Guarantee payment validity and statute of limitations interruption via prior dismissed counterclaim in financial guarantee disputes.

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 14.08.2019, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la 06.09.2019, reclamanta A. S.A. (în prezent B.) a chemat în judecată pe pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească garanţia în cuantum de 1.599.910,51 RON, dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume în cuantum de 140.835,91 RON, calculată de la 10.10.2018 până la 12.08.2019 şi, în continuare, până la data plăţii garanţiei, precum şi cheltuielile de judecată.

La 10.09.2019, reclamanta a depus o cerere prin care a solicitat conexarea prezentei cauze la dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul aceleiaşi instanţe.

Pe calea întâmpinării, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 14.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act că reclamanta nu mai susţine cererea de conexare şi a pus în discuţie suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului faţă de care se solicitase conexarea, iar prin încheierea din 28.11.2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018

Prin sentinţa civilă nr. 802/15.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată, a admis cererea precizată de reclamantă şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.599.910,41 RON, cu titlu de garanţie, a dobânzii legale penalizatoare de la 10.10.2018 până la data plăţii debitului, precum şi a sumei de 43.215,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 29/13.01.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 11.722,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată nu este motivată, întrucât instanţa de apel nu a prezentat argumentele pentru care a înlăturat apărările sale vizând nelegalitatea situaţiilor financiare.

A mai susţinut că decizia instanţei de apel încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., lipsind motivele de fapt şi de drept care să justifice de ce situaţiile financiare contestate îndeplinesc cerinţele art. 9.2 alin (1) lit. e), coroborat cu art. 3.1.1. lit. a) şi f) din convenţie, de ce banca nu răspunde pentru neobservarea îndeplinirii de către aceste documente a condiţiilor legale prevăzute de pct. 44 din Ordinul nr. 3055/2009 emis de Ministerul Finanţelor Publice şi de ce, din formalitatea înregistrării la Agenţia Naţională a Finanţelor Publice (ANAF) a situaţiilor financiare, rezultă concluzia că acestea ar fi verificate sub aspectul corectitudinii informaţiilor pe care le cuprind.

Recurenta a mai arătat că nemotivarea vizează şi lipsa unor argumente pentru care instanţa de apel a confirmat statuările primei instanţe asupra situaţiilor financiare şi a respins apărările sale privind aceeaşi chestiune, dar şi pe cele referitoare la împrejurarea că beneficiarul finanţării nu se afla în insolvenţă la data acordării creditului.

Totodată, a susţinut lipsa motivării inaplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 1.482 alin. (1) şi ale art. 1.518 C. civ.

Circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.170, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.269, art. 1.518 şi art. 1.634 C. civ., ale art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ale art. 10 şi art. 30 din Legea nr. 82/1991 şi ale pct. 44 din Ordinul nr. 3055/2009 emis de Ministerul Finanţelor Publice.

O primă critică priveşte nerespectarea voinţei părţilor prin prisma nesocotirii clauzei art. 9.2 alin. (2) lit. f) din convenţia încheiată, potrivit căreia la cererea de plată a garanţiei se vor anexa ultimele două situaţii financiare anuale din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate. Sub acest aspect, a susţinut că, în cuprinsul convenţiei, nu trebuiau precizate condiţiile de valabilitate a situaţiilor financiare, întrucât acestea sunt reglementate prin lege şi se subînţelege că numai documentele care respectă cerinţele legale pot fi folosite pentru a atesta îndeplinirea obligaţiei asumate contractual; a subliniat că a fost încălcată clauza 14.6 din convenţie, care prevede că aceasta se completează cu dispoziţiile corespunzătoare din legislaţia în vigoare.

Recurenta a mai arătat că, sub aspectul respectării prevederilor art. 9.2 alin. (1) lit. f) şi h) din convenţie, instanţa nu a fost învestită să stabilească dacă puteau fi luate în considerare alte documente decât cele prevăzute contractual, astfel că nu eligibilitatea beneficiarului era chestiunea ce trebuia dezlegată, ci respectarea clauzelor contractuale de către intimată, respectiv art. 3.1.1, art. 3.1.2. şi art. 9.2., aspect asupra căruia a apreciat pe baza altor înscrisuri decât cele stabilite expres de către părţi.

