Cassation appeal dismissed in dispute over nullity of safety training clauses in temporary staffing contract

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat, în principal, constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de prestări servicii nr. x/03.04.2017, respectiv a dispoziţiilor art. 5.1 lit. m) şi a) anexei nr. 4 la acesta. În subsidiar, a solicitat constatarea aceloraşi dispoziţii contractuale ca fiind nescrise.

În drept, s-au invocat dispoziţiile C. civ., ale C. proc. civ., H.G. nr. 1256/2011 privind condiţiile de funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu completările şi modificările ulterioare.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1134 din 13 aprilie 2018, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 6322 din 19 iunie 2018, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 4231 din 10 octombrie 2018, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1071 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia lipsei de interes şi s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1509/2020 din 9 noiembrie 2020, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., a anulat sentinţa civilă nr. 1071 din 22 aprilie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 793/2021 din 19 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea privind pe reclamanta A. S.A. şi pe pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii introductive astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1992 din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 793 din 19 martie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

La data de 17 martie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1992 din 16 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

A arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât aceasta a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 85 din H.G. nr. 1425/2006, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Printr-o altă critică recurenta-reclamantă a susţinut faptul că instanţa de apel a analizat în mod străin de cauză existenţa unui obiect ilicit al unei clauze/contract, iar nu cauza ilicită a clauzelor contractuale cum a fost dedus judecăţii prin acţiunea introductivă.

În plus, a menţionat că instanţa de apel nu a analizat/aplicat şi dispoziţiile art. 93 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1425/2006, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de casare, a arătat că hotărârea instanţei de apel cuprinde considerente străine de prezenta cauză.

Autoarea căii de atac a învederat că prin acţiunea introductivă a susţinut faptul că prevederile contractuale contestate sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită sub forma fraudei la lege [art. 1236 alin. (2) şi art. 1238 din C. civ..], însă instanţa de apel a analizat un alt element al contractului, obiectul clauzei/contractului, iar nu cauza:

"nulitatea absolută, ca formă de sancţiune a încălcării unei norme imperative de drept, trebuie (ca orice altă sancţiune civilă) interpretată restrictiv, iar nu extensiv.

Cu atât mai mult este valabilă această aserţiune în cazul invocării unui motiv de nulitate foarte grav, respectiv obiectul ilicit al unei clauze/unui contract. Interpretarea contrară ar permite eludarea unui principiu civil esenţial (efectul obligatoriu al contractelor - art. 1270 C. civ.) urmare a unor interpretări extensive, chiar imaginative, a unor clauze contractuale".

În acest context, recurenta-reclamantă apreciază că se impune casarea deciziei atacate pentru nemotivare şi rejudecarea cauzei.

A mai arătat că în motivarea hotărârii, instanţa de apel nu a ţinut cont de toate dispoziţiile legale invocate, printre care dispoziţiile art. 93 alin. (2) din H.G. nr. 1425/2006 şi dispoziţiile art. 88 alin. (1) din Codul muncii.

Astfel, hotărârea recurată este nemotivată şi din prisma necorelării dispoziţiilor legale aplicabile în cazul unui raport tripartit de muncă care atrage specificităţile acestuia (dispoziţiile anterior menţionate care sunt de esenţa dezlegării problemei deduse judecăţii şi nu se regăsesc în raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel).

Atâta timp cât în cuprinsul hotărârii instanţei de apel nu se regăseşte analiza acestor dispoziţii legale, se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru o analiză completă şi pentru a fi pronunţată o hotărâre care să respecte toate exigenţele în privinţa motivării.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 85 din H.G. nr. 1425/2006.

A reiterat faptul că în cauză s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor prevederi din contractul de prestări servicii încheiat între reclamantă şi pârâta B. S.R.L., pentru cauză ilicită, arătând că obligaţiile care în mod imperativ trebuiau stabilite în sarcina B., au fost transferate în sarcina reclamantei (agent de muncă temporară) prin acele clauze contractuale.

Potrivit dispoziţiilor legale, obligaţiile de efectuare a instructajului salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi în domeniul comunicării/cercetării accidentelor de muncă şi al incidentelor periculoase sunt în sarcina utilizatorului B., iar nu a reclamantei.

