Civil liability for pipeline obstruction: continuous illegality and non-prescription of successive damages

Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 05.01.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. (fostă C.), solicitând să se dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 240.812 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat reclamantei, astfel: a) suma de 23.600 RON reprezintă lipsa de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 500,69 mp situat în Bucureşti, str. x, în perioada ianuarie 2015 - mai 2016; b) suma de 217.211 RON reprezintă diferenţa de preţ în minus încasată de reclamantă prin vânzarea la data de 27 mai 2016 a terenului în suprafaţă de 500,69 mp situat în Bucureşti; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 400.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin încheierea de şedinţă din 4 octombrie 2019, prima instanţă a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru prejudiciile morale suferite de reclamantă anterior datei de 05.01.2015, respingând în rest excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.

La data de 14.09.2020, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că înţelege să majoreze cuantumul obiectului cererii având ca obiect repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 500,69 mp, situat în Bucureşti, str. x, în perioada ianuarie 2015 - mai 2016, la suma de 61.960 RON, echivalentul sumei de 13.894 euro, având în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit de d-na expert D..

La data de 09.10.2020, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare a capătului de cerere având ca obiect plata de daune morale în cuantum de 400.000 RON, arătând că suma de 200.000 RON reprezintă despăgubiri solicitate pentru prejudiciile aduse demnităţii şi onoarei reclamantei şi suma de 200.000 RON reprezintă despăgubiri solicitate pentru prejudiciile aduse vieţii private, de familie şi sănătăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 542 din 5 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta să plătească reclamantei următoarele despăgubiri: suma de 61.960 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada ianuarie 2015 - mai 2016; suma de 65.790 RON, reprezentând diferenţa de preţ în minus încasată de reclamantă pentru vânzarea acestui imobil-teren; suma de 45.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile aduse vieţii private, de familie şi sănătăţii, suferite de reclamantă ulterior datei de 05.01.2015; suma de 45.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile aduse demnităţii şi onoarei, suferite de reclamantă ulterior datei de 05.01.2015; a respins pretenţiile reclamantei în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de aceasta anterior datei de 05.01.2015 ca fiind prescrise; a respins, în rest, pretenţiile reclamantei ca neîntemeiate.

De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.663,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat pârâta la plata către stat a sumei de 1.852,90 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor apreciate întemeiate pentru care reclamanta a beneficiat de reducere prin încuviinţarea ajutorului public judiciar; a arătat că, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale în cuantum de 1.107,72 RON rămân în sarcina statului.

Împotriva încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 542 din 5 martie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat apel pârâta B. S.A., care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în principal ca prescrisă şi în subsidiar ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1383 A din 7 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de către apelanta-pârâtă; totodată, a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 3.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1383 A din 7 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel, Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a formulat recurs pârâta B. S.A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în care instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocând nemotivarea hotărârii sub acest aspect şi arătând că instanţa de apel a folosit un raţionament care se bazează pe lămurirea incompletă a situaţiei de fapt.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de control judiciar nu a oferit un raţionament propriu şi complet în ceea ce priveşte modul de soluţionare al prescripţiei extinctive, întrucât, la filele x din decizie, curtea de apel fie redă aspectele reţinute de instanţa de fond, fie doar menţionează în mod nemotivat că dreptul la acţiune nu ar fi prescris, fără a arăta, însă, care este momentul la care intimata-reclamantă a cunoscut paguba şi persoana care răspunde de ea şi nu a precizat în mod concret de ce acest moment ar fi ulterior datei de 05.01.2015.

A mai arătat recurenta că, potrivit sentinţei tribunalului, obligaţia B. de a muta conducta s-ar fi născut la 08.10.2012, astfel că, în opinia sa, termenul de prescripţie ar trebuit să curgă tot de la acel moment şi s-ar fi împlinit la 08.10.2015, dreptul de creanţă fiind deci prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată, aspect care însă nu a fost analizat de către instanţa de apel.

În realitate, însă, dreptul material la acţiune al reclamantei s-a născut în anul 2007, atunci când intimata a cunoscut existenţa conductei, neexistând niciun impediment pentru ca aceasta să sesizeze instanţele judecătoreşti cu o acţiune în despăgubiri.

Instanţa de apel nu a precizat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi nu a motivat în concret din ce cauză acţiunea este formulată cu respectarea acestuia.

De asemenea, nu a lămurit în mod complet situaţia de fapt, aspect care impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu atât mai mult cu cât efectul devolutiv al apelului impunea aceste lămuriri din partea instanţei de apel.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958.

Astfel, recurenta a arătat că, încă din luna mai 2007, intimata-reclamantă a început să o notifice pentru mutarea conductei de gaze, considerând că aceasta îi produce prejudicii şi subliniind că, anterior demarării prezentului litigiu, au mai existat trei dosare înregistrate de intimata-reclamantă referitor la existenţa conductei de gaze.

Din perspectiva art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, pentru determinarea momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, trebuia determinat momentul de la care intimata trebuia să cunoască paguba, precum şi persoana care răspunde de ea.

Or, a susţinut recurenta, este evident că intimata a cunoscut ambele aspecte începând cu luna mai 2007, iar cel mai târziu începând cu luna octombrie 2012, atunci când s-a dispus anularea Hotărârii CGMB care înfiinţa strada x, perspectivă din care dreptul material la acţiune pentru pretinsele despăgubiri este prescris.

Recurenta a mai susţinut că fapta ilicită invocată de intimată este o faptă unică şi produce un potenţial prejudiciu la un anumit moment, respectiv în ziua în care lucrările ar fi trebuit efectuate. Faptul că neexecutarea unei obligaţii de "a face" se perpetuează în timp nu îi conferă un caracter de continuitate, în condiţiile în care aceasta este o obligaţie care, în manifestarea sa materială, este cu executare uno ictu.