A susţinut că, raţionamentul nemotivat în drept al instanţei de apel încalcă regulile de interpretare a contractului şi dispoziţiile art. 1.270 C. civ., fiind substituită voinţa părţilor cu opinia instanţei, deoarece aceasta a analizat îndeplinirea obligaţiei contractuale privind înaintarea cererii de plată prin examinarea altor înscrisuri decât cele stabilite de părţi; în condiţiile în care clauzele prevăzute la art. 3.1.1, art. 3.1.2. şi art. 9.2 din convenţia părţilor erau clare şi nu aveau nevoie de interpretare, intervenţia instanţei a condus la schimbarea înţelegerii părţilor, cu încălcarea prevederilor art. 1.267 şi ale art. 1.270 C. civ.

Cu privire la soluţia asupra excepţiei prescripţiei, autoarea căii de atac a susţinut aplicarea greşită a art. 2.537 pct. 2, art. 2.539 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) şi (4) şi art. 2.517 C. civ., arătând că, faţă de depunerea cererii de plată la 18.09.2015 şi dispoziţiile art. 9.4 alin. (1) din convenţie, potrivit cărora termenul de plată este de 90 de zile de la recepţionarea cererii, termenul de prescripţie s-a împlinit la 18.12.2015, întrucât nu a intervenit nicio cauză de suspendarea sau întrerupere a termenului de prescripţie.

A mai arătat că raţionamentul privind cauza de întrerupere a prescripţiei reţinută de instanţele devolutive este greşit, nefiind întrunite cerinţele ipotezei reglementate de art. 2.539 alin. (2) C. civ., întrucât cererea reconvenţională formulată în alt proces a fost respinsă ca tardivă, astfel că nu întrerupe termenul de prescripţie.

Un ultim motiv de recurs vizează chestiunea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta în etapele devolutive ale procesului, aceasta apreciind că suma totală de 31.411,41 RON este disproporţionată faţă de complexitatea serviciilor prestate de avocat, astfel că a solicitat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducerea onorariului avocatului intimatei.

La 15.05.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, această excepţie, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, întrucât din examinarea conţinutului cererii de recurs constată că se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în cauză, nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Disputa litigioasă derivă din modul de executare a obligaţiilor asumate de părţi prin Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 176/01.04.2012, în baza căreia recurenta a garantat, în calitate de fideiusor, obligaţia de rambursare a finanţării oferite de A. S.A. beneficiarului S.C. C. S.R.L., în baza Contractului de credit nr. x/07.08.2012, în limita unui plafon stabilit prin convenţie.

La 20.04.2015, societatea beneficiară a intrat în insolvenţă, împrejurare ce a condus la declararea scadenţei anticipate a creditului acordat de bancă şi garantat de către recurentă. În consecinţă, la data de 18.09.2015, intimata a adresat recurentei cererea de plată, la care a anexat documente justificative, completate la 11.12.2015 cu alte înscrisuri solicitate de către recurentă.

La data de 20.05.2016, recurenta a respins cererea de plată, invocând nerespectarea de către intimată a prevederilor art. 9.2 alin. (1) lit. e), f) şi h) din convenţia nr. 176/2012, întrucât situaţiile financiare ale beneficiarului S.C. C. S.R.L. nu respectă cerinţele legale, nefiind asumate prin semnătura persoanei care le-a întocmit, precum şi faptul că banca nu a transmis rezultatul consultării site-ului Buletinului Procedurilor de Insolvenţă şi nici rezultatul consultării Centralei Incidentelor de Plăţi, efectuate cu cel mult 15 zile înainte de data aprobării finanţării, conform art. 3.1.1 lit. a)3) şi d) din convenţie.

Prima instanţă a respins excepţia prescripţiei invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a admis cererea reclamantei, iar instanţa de apel a confirmat această soluţie, reţinând că motivele invocate de pârâtă pentru respingerea cererii de plată sunt pur formale.