În acest sens, art. 85 din H.G. nr. 1425/2006 prevede că:

Instruirea introductiv-generală se face de către:

a) angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; sau

b) lucrătorul desemnat; sau

c) un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecţie; sau

d) serviciul extern de prevenire şi protecţie;

Cu privire la aceste dispoziţii, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, în cadrul considerentelor:

"Astfel, cum a observat şi Tribunalul, în mod evident, interpretarea strictă a textului de lege nu numai că permite, dar pune în principal în sarcina angajatorului din punct de vedere juridic (în speţă reclamanta) instruirea din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, acesta fiind primul indicat în enumerarea de la art. 85 din H.G. nr. 1425/2006. Angajatorul nu se poate deroba de această obligaţie prin invocarea unei culpe proprii (necunoaşterea sau incapacitatea de a face o astfel de instruire de calitate) din moment ce, în calitate de profesionist care activează în acest domeniu, este evident că trebuia să aibă capacitatea de a face o astfel de instruire şi disponibilitatea, dacă era necesar, să se deplaseze la locul desfăşurării activităţii şi să verifice toate aspectele necesare efectuării unui instructaj corect (instalaţii, utilizarea acestora, amplasarea acestora, utilizarea şi amplasarea sistemelor de alarmare şi evacuare, etc.)".

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a aplicat şi a interpretat greşit dispoziţiile anterior menţionate, întrucât nu a avut în vedere specificitatea raportului tripartit de muncă.

Dispoziţiile legale au fost instituite în domeniul securităţii muncii pentru a proteja salariatul, în sensul ca instructajul în domeniul sănătăţii să fie efectuat de angajator (persoana care cunoaşte specificităţile domeniului muncii sale).

Legiuitorul a ales termenul "angajator", din raportul bipartit de muncă (raport angajator-angajat, fiind vorba de un raport direct cu angajatul), cu referire la utilizatorul din cadrul raportului tripartit din speţă, respectiv B. (fiind cel care are un raport direct cu angajatul), întrucât trebuia ca instruirea să fie realizată de cel care cunoaşte domeniul muncii sale cu toate specificităţile acestuia.

De esenţă în executarea obligaţiilor prevăzute în clauzele contractuale deduse judecăţii, este persoana care are un raport direct cu angajatul (fie că e angajatorul din raportul bipartit sau utilizatorul din raportul tripartit).

Potrivit dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din H.G. nr. 1425/2006 (care nu au fost avute în vedere de instanţa de apel), instruirea la locul de muncă va cuprinde cel puţin următoarele:

a) informaţii privind riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice locului de muncă şi/sau postului de lucru;

b) prevederile instrucţiunilor proprii elaborate pentru locul de muncă şi/sau postul de lucru;

c) măsuri la nivelul locului de muncă şi/sau postului de lucru privind acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, precum şi în cazul pericolului grav şi iminent;

d) prevederi ale reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă privind activităţi specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru;

e) demonstraţii practice privind activitatea pe care persoana respectivă o va desfăşura şi exerciţii practice privind utilizarea echipamentului individual de protecţie, a mijloacelor de alarmare, intervenţie, evacuare şi de prim ajutor, aspecte care sunt obligatorii.

În conformitate cu dispoziţiile legale şi pentru ca acestea să fie respectate, utilizatorul B. (deşi terminologic nu poate fi numit angajator) este cel la care s-a referit legiuitorul, fiind cel care are un raport direct cu angajatul (aceasta este însăşi raţiunea textului de lege) şi care trebuia să efectueze instructajul sau un lucrător desemnat de acesta, fiind cel care cunoaşte domeniul muncii sale cu toate specificităţile acestuia.

Prin raportare la dispoziţiile redate, rezultă că spiritul legii este în sensul ca instructajul să fie realizat de o persoană avizată în domeniul respectiv, care să cunoască specificităţile locului de muncă.

În situaţia din speţă, utilizatorul este cel care poate efectua instructajul, fiind cel care cunoaşte domeniul muncii sale cu toate specificităţile acestuia.

Aşadar, este contrar legii să se aprecieze că intră în sarcina reclamantei obligaţia de a efectua instructajul privind aspecte ce ţin strict de utilizator şi pe care reclamanta nu le poate cunoaşte.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că recurenta-reclamantă a indicat, în mod formal, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2023 s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 2 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din contractul de prestări servicii nr. x/03.04.2017 încheiat între reclamanta A. S.A. (în calitate de agent temporar de muncă) şi pârâta B. S.R.L. (în calitate de utilizator al serviciilor) având ca obiect "punerea la dispoziţie de către agentul de muncă temporară în favoarea utilizatorului de personal calificat şi/sau personal necalificat pentru realizarea unor misiuni, sub supravegherea şi conducerea acestuia din urmă, în schimbul plăţii unui comision şi a remuneraţiei salariaţilor temporari la termenul agreat de părţi", conform prevederilor art. 2 pct. 2.1.

În ceea ce priveşte obligaţiile părţilor, art. 5 pct. 5.1. lit. m) din contract prevede că "agentul de muncă temporară se obligă să respecte toate condiţiile stabilite în activitatea prestată: (…) m) să efectueze instructajul de securitate şi sănătate în muncă".

Art. 10 pct. 10.1.3. din contract are următorul conţinut:

"părţile declară şi garantează că (…) au citit integral contractul împreună cu toate anexele acestuia, că acestea au făcut obiectul negocierii şi că sunt de acord cu toate clauzele astfel stabilite, inclusiv cu cele prevăzute la art. 3, 5, 6 şi 7 pe care nu le consideră abuzive sau contravenind dispoziţiilor Legii nr. 72/2013 şi nici C. civ..".

Anexa 4 la contractul de prestări servicii nr. x/03.04.2017 este reprezentată de "Convenţia de securitate şi sănătate în muncă şi de apărare împotriva incendiilor", convenţie în care sunt evidenţiate obligaţiile părţilor prin raportare la asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, dar şi la apărarea împotriva incendiilor .

Reclamanta A. S.A. a invocat nulitatea absolută a prevederilor art. 5 pct. 5.1. lit. m), dar şi a anexei 4 la contractul încheiat cu pârâta B. S.R.L., arătând că potrivit dispoziţiilor art. 85, respectiv art. 116 din H.G. nr. 1425/2006 obligaţiile de efectuare a instructajului salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi al comunicării/cercetării accidentelor de muncă şi al incidentelor periculoase sunt în sarcina utilizatorului. În subsidiar, reclamanta a solicitat constatarea aceloraşi dispoziţii contractuale ca fiind nescrise, conform art. 1255 din C. civ.

În speţă, prin hotărârile instanţelor devolutive, a fost validată opinia intimatei.

Prin urmare, dezlegarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în etapele procesuale anterioare, instanţele de fond au aplicat corect legea, în limitele cadrului contractual convenit de părţi.

Recurenta-reclamantă a susţinut, în primul rând, faptul că instanţa de apel a analizat în mod străin de cauză existenţa unui obiect ilicit al unei clauze/contract, iar nu cauza ilicită a clauzelor contractuale cum a fost dedus judecăţii prin acţiunea introductivă.

În plus, a menţionat că instanţa de apel nu a analizat/aplicat şi dispoziţiile art. 93 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1425/2006, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de casare, a arătat că hotărârea instanţei de apel cuprinde considerente străine de prezenta cauză.

Autoarea căii de atac a învederat că prin acţiunea introductivă a susţinut faptul că prevederile contractuale contestate sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită sub forma fraudei la lege [art. 1236 alin. (2) şi art. 1238 din C. civ..], însă instanţa de apel a analizat un alt element al contractului, obiectul clauzei/contractului.

Această susţinere nu este fondată.

Conform prevederilor art. 1235 din C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, iar potrivit art. 1236 C. civ., aceasta trebuie să existe, să fie licită şi morală, cauza fiind ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice, respectiv imorală atunci când este contrară bunelor moravuri. Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act şi care, împreună cu consimţământul, formează voinţa juridică.

Potrivit art. 1225 alin. (1) din C. civ., "obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale" (spre exemplu, vânzarea unui bun în schimbul unui preţ plătit în bani în cazul contractului de vânzare), art. 1226 alin. (1) din acelaşi cod stipulând că "obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul" (spre exemplu, în materia vânzării, vânzătorul se angajează să transfere dreptul de proprietate asupra bunului vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul).

Ca cerinţe de valabilitate ale obiectului actului juridic civil, art. 1225 alin. (2) din C. civ. prevede că "obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute", iar obiectul obligaţiei trebuie să fie, sub aceeaşi sancţiune, determinat sau cel puţin determinabil şi licit (art. 1226 alin. (2) C. civ.).

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că nulitatea absolută, ca formă de sancţiune a încălcării unei norme imperative de drept, trebuie (ca orice altă sancţiune civilă) interpretată restrictiv, iar nu extensiv.

Reclamanta A. S.R.L. a invocat un motiv de nulitate foarte grav, respectiv obiectul ilicit al unei clauze/unui contract. Interpretarea contrară ar permite eludarea unui principiu civil esenţial (efectul obligatoriu al contractelor - art. 1270 C. civ.) urmare a unor interpretări extensive, chiar imaginative, a unor clauze contractuale.

Curtea de Apel Bucureşti a observat mai întâi că toate textele de lege invocate (unele direct în apel, cum ar fi art. 101 Codul muncii) vizează eminamente protecţia salariatului, angajatului, iar nu protecţia unui prestator de servicii (cocontractant persoană juridică) faţă de beneficiarul serviciului prestat. De aceea, pe lângă faptul că sunt invocate în speţă de un netitular al presupusului drept protejat, trebuie observat că raţiunea lor nu este de a stabili un anumit echilibru contractual între prestator şi beneficiar, ci a asigura condiţii optime, corecte, exercitării dreptului la muncă. Or, o astfel de raţiune a legii nu este în nici un fel încălcată prin obligaţiile stipulate de art. 5.1 lit. m) din contractul dintre părţi şi a anexei nr. 4 la acesta.

În mod evident, interpretarea strictă a textului de lege nu numai că permite, dar pune în principal în sarcina angajatorului din punct de vedere juridic (în speţă reclamanta) instruirea din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, acesta fiind primul indicat în enumerarea de la art. 85 din H.G. nr. 1425/2006. Angajatorul nu se poate deroba de această obligaţie prin invocarea unei culpe proprii (necunoaşterea/incapacitatea de a face o astfel de instruire de calitate) din moment ce, în calitate de profesionist care activează în acest domeniu, este evident că trebuia să aibă capacitatea de a face o astfel de instruire şi disponibilitatea, dacă era necesar, să se deplaseze la locul desfăşurării activităţii şi să verifice toate aspectele necesare efectuării unui instructaj corect (instalaţii, utilizarea acestora, amplasarea acestora, utilizarea şi amplasarea sistemelor de alarmare şi evacuare, etc.).

De altfel, este evident că apelanta-reclamantă nu a avut, cel puţin iniţial, o altă interpretare a obligaţiilor sale contractuale şi legale; acest aspect rezultă, pe de o parte, din faptul că, deşi profesionist în domeniu, nu a înţeles să conteste în nici un fel respectivele obligaţii contractuale pe perioada negocierilor, iar pe de altă parte (aspect afirmat de partea adversă şi necontestat de aceasta) din faptul că nu a trimis fişele de aptitudine şi/sau carnetele de instructaj în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă ale lucrătorilor temporari înainte/cel târziu la data începerii activităţii de aceştia, pentru ca intimata să poată fi prezumată a fi în culpă cu privire la neîndeplinirea vreunei obligaţii.

În acest context, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe argumente străine de natura pricinii.

Şi aceasta, întrucât, aşa cum reiese din considerentele hotărârii recurate, instanţa de prim control judiciar a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, motivarea constituindu-se într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii.

În aceeaşi măsură, hotărârea relevă o analiză concretă şi coroborată a normelor legale incidente, cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa.

Autoarea recursului a mai arătat că, în motivarea hotărârii, instanţa de apel nu a ţinut cont de toate dispoziţiile legale invocate, printre care dispoziţiile art. 93 alin. (2) din H.G. nr. 1425/2006 şi dispoziţiile art. 88 alin. (1) din Codul muncii.

Astfel, în opinia recurentei, hotărârea recurată este nemotivată şi din prisma necorelării dispoziţiilor legale aplicabile în cazul unui raport tripartit de muncă care atrage specificităţile acestuia (dispoziţiile anterior menţionate care sunt de esenţa dezlegării problemei deduse judecăţii şi nu se regăsesc în raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel).

Şi această critică este nefondată, urmând a fi înlăturată în condiţiile în care, după cum se poate lesne observa din analiza considerentelor deciziei recurate, curtea de apel a realizat o examinare judicioasă şi completă a argumentelor de fapt şi de drept, ridicate de părţile litigante în legătură cu aspectul sesizat. Susţinerea recurentei-reclamante nu este justificată faţă de împrejurarea că raţionamentul logico-juridic al instanţei devolutive este explicat adecvat, suficient şi reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii în discuţie.

Cu privire la incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut faptul că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 85 din H.G. nr. 1425/2006, potrivit cărora "instruirea introductiv-generală se face de către:

a) angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; sau

b) lucrătorul desemnat; sau

c) un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecţie; sau

d) serviciul extern de prevenire şi protecţie".

A reiterat faptul că în cauză s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor prevederi din contractul de prestări servicii încheiat între reclamantă şi pârâta B. S.R.L., pentru cauză ilicită, arătând că obligaţiile care în mod imperativ trebuiau stabilite în sarcina B., au fost transferate în sarcina reclamantei (agent de muncă temporară) prin acele clauze contractuale.

Potrivit dispoziţiilor legale, obligaţiile de efectuare a instructajului salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi în domeniul comunicării/cercetării accidentelor de muncă şi al incidentelor periculoase sunt în sarcina utilizatorului B., iar nu a reclamantei.

În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, în virtutea contractului legal încheiat între părţi, recurenta-reclamantă A. S.R.L. are, în raport cu pârâta B. S.R.L., calitatea de agent de muncă temporară, aşa cum este aceasta definită de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (art. 88 alin. (3), iar în raport cu salariaţii temporari utilizaţi de pârâtă, societatea reclamantă are calitatea de angajator. În considerarea calităţii pe care aceasta o are în raport cu salariaţii temporari, reclamanta este obligată să efectueze instructajul de securitate şi sănătate în muncă. Instituţia muncii prin agent de muncă temporară, aşa cum este aceasta reglementată de legiuitor, nu absolvă agentul de muncă temporară de obligaţii în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă, deoarece acesta nu este un simplu interpus între un salariat temporar şi un terţ cu atribuţii de angajator, ci este însuşi angajatorul salariatului temporar. Mai mult, având în vedere contractul valabil încheiat între părţi, recurenta-reclamantă a consimţit la asumarea obligaţiilor prevăzute în Anexa 4 - Convenţia de securitate şi sănătate în muncă şi de apărare împotriva incendiilor - fără a ridica vreo obiecţie în acest sens.

Recurenta-reclamantă se află într-o gravă eroare cu privire la atribuirea calităţii de "angajator", care în speţa dedusă judecăţii, indubitabil aparţine acesteia, iar nu pârâtei. Faptul că legiuitorul acordă o oarecare libertate cu privire la multiplele posibilităţi şi/sau entităţi care pot efectua instruirea introductiv-generală nu înseamnă că legiuitorul instituie în sarcina utilizatorului obligaţii imperative care absolvă de obligaţii angajatorul - agent de muncă temporară.

În contractul de prestări servicii nr. x/03.04.2017 părţile au stabilit responsabilitatea securităţii şi sănătăţii în muncă în sarcina reclamantei, iar prin raportate la dispoziţiile art. 1270 din C. civ., contractul are putere de lege între părţi, coroborat cu declaraţia expresă a părţilor semnatare potrivit căreia toate clauzele contractului au fost negociate şi nu sunt considerate abuzive.

Aşadar, se poate concluziona că societatea reclamantă şi-a asumat în cunoştinţă de cauză efectuarea completă a instructajului în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă pentru salariaţii temporari angajaţi ai acesteia pe toată perioada derulării contractului individual de muncă al salariaţilor, independent de locul unde îşi desfăşoară misiunile salariaţii temporari şi independent de persoana utilizatorului.

În consecinţă, criticile ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii nu invalidează raţionamentul instanţei de apel privind netemeinicia pretenţiilor reclamantei, ci exprimă propria construcţie juridică a recurentei-reclamante relativă la obligaţiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile legale şi a pronunţat decizia în acord cu dispoziţiile contractuale.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1992 din 16 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.