S-a considerat în mod greşit că intimata ar suferi în mod succesiv mai multe prejudicii, confundând întinderea în timp a prejudiciului unic cu producerea mai multor prejudicii.

Art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958 este aplicat în mod greşit de instanţa de apel, întrucât textul de lege face referire la cunoaşterea producerii pagubei şi nu la cuantumul acesteia, de vreme ce evaluarea prejudiciului se va face pe cale judiciară.

Distincţia între prejudiciul sigur şi cel eventual este relevantă şi aplicabilă în acest caz pentru determinarea legală a începutului cursului prescripţiei extinctive.

În ceea ce priveşte modul în care, prin decizia recurată, s-a dispus atragerea răspunderii civile delictuale a B. S.A., recurenta a invocat, de asemenea, incidenţa motivului de casate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a arătat că decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., întrucât nu există o faptă ilicită care să fi fost săvârşită cu vinovăţie de B., iar neîntrunirea condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală arată că pârâta a fost sancţionată în mod nelegal.

Recurenta a subliniat că motivul determinant pentru care instanţa de apel a considerat că se impune atragerea răspunderii civile delictuale a B. este acela potrivit căruia decizia nr. 2650 din 21 iunie 2016 ar fi o hotărâre declarativă de drepturi.

A susţinut recurenta-pârâtă că nu se poate stabili pe baza unor elemente ulterioare, cum ar fi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti la o lună distanţă, dacă B. a acţionat sau nu cu vinovăţie şi dacă a săvârşit o faptă ilicită. Instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la caracterul declarativ al deciziei nr. 2650 din 21 iunie 2016, care în niciun caz nu poate influenţa cu caracter retroactiv conduita subiectivă a B. în perioada 2006-2016.

Instanţa de apel trebuia să facă propria analiză în ceea ce priveşte elementul vinovăţie, prin raportare la momentul 27 mai 2016 (când intimata a vândut terenul), fără să se raporteze la decizia nr. 2650 din 21 iunie 2016, care a fost pronunţată o lună mai târziu.

Chiar dacă obligaţia B. de a muta conducta ar fi fost preexistentă, acest aspect are relevanţă doar din perspectiva faptei ilicite, însă culpa, element distinct al răspunderii civile delictuale trebuia analizată în concret de către instanţa de apel, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

A mai arătat recurenta că în cadrul deciziei atacate instanţa de apel face în mod constant referire la considerentele deciziei 2650, fără să ţină cont că aceasta nu a analizat răspunderea delictuală a B. S.A., cu toate elementele acestei instituţii juridice, ci a dispus doar obligarea pârâtei la a muta conducta de gaze.

În luna mai 2016, când intimata a vândut terenul, raportul juridic dintre părţi era guvernat de sentinţa nr. 6687 din 3 octombrie 2011, care nu prevedea nicio obligaţie în sarcina B. S.A. de a muta conducta de gaze, ceea ce arată lipsa culpei şi a unei fapte ilicite în ceea ce o priveşte.

Prin urmare, raportat la perioada ianuarie 2015 - 27 mai 2016 (când intimata pretinde că a suferit prejudiciul), conduita recurentei nu era culpabilă, dat fiind că până la momentul 23.10.2017 (data pronunţării hotărârii nr. 511/2017 în recurs), decizia nr. 2650 din 21 iunie 2016 nu era executorie, recursul fiind suspensiv de executare în acest caz.

Chiar dacă în sarcina B. S.A. ar fi existat obligaţia de a muta conducta de gaze (începând cu momentul soluţionării irevocabile a dosarului nr. x/2010). acest lucru nu ar însemna în mod automat că pârâta a săvârşit o faptă ilicită sau că a dat dovadă de vinovăţie. Sub acest aspect, recurenta a susţinut că niciodată, pe parcursul efectuării lucrărilor, nu a avut reprezentarea faptului că terenul este proprietate privată, de vreme ce s-a încrezut cu bună-credinţă în regimul juridic menţionat în certificatul de urbanism.

Lipsa culpei şi a faptei ilicite în ceea ce o priveşte pe B. rezultă şi din faptul că până la data de 23.10.2017 recurenta nu a avut cum şi unde să mute conducta de gaze naturale, în absenţa acordului exprimat anterior de către chemaţii în garanţie din dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti.

Prin Decizia nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Bucureşti a dispus, printre altele, obligarea chemaţilor în garanţie să permită executarea lucrărilor de deviere a conductei de gaze naturale, astfel încât, în mod greşit, instanţa de apel consideră că "pârâta B. nu a încercat să obţină acordul proprietarilor vecini".

În lipsa acordului exprimat de aceste persoane, care nu exista până la data soluţionării dosarului x/2010, nu se puteau efectua lucrări de modificare a traseului conductei de gaze naturale, acord care nu a fost amânat sine die, cum consideră instanţa de apel, ci a fost analizat în acelaşi dosar în care s-a dispus obligarea B. la mutarea conductei.

Recurenta a mai susţinut că decizia a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 621 alin. (3) C. civ., după cum în mod expres prevede art. 59 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., întrucât situaţia juridică din prezenta cauză s-a născut anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.

Chiar dacă s-ar trece peste încălcarea principiului neretroactivităţii, în cuprinsul deciziei, instanţa de apel pune în mod greşit semnul egalităţii între despăgubirea stabilită de art. 621 alin. (3) C. civ. şi prejudiciul aferent răspunderii civile delictuale.

Textul legal menţionat nu reglementează răspunderea civilă delictuală şi nu este aplicabil acestei instituţii juridice, instanţa de apel raportându-se la un articol de lege care nu se aplică prezentului litigiu. Art. 621 C. civ. reglementează situaţia în care conducta ar fî fost menţinută pe terenul intimatei, iar acesta ar fi trebui să primească din partea B. o contraprestaţie anuală, raportat la faptul că B. a folosit terenul acesteia.

De vreme ce intimata a solicitat şi a obţinut mutarea conductei, nemaiexistând un raport juridic cu intimata în prezent, este evident că art. 621 alin. (3) nu poate fî aplicat pentru a justifica răspunderea civilă delictuală a B., care este reglementată de cu totul alte articole din C. civ.

Mai mult, în niciun caz despăgubirea menţionată de art. 621 alin. (3) nu se referă la despăgubiri pentru neconstruirea unei case, despăgubiri pentru încasarea unui preţ mai mic sau daune morale. Despăgubirea precizată de acest text legal se referă la contravaloarea folosinţei unei părţi din teren şi nu ar putea depăşi chiria anuală înmulţit cu numărul de ani în care a existat conducta, sumă care este evident mult mai mică.

De asemenea, din perspectiva aplicării art. 621 alin. (3), curtea de apel ar fi trebui să respingă pretenţiile care reprezentau daune morale, diferenţa de preţ, precum şi aspectele referitoare la imposibilitatea de a construi o casă.

A mai susţinut recurenta că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 alin. (2), art. 1351 alin. (3), coroborat cu art. 1353 din C. civ. având în vedere că în materia răspunderii civile delictuale culpa nu este prezumată şi se impune a fi dovedită în concret, ceea ce însă nu s-a întâmplat în speţă.

Chiar dacă în materia delictuală răspunderea este declanşată pentru "cea mai uşoară culpă", acest lucru nu echivalează cu o prezumţie absolută de culpă, ci culpa se impune în continuare a fi dovedită de către persoana interesată. Curtea de Apel nu a analizat însă acest aspect din perspectiva răspunderii delictuale, ci doar a preluat raţionamentul deciziei nr. 2650 din 21 iunie 2016.

În plus, în materia răspunderii delictuale, legiuitorul a prevăzut anumite cauze exoneratoare de răspundere care erau incidente în speţă, astfel:

B. a procedat la exercitarea unor drepturi prevăzute de lege până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2010, perspectivă din care exercitarea acestor drepturi nu poate fi considerată ca fiind abuzivă şi înseamnă o cauză exoneratoare de răspundere.

Instanţa de apel a refuzat să aplice art. 1353 din C. civ., întrucât "după intrarea in vigoare a C. civ. B. ar fi trebui să plătească o despăgubire ceea ce nu s-a întâmplat", această reţinere echivalând cu o greşită aplicare a legii.

În primul rând, despăgubirea prevăzută de art. 621 alin. (3) din C. civ. este o consecinţă a exercitării dreptului de servitute legală prevăzut de acest articol şi de legea gazelor şi nu reprezintă o condiţie care trebuie îndeplinită anterior; despăgubirea nu trebuie achitată înainte de exercitarea dreptului, iar acest aspect nu prezintă relevanţă din perspectiva culpei ci, ar putea cel mult să reprezinte o modalitate de evaluare a prejudiciului; oricum, art. 621 C. civ. nu se aplică în materia răspunderii civile delictuale.

În al doilea rând, intimata nu a cerut niciodată, în perioada în care conducta deţinută de B. era amplasată pe terenul acesteia, ca B. să-i plătească despăgubirea prevăzută de art. 621 C. civ., ci a solicitat doar ca B. să mute conducta de gaze. Intimata, în calitate de creditor al obligaţiei de plată a unei sume de bani, era persoana care trebuia să solicite acest lucru, iar B. ar fi putut fi sancţionată doar dacă ar fi refuzat; instanţa de apel a sancţionat-o pe B. pentru pasivitatea intimatei, care nu a cerut decât mutarea conductei, ceea ce reprezintă, în opinia recurentei, o greşită aplicare a art. 1353 C. civ.

În al treilea rând, anularea hotărârii nr. 106, ulterior emiterii certificatului de urbanism şi a edificării conductei, reprezintă cel puţin o situaţie de caz fortuit, conform art. 1351 alin. (3) din C. civ.

În al patrulea rând, nu s-a ţinut cont de împrejurările concrete ale speţei, raportat la caracterul esenţial al reţelei de utilităţi, astfel cum impune art. 1358 din C. civ.. Ansamblul împrejurărilor în care s-au produs faptele, raportat la succesiunea evenimentelor şi la momentul la care hotărârile judecătoreşti încep să producă efecte în materia desfiinţării construcţiilor, arată că nu există o vinovăţie în ceea ce o priveşte pe B..

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1381 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 1532 C. civ., având în vedere că prejudiciul pretins de intimată nu are caracter cert, şi a art. 1371 din acelaşi cod, având în vedere că intimata ar fi putut ca prin propria fapta să diminueze cuantumul prejudiciului pretins.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata unui prejudiciu, exclusiv prin raportare la art. 621 din C. civ., fără să aibă în vedere că prejudiciul pretins de către intimată trebuie să aibă caracter cert.

Chiar dacă art. 621 C. civ. ar acorda dreptul la o despăgubire, intimata trebuia să dovedească faptul că reparaţia acordată de instanţă se impune prin raportare la caracterul cert al daunei pretinse.

În acest sens, în continuarea art. 621 C. civ., instanţa de apel trebuia să se raporteze şi la art. 1532 C. civ., precum şi la art. 1371 C. civ., adică să verifice în ce măsură sumele acordate cu titlu de despăgubire acoperă o daună certă şi în ce măsura intimata nu ar fi putut să diminueze acest prejudiciu.

Redând dispoziţiile art. 1381 alin. (3) şi art. 1532 C. civ., recurenta a conchis că instanţa de apel trebuia să evalueze în ce măsură reparaţia pentru "neconstruirea unei case" acoperă o situaţie certă, iar în măsura în care se observa că intimata nu a dovedit dincolo de orice dubiu, acest prejudiciu nu trebuia acordat.

Recurenta a susţinut că nu poate fi privată de dreptul de a contesta caracterul cert al prejudiciului, atâta vreme cât în considerentele deciziei nr. 2650 nu s-a analizat răspunderea civilă delictuală. Intimata este partea care trebuie să dovedească că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale, iar caracterul cert al prejudiciului era o astfel de condiţie.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel a refuzat să aplice art. 1371 alin. (1) din C. civ., tot prin raportare la art. 621 C. civ.

În realitate, în măsura în care era incident, art. 621 C. civ. trebuia aplicat împreună cu art. 1371 şi nu cu ignorarea totală a acestui text de lege.

S-a mai susţinut că prejudiciul pretins de intimată este cauzat şi prin culpa acesteia, întrucât producerea acestuia putea fi evitată, astfel cum prevăd dispoziţiile legale şi cum a menţionat şi E. S.A prin corespondenţa purtată cu reclamanta.

În conformitate cu dispoziţiile art. 96 din Legea 351/2004, reluate în reglementarea Legii nr. 123/2012 de prevederile art. 190, în cazul în care intimata ar fi dorit să construiască pe terenul pe care era amplasată conducta de gaze naturale, costurile generate de devierea conductei trebuiau să fie suportate de către aceasta.

În cazul în care s-ar fi constatat o situaţie juridică diferită, în sensul că instanţa de judecată a dispus după 6 ani obligarea recurentei la mutarea conductei, intimata ar fi putut să solicite exclusiv contravaloarea acestor costuri de mutare a conductei şi nu un pretins prejudiciu de o sută de ori mai mare.

Din această perspectivă, o eventuală vânzare a terenului la un preţ sub cel al pieţei reprezintă o consecinţă a refuzului intimatei de a suporta costul relocării conductei în perioada în care a fost proprietarul terenului.

Deci, despăgubirea la care se referă art. 621 C. civ., şi care în mod constant a fost reţinută de instanţa de apel, se referă la costul relocării conductei de gaze şi nu la diferenţa de preţ, imposibilitatea de a construi o casă sau daune morale.

Dispoziţiile art. 1534 C. civ. au fost ignorate de instanţa de apel, iar, conform art. 1381 alin. (3) C. civ., art. 1534 se aplică şi în materia răspunderii civile delictuale.

Prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.05.2016, încheiat între intimată şi numiţii F. şi G., s-a prevăzut în mod expres că aceştia vor suporta costul relocării conductei cumpărătorii, ceea ce în mod suplimentar arată că prejudiciul nu ar putea depăşi acest cost.

În ceea ce priveşte prejudicial moral, a arătat recurenta-reclamantă că decizia a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., întrucât nu a fost analizat caracterul cert al acestuia, iar pe de altă nu există o legătură de cauzalitate între existenţa conductei de gaze şi daunele morale pretinse de intimată.

Referitor la prejudiciul moral, a susţinut recurenta că instanţa de apel nu a făcut o analiză completă a situaţiei expuse de părţi şi nu a analizat argumentele sale referitor la inexistenţa caracterului cert al acestuia, "notorietatea" menţionată de instanţa de apel fiind infirmată de lipsa prejudiciului moral pretins de către intimată.

Intimata nu a demonstrat existenţa unui prejudiciu moral, iar instanţa de apel a acordat aceste daune pe baza unor simple afirmaţii, prezumţii şi a notorietăţii care însă nu dovedesc în niciun fel afecţiuni de sănătate ale reclamantei cauzate de situaţia dedusă judecăţii.

Un ultim motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă tot sub aspectul daunelor morale, a privit încălcarea de către instanţa de apel a principiului efectului devolutiv al căii de atac a apelului, fiind indicat, din această perspectivă, art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că solicitarea formulată prin cererea de apel, în sensul reducerii daunelor morale, a fost respinsă de către instanţa de apel, întrucât nu a fost argumentată pertinent şi nu au fost identificate motive de ordine publică.

Or, curtea de apel s-a comportat în această situaţie ca o veritabilă instanţă de recurs şi a încălcat caracterul devolutiv al apelului, decizia fiind lovită de nulitate, în conformitate cu art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Instanţa de prim control judiciar a fost învestită cu suficiente elemente, ca, în baza caracterului devolutiv al apelului, să analizeze dacă suma de 90.000 de RON este sau nu excesivă, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

Or, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să analizeze în concret dacă raportat la prejudiciu, nivelul daunelor morale este sau nu suficient şi nu duce la îmbogăţire fără justă cauză a intimatei.

Curtea de apel trebuia să ofere o analiză specifică şi să prezinte raţionamentul propriu în ceea ce priveşte caracterul rezonabil al daunelor morale acordate de instanţa de fond, precum şi să explice concret pentru ce motiv suma de 90.000 de RON se justifică, raportat la prejudiciul pretins de către intimată.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-reclamantă a arătat că situaţia de fapt a fost corect reţinută de ambele instanţe de fond şi că sunt nefondate criticile recurentei privind nemotivarea de către instanţa de apel a soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că instanţa de apel şi-a însuşit raţionamentul juridic şi argumentele primei instanţe, în ceea ce priveşte generarea unui prejudiciu continuu prin fapta ilicită imputată pârâtei de a refuza mutarea conductei de gaze de pe terenul reclamantei, pe toată durata întârzierii îndeplinirii obligaţiei.

De asemenea, a arătat intimata-reclamantă că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu respectarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., întrucât există fapta civilă delictuală săvârşită cu vinovăţie de către pârâta, constând în omisiunea realizării operaţiunilor de mutare a conductelor de pe terenul reclamantei, fiind astfel îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii recurentei-pârâte B. S.A..

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, intimata-reclamantă arată că în cadrul acesteia s-au reţinut cu putere de lucru judecat aspecte de fapt privind calitatea reclamantei de proprietar şi împiedicarea sa în exercitarea tuturor atributelor specifice acestui drept real (posibilitatea de construire a unei case). Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a făcut o analiză proprie a existenţei faptei ilicite şi a elementului vinovăţie şi şi-a însuşit argumentele primei instanţe sub acest aspect.

Totodată, prin decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a fost stabilită obligaţia de deviere a conductei în sarcina pârâtei B., respectiv obligaţia de a permite efectuarea lucrărilor de deviere în sarcina chemaţilor în garanţie, ceea ce nu poate însemna că recurenta trebuia să rămână în pasivitate sine die cu privire la acordul acestora din urmă.

A mai arătat intimata că au fost corect aplicate dispoziţiile art. 621 alin. (3) C. proc. civ., întrucât situaţia juridică analizată în cauză s-a născut după intrarea în vigoare a noului C. civ. procedură civilă, cel puţin începând cu acest moment ocuparea terenului neputând fi considerată licită în lipsa unei juste despăgubiri a proprietarului.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine aplicarea greşită a art. 1357 alin. (2), art. 1351 alin. (3), coroborat cu art. 1353 C. civ., întrucât nu s-ar putea reţine exonerarea pârâtei de răspundere prin aceea că au fost exercitate drepturi prevăzute de lege, întrucât B. nu avea nici un drept legal de a ocupa terenul proprietatea reclamantei şi, chiar dacă ar fi avut acest drept, după intrarea în vigoare a C. civ. era obligată a despăgubi proprietarul terenului.

Au fost aplicate corect şi prevederile art. 1381 alin. (3) C. civ., prejudiciul pretins de intimata-reclamantă având caracter cert, cât şi cele ale art. 1371 C. civ., întrucât aceasta din urmă nu ar fi putut prin propria faptă diminua cuantumul prejudiciului. Sub acest aspect, intimata-reclamantă a arătat că împiedicarea posibilităţii de a construi o casă a fost deja tranşată cu caracter obligatoriu pentru părţile din dosar.

De asemenea, începând cu intrarea în vigoare a noului C. civ., proprietarul are dreptul la despăgubire în toate cauzele, nu doar dacă dovedeşte că are posibilitatea financiară de construire a unei case şi independent de posibilitatea reclamantei de a realiza pe cheltuială proprie mutarea conductei.

Clauza inserată în contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.05.2016, nu poate avea semnificaţia renunţării intimatei-reclamante la despăgubirea cuvenită pentru prejudiciile create până la data vânzării, teren care, aşa cum s-a dovedit, ar fi fost vândut la un preţ mai mare în lipsa conductei de gaze.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 1357 C. civ., prin neanalizarea de către instanţa de apel a caracterului cert al prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate, intimata-reclamantă a arătat că instanţa de prim control judiciar a reţinut corect dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., legătura de cauzalitate rezultând din însăşi fapta săvârşită de pârâtă.

Referitor la încălcarea principiului devolutiv al căii de atac a apelului, intimata-reclamantă a susţinut că, în realitate, pârâta nu a argumentat pertinent de ce suma de 90.000 RON ar fi excesivă, concluzia firească şi logică a instanţei de apel fiind aceea a inexistenţei unor motive de schimbare a hotărârii apelate.

Recurenta-pârâtă B. S.A .a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimată prin întâmpinare, admiterea recursului formulat şi casarea deciziei atacate.

Prin încheierea din 10.10.2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile şi apărările formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

I. Sunt nefondate criticile recurentei-pârâte B. S.A privind nelegala soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, atât cele subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi cele întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, contrar susţinerilor recurentei-pârâte circumscrise primului motiv de casare, privind nemotivarea hotărârii sub aspectul soluţiei date excepţiei şi folosirea unui raţionament care se bazează pe lămurirea incompletă a situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că redarea argumentelor reţinute de instanţa de fond sub acest aspect nu poate avea semnificaţia nemotivării hotărârii, în condiţiile în care, pornind de la constatările factuale ale primei instanţe şi în acord cu cele statuate de acesta, în sensul naturii continue a prejudiciului produs prin fapta ilicită imputată pârâtei, de a refuza mutarea conductei de gaze de pe terenul reclamantei, instanţa de prim control judiciar a expus raţionamentul propriu pentru care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate fi primită.

Astfel, instanţa de apel analizează concret argumentele aduse de apelanta-pârâtă în dezvoltarea acestui motiv de apel, constatând că acestea "nu tind la a contrazice statuările primei instanţe în ceea ce priveşte chestiunea prescripţiei, ci mai degrabă ţin de fondul cauzei, având în vedere că susţin, în esenţă, că obligaţia de a muta conducta de gaze s-ar fi născut la data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2010 sau chiar la data soluţionării irevocabile a respectivului dosar, având în vedere caracterul suspensiv de executare al recursului în materia respectivă, în condiţiile C. proc. civ. 1865, oricum ambele date fiind situate după aceea la care intimata a vândut terenul."

De altfel, considerentele pentru care instanţa de apel a respins motivul de apel referitor la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, pronunţată de prima instanţă, aceea de admitere în parte a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, numai în ceea ce priveşte daunele solicitate pentru prejudiciile morale pretinse de reclamantă anterior datei de 5 ianuarie 2015, sunt criticate de recurenta-pârâtă tocmai din in perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în cele ce urmează.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanţa la soluţia pronunţată, fiind respectă obligaţia motivării hotărârilor judecătoreşti într-un mod care să corespundă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi celor ale art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să facă posibilă exercitarea controlul de legalitate a hotărârii recurate

Trecând la examinarea susţinerilor recurentei referitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, Înalta Curte constată că argumentaţia este circumscrisă tezei potrivit cu care textul legal invocat impune, pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, determinarea datei săvârşirii faptei, precum şi a persoanei care răspunde de ea, iar în cauză fapta ilicită invocată de intimată este o faptă unică, care ar fi putut produce un potenţial prejudiciu chiar în ziua în care lucrările ar fi trebuit efectuate. Afirmă recurenta că neexecutarea unei obligaţii de "a face", ce se perpetuează în timp, nu îi conferă acesteia un caracter de continuitate, în condiţiile în care este vorba despre o obligaţie cu executare uno ictu. în manifestarea sa materială.

Însă distincţia la care face trimitere recurenta, între actele cu executare uuo ictu şi actele cu executare succesivă sau continuă, este lipsită de relevanţă, întrucât în cauza de faţă se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru acoperirea prejudiciului material şi moral generat de omisiunea executării operaţiunilor de mutare a conductei, faptă ilicită continuă care a persistat în timp şi a avut aptitudinea de a genera prejudicii pe toată durata inacţiunii.

Faţă de natura pretenţiilor, despăgubiri pentru atingerea adusă dreptului de proprietate, fapta ilicită imputată pârâtei se produce continuu, în fiecare zi, generând prejudicii succesive pentru care dreptul patrimonial la reparaţii este supus unor prescripţii succesive.

Totodată, se reţine că, atât în sistemul Decretului nr. 167/1958, cât şi în sistemul C. civ., începutul termenului de prescripţie în materia răspunderii civile delictuale este legat de cunoaşterea ori de necesitatea de cunoaştere a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de data în sine a săvârşirii faptelor sau a naşterii obligaţiei pretins încălcate.

Prin urmare, aşa cum în mod corect au constatat ambele instanţe de fond, chiar dacă reclamanta a cunoscut persoanele responsabile încă din anul 2007, termenul de prescripţie nu poate fi considerat împlinit şi pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât prejudiciile ce se cer a fi reparate în cauză, respectiv contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada ianuarie 2015 - mai 2016, diferenţa de preţ în minus încasată de reclamantă pentru vânzarea acestui imobil-teren, daunele pentru prejudiciile aduse vieţii private, de familie şi sănătăţii, precum şi demnităţii şi onoarei, ulterior datei de 05.01.2015, s-au născut succesiv şi distinct începând din 2007 şi până la vânzarea terenului, adică până la data de 27 mai 2016, cu fiecare zi ce a trecut fără ca pârâta să fi mutat conducta de gaze de pe terenul proprietatea reclamantei.

Cât priveşte decizia de speţă invocată de recurenta-pârâtă, respectiv decizia nr. 2304 din 6 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II - a civilă, aceasta nu poate da suport susţinerilor recurentei, întrucât priveşte respingerea ca prescrisă a unei acţiuni în răspundere civilă contractuală, formulată împotriva debitorului obligaţiei de a asigura predarea unei locuinţe, în care s-a apreciat că, de la data îndeplinirii obligaţiei contractuale de predare efectivă a imobilului, reclamantul a cunoscut atât paguba constând în lipsa de folosinţă, cât şi entităţile răspunzătoare.

II. O a doua categorie de critici invocate de recurenta-pârâtă are în vedere soluţionarea fondului cauzei.

Astfel, recurenta a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte aplicarea greşită la soluţionarea cererii de atragere a răspunderii civile delictuale a reclamantei B. S.A. a următoarelor norme de drept material: art. 1357, art. 1351 alin. (3), coroborat cu art. 1353 din C. civ., art. 1358, art. 1352, art. 621 alin. (3) C. civ.. art. 1371 C. civ.

În esenţă, recurenta a arătat că decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., întrucât instanţa de apel nu a făcut o analiză proprie în ceea ce priveşte fapta ilicită şi vinovăţia sa, prin raportare la momentul 27 mai 2016 (când intimata a vândut terenul), ci s-a rezumat la a reţine că decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ar fi o hotărâre declarativă de drepturi. Chiar dacă obligaţia B. de a muta conducta ar fi fost preexistentă, acest aspect are relevanţă doar din perspectiva faptei ilicite, însă culpa, element distinct al răspunderii civile delictuale trebuia analizată în concret de către instanţa de apel, pentru că decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016 nu a avut acest obiect.

Recurenta a mai susţinut că decizia a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 621 alin. (3) C. civ., după cum în mod expres prevede art. 59 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., întrucât, pe de o parte, situaţia juridică din prezenta cauză s-a născut anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., iar pe de altă parte, instanţa de apel pune în mod greşit semnul egalităţii între despăgubirea stabilită de art. 621 alin. (3) C. civ. şi prejudiciul aferent răspunderii civile delictuale.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1381 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 1532 C. civ., având în vedere că prejudiciul material pretins de intimată nu are caracter cert, aspect pe care instanţa de apel a refuzat să îl analizeze, şi a art. 1371 din acelaşi cod, având în vedere că intimata ar fi putut ca prin propria faptă să diminueze cuantumul prejudiciului material pretins.

Înalta Curte apreciază că, prealabil analizei acestor critici, care conturează, în parte, şi o greşită aplicare a unor norme de drept procesual - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune examinarea efectelor substanţiale ale deciziei nr. 2650 din 21 iunie 2016 şi a chestiunilor pe care aceasta le-a dezlegat cu autoritate de lucru judecat.

Dosarul nr. x/2010, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, a avut ca obiect o obligaţie de a face, şi anume cererea reclamantei A. privind obligarea pârâtei S.C. C. la mutarea conductei de gaze naturale, proprietatea sa, de pe terenul proprietatea reclamantei, în suprafaţă de 500,69 mp, situat în Bucureşti, strada x nr. 90.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, H. şi I., J., K., L., M., N., cu solicitarea de obligare a acestora la a permite efectuarea lucrărilor de deviere a conductei de gaze naturale existente pe terenul reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 6687 din 3 octombrie 2010, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi cererea de chemare în garanţie, ca lipsită de obiect.

Prin decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor, a fost admis apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei de mai sus, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii O. şi P., a fost admis apelul provocat declarat de apelanta-pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe, a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul obligării pârâtei S.C. C. la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei pe lotul x (drum de servitute), a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă şi a fost obligată chemata în garanţie Primăriei Municipiului Bucureşti la efectuarea împreună cu pârâta a procedurii de deviere, ceilalţi chemaţi în garanţie fiind obligaţi să permită executarea lucrărilor de deviere a conductei de gaze.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că:

"(…) apelanta-reclamantă are calitatea de proprietar asupra terenului în suprafaţă de 500,69 mp situat în Bucureşti, str. x, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.01.2001 de BNP Q., însă este împiedicată în exercitarea tuturor atributelor specifice acestui drept real (posibilitatea de construire a unei case) de existenţa pe terenul său a unei conducte de gaze naturale aparţinând societăţii pârâte, aspect confirmat atât de înscrisurile aflate la dosar cât şi de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză. Deşi apelanta-reclamantă a emis numeroase notificări atât către S.C. E. S.A., cât şi către S.C. C., începând cu anul 2007, prin care a solicitat remedierea acestei situaţii, până în prezent nu au fost întreprinse demersuri concrete pentru identificarea unei soluţii în acest sens".

De asemenea, s-a reţinut că "raporturilor civile dintre părţi le sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 621 şi 625 C. civ. din 2009", primul text legal, care reglementează dreptul de trecere pentru utilităţi stabilind că în toate cazurile proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste.

În ceea ce priveşte susţinerea intimatei-pârâte în sensul că deţine un drept de uz şi servitute legală conform Legii nr. 351/2004, decizia reţine că prevederile acestei legi speciale (art. 86, art. 90) "instituie limitări legale asupra dreptului de proprietate privată pe toată durata amplasamentului conductelor, o restrângere a dreptului de proprietate", însă"interdicţia plasată în sarcina proprietarului de a construi pe terenul său concretizată în cauză prin refuzul eliberării autorizaţiei de construire câtă vreme există conducta de gaze naturale semnifică o limitare a dreptului de proprietate" astfel că "trebuie procedat la analiza de compatibilitate a măsurii restricţiei cu interesul public şi caracterul rezonabil al mijloacelor folosite, precum şi existenţa în concret a unui mecanism coerent şi consecvent de rezolvare echitabilă a acestor limitări".

Procedând în continuare la acest examen, prin decizie s-a reţinut că scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată este unul legitim - "satisfacerea interesului general precum şi asigurarea accesului terţilor la sistemele de distribuţie", dar criteriul proporţionalităţii limitării dreptului de proprietate "nu este respectat în speţă în condiţiile în care conducta de gaze naturale traversează terenul proprietatea reclamantei, punând-o în imposibilitatea obţinerii autorizaţiei necesare pentru construirea unei case de locuit"……"Pe de altă parte, sarcina impusă apelantei-reclamante este una excesivă, aceasta neputând folosi terenul proprietatea sa potrivit destinaţiei acestuia (construirea unei case de locuit) deşi există alte remedii pentru asigurarea serviciului public prestat de pârâtă în favoarea persoanelor beneficiare."

Instanţa de apel a conchis că "modalitatea cea mai eficientă de protejare a dreptului de proprietate al apelantei-reclamante şi totodată de a asigura prestarea serviciului public de către pârâtă în favoarea chemaţilor în garanţie" este "devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei pe lotul x (drum de servitute)".

Pornind de la aceste precizări, Înalta Curte constată că premisele prezentului litigiu sunt cele stabilite în litigiul anterior, respectiv limitarea excesivă a reclamantei A. în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului din Bucureşti, str. x, prin existenţa conductei de gaze naturale care traversa terenul proprietatea sa, situaţie care a pus-o pe reclamantă în imposibilitatea obţinerii autorizaţiei de construire pentru o casă de locuit.

Decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recunoaşte, astfel, o situaţie preexistentă datei acesteia, încadrându-se în categoria aşa-numitelor hotărâri declarative, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel. Împrejurarea că în dosarul nr. x/2010 s-a solicitat doar obligarea pârâtei la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei nu exclude îndrituirea pârâtei la repararea prejudiciului produs anterior soluţionării cauzei amintite, fără ca aceasta să constituie o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, aşa cum susţine recurenta.

De asemenea, decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, statuează aplicabilitatea art. 621 alin. (3) C. civ., în raport cu dispoziţiile tranzitorii ale Legii nr. 71/2011, reţinând că, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, prevederile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei vizând neexaminarea culpei, se reţine că, deşi în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 instanţa nu a analizat culpa în legătură cu nerealizarea operaţiunilor de mutare a conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei, aceasta fiind fapta ilicită cauzatoare de prejudicii invocată de reclamantă, instanţa de apel a făcut o analiză a acestei condiţii, însuşindu-şi şi argumentele primei instanţe sub acest aspect.

În acest sens, suplimentar constatării primei instanţe de fond privind nerealizarea lucrărilor de deviere a conductei de gaze de către pârâtă, deşi la data de 05.08.2010, la solicitarea C., a fost emisă autorizaţia de construire nr. 334 pentru executarea lucrărilor de deviere conductă gaze naturale pentru eliberarea amplasamentului imobilului situat în Bucureşti, str. x, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a explicat de ce nu a recurs la o măsură alternativă, precum despăgubirea reclamantei pentru împiedicarea acesteia în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, sau de ce nu a încercat să obţină acordul proprietarilor vecini beneficiari ai conductei de gaze decât după promovarea de către reclamantă a acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

Primul argument al instanţei de apel este însă eronat, întrucât, aşa cum a arătat recurenta, despăgubirea prevăzută de art. 621 alin. (3) din C. civ. este o consecinţă a exercitării dreptului de servitute legală prevăzut de acest articol şi de legea gazelor şi nu reprezintă o condiţie care trebuie îndeplinită anterior.

Prin urmare, acest aspect reţinut de instanţa de apel, neachitarea despăgubirii, nu prezintă relevanţă din perspectiva culpei, ci ar putea să reprezinte o modalitate de evaluare a prejudiciului.

De asemenea, constatarea instanţei de apel în sensul că, "cel puţin începând cu intrarea în vigoare a noului C. civ., ocuparea terenului nu mai poate fi considerată licită în lipsa justei despăgubiri a proprietarului", nu se regăseşte în conţinutul deciziei civile nr. 2650/21.06.2016, deşi se reţine că acest aspect ar fi fost statuat cu autoritate de lucru judecat.

Recursul este fondat şi din perspectiva lipsei unei analize a condiţiei certitudinii prejudiciului material constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada ianuarie 2015 - mai 2016, pe care reclamanta îl afirmă prin raportare la casa pe care a dorit să o edifice pe acest teren şi la chiria pe care ar fi putut-o încasa pentru acest tip de proprietate.

Astfel, instanţa de apel apreciază în mod greşit că acest aspect a fost tranşat cu caracter obligatoriu pentru părţile cauzei în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016 s-a mărginit la a constata limitarea reclamantei în exercitarea atributelor dreptului de proprietate prin refuzul eliberării autorizaţiei de construire câtă vreme există conducta de gaze şi la a reţine, cu caracter generic, îndrituirea proprietarului terenului la despăgubiri potrivit art. 621 C. civ., fără a analiza existenţa concretă a unui prejudiciu material, prin raportare la posibilitatea reclamantei de a edifica casa pentru care a solicitat eliberarea autorizaţiei de construire.

În considerentele deciziei civile nr. 2650 din 21 iunie 2016 nu s-a analizat răspunderea civilă delictuală şi prevederile art. 1381-1395 din noul C. civ., care reglementează regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 1381 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 1532 C. civ. şi a art. 1371 din acelaşi cod, instanţa de apel avea obligaţia de a examina susţinerile apelantei-pârâte B. privind lipsa caracterului cert al prejudiciul material pretins de intimată, aşa cum a procedat în ceea ce priveşte cealaltă componentă a prejudiciului material solicitat, respectiv diferenţa de preţ în minus încasată de reclamantă pentru vânzarea acestui imobil-teren.

Astfel, în măsura constatării ca îndeplinite a celorlalte condiţii legale pentru atragerea răspunderii, fapta ilicită şi culpa, şi pornind de la premisa aplicabilităţii art. 1357 alin. (2) C. civ., potrivit căruia autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, intimata trebuia să dovedească că această componentă a prejudiciul pretins are caracter cert, apărarea apelantei-pârâte B. S.A. în acest sens neputând fi respinsă de instanţă fără a se oferi o argumentaţie în acest sens.

De asemenea, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 621 alin. (3) C. civ. (Dreptul de trecere pentru utilităţi), în conformitate cu care în toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste, şi cele ale art. 1357 alin. (2) C. civ., nu sunt incompatibile, în cadrul unei acţiuni pe care reclamanta a întemeiat-o pe regulile răspunderii civile delictuale, cu invocarea incidenţei art. 1371 alin. (1) din acelaşi cod, care dispune că "în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o."

Sintagma "în toate cazurile" din conţinutul art. 621 alin. (3) C. civ., pe care instanţa de apel o invocă, nu poate constitui temei juridic pentru a aprecia că în cadrul procesual stabilit de reclamantă o astfel de apărare este exclusă de plano, instanţa fiind obligată să examineze apărarea pârâtei, în sensul că reclamanta ar fi putut să diminueze cuantumul prejudiciului, în raport cu dispoziţiile art. 96 din Legea 351/2004, reluate în reglementarea Legii nr. 123/2012 de prevederile art. 190, prin mutarea conductei pe cheltuială proprie.

Înalta Curte nu va primi motivul de recurs prin care recurenta susţine aplicarea greşită a art. 1351 alin. (3) şi a art. 1353 C. civ., întrucât nu s-ar putea reţine exonerarea pârâtei de răspundere prin aceea că au fost exercitate drepturi prevăzute de lege, în condiţiile în care limitarea excesivă a reclamantei în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate a fost constatată cu caracter definitiv în litigiul anterior, iar îndrituirea proprietarul terenului la despăgubiri este recunoscută de lege chiar şi în cazul normalei exercitări a dreptului de servitute legală.

Cu referire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. în privinţa prejudiciului constând în daunele morale, Înalta Curte constată că, sub aparenţa neanalizării caracterului cert şi a legăturii de cauzalitate, recurenta-pârâtă invocă chestiuni de temeinicie (pronunţarea hotărârii pe baza unor simple afirmaţii, prezumţii şi a notorietăţii, care nu dovedesc afecţiuni de sănătate ale reclamantei), care excedează controlului de legalitate ce poate fi exercitat în recurs,

Va fi însă reţinut ca fondat ultimul motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în legătură cu respectarea principiului efectului devolutiv al apelului şi obligaţia de motivare a hotărârii, prin aceea că, fiind invocat de pârâtă, ca motiv de apel, caracterul excesiv al daunelor morale în sumă de 90.000 RON acordate reclamantei, instanţa de apel era obligată să analizeze, în concret, dacă a fost realizat un just echilibru în stabilirea daunelor morale acordate părţii, prin raportare la situaţia de fapt şi la probele administrate în cauză, dacă acestea apar sau nu ca fiind excesive.

Or, solicitarea pârâtei formulată prin cererea de apel, în sensul reducerii daunelor morale, a fost respinsă de instanţă în mod lapidar, pentru că nu ar fi fost argumentată pertinent şi nu au fost identificate motive de ordine publică, deşi, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să-i ofere o analiză specifică şi să prezinte raţionamentul propriu în ceea ce priveşte caracterul rezonabil al daunelor morale acordate de instanţa de fond,

În consecinţa tuturor argumentelor mai sus expuse, reţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ. şi în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. şi va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi curte de apel, în limitele care au fost anterior arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1383 A din 7 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 decembrie 2023.