavând relevanţă în ansamblul considerentelor care au fundamentat decizia de apel.

Este înlăturată şi critica vizând nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1240 C. civ., Înalta Curte reţinând că în susţinerea acestei critici recurenta-pârâtă citează un considerent al hotărârii atacate, desprins din ansamblul raţionamentului expus; aşa cum s-a menţionat deja, considerentele deciziei de apel relevă un raţionament care se bazează pe probatoriul administrat în cauză şi pe interpretarea clauzelor supuse dezbaterii cu respectarea dispoziţiilor art. 1240 C. civ.

Nu este fondată nici critica referitoare la aplicarea greşită a art. 1239 alin. (2) C. civ., instanţa de apel nejustificând soluţia adoptată prin apelarea la prezumţii simple, ci a prezentat considerente bazate pe ansamblul probelor administrate în cauză, explicitând detaliat motivele pentru care a concluzionat asupra încadrării clauzelor vizând reducerile comerciale în norma prohibitivă a legii.

În final, în ceea ce priveşte critica adusă deciziei de apel în sensul că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 321/2009 Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi analiză sub imperiul motivului de casare invocat (pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.), neconstituind o critică de nelegalitate, ci implicând o analiză a situaţiei de fapt, prin reanalizarea modalităţii concrete în care s-au desfăşurat relaţiile comerciale dintre părţi. din această perspectivă, menţionarea în cuprinsul acestei critici a unor alte norme - pretins ignorate de instanţa de apel - respectiv a unui ordin emis de Ministerul Finanţelor Publice nu este de natură a determina controlul de legalitate al deciziei de apel, acest act normativ fiind citat doar în contextul prezentării modalităţii concrete de derulare a raporturilor comerciale dintre părţi. Se observă că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul presupune examinarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. În consecinţă, în măsura în care criticile formulate nu se înscriu în sfera de analiză a recursului în casaţie, ele nu vor fi examinate.

Pentru considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1746 din 19 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2023.