Criticând decizia curţii de apel, recurenta a susţinut, ca prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii, întrucât nu cuprinde dispoziţiile legale în temeiul cărora situaţiile financiare au fost apreciate valabile, nici motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi pentru care au fost respinse apărările sale. A mai arătat că motivarea lipseşte şi cu privire la alte aspecte invocate, precum răspunderea băncii pentru neobservarea nerespectării cerinţelor legale pentru întocmirea situaţiilor financiare, aprecierea valorii juridice pe care o dobândesc aceste documente prin înregistrarea la ANAF, precum şi referitor la acoperirea neîndeplinirii obligaţiilor contractuale prin prezentarea altor documente decât cele agreate de părţi prin convenţie.

Înalta Curte subliniază împrejurarea că intră în sfera incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar, ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi sau pentru instanţa care exercită un control judiciar asupra acesteia. Obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a celor fundamentale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde, în mod coerent, raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei, precum şi motivarea conformă, în fapt şi în drept. Astfel, instanţa a confirmat cadrul procesual al cauzei sub aspect obiectiv, a reţinut situaţia de fapt prin prisma probelor administrate, determinând obligaţiile contractuale asumate de părţi, a evidenţiat normele de drept incidente în cauză, procedând la aplicarea acestora motivat, prin prisma situaţiei de fapt reţinute. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu considerentele deciziei recurate şi nici cu soluţia pronunţată nu echivalează cu lipsa motivării, din perspectiva analizată fiind esenţială împrejurarea că instanţa de apel a prezentat în mod clar şi coerent argumentele care au condus către această dezlegare, fiind posibilă realizarea controlului judiciar, astfel că nu se poate reţine niciun viciu privind motivarea hotărârii atacate.

Totodată, art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă tribunalele să îşi motiveze deciziile, fără a impune să răspundă detaliat la fiecare argument, iar conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă, motivând chiar succint hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat criticile formulate de aceasta în calitate de titulară a căii de atac devolutive, prezentând argumente proprii privind chestiunea valabilităţii situaţiilor financiare, prin prisma legii contabilităţii şi efectele juridice pe care le-au produs aceste documente, reţinând faptul că, în mod legal au fost evaluate pentru aprecierea eligibilităţii beneficiarului; totodată, a explicat de ce a apreciat, pe baza documentelor prezentate, că societatea creditată nu se afla în insolvenţă la momentul acordării finanţării.

Înalta Curte subliniază, în cadrul analizei aceluiaşi motiv de casare, că nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor, în speţă neputându-se reţine precaritatea motivării, ci, dimpotrivă, conformitatea acesteia cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., chestiunea motivării unei hotărâri judecătoreşti fiind o chestiune de conţinut, de calitate, iar nu una de cantitate a considerentelor.

În legătură cu aceeaşi chestiune a examinării defectuoase asupra eligibilităţii beneficiarului, care ar justifica respingerea cererii băncii de plată a garanţiei, autoarea căii de atac a formulat cel de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând aplicarea greşită a unor norme de drept material în raport cu obligaţiile asumate prin convenţia părţilor.

Înalta Curte notează faptul că refuzul recurentei de a plăti garanţia a fost fundamentat pe nesocotirea clauzei 9.2 alin. (1) lit. e), f) şi h) din convenţia nr. 176/2012, care prevede explicit documentele ce trebuie să însoţească cererea de plată, aceasta invocând neregularităţi ale situaţiilor financiare anuale, ale extrasului din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă şi ale certificatului emis în urma consultării evidenţelor Centralei Incidentelor de Plăţi, documente examinate în etapa verificării condiţiei de eligibilitate a beneficiarului, conform art. 3.1.1 lit. a)1), a2), a3), d) şi f) din aceeaşi convenţie.

În raport cu aceste clauze contractuale, titulara căii de atac a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale care reglementează forţa obligatorie şi interpretarea contractului, apreciind că intervenţia instanţei nu era necesară, faţă de caracterul clar al clauzelor respective, şi echivalează cu modificarea nelegală a voinţei părţilor, întrucât a statuat asupra îndeplinirii obligaţiilor intimatei prin aplicarea altor reguli decât cele agreate de părţi.

Instanţa supremă notează că nici criticile formulate din aceasta perspectivă nu sunt fondate, iar statuările instanţei de apel respectă dispoziţiile legale invocate, astfel că nu se poate reţine ingerinţa acesteia în raporturile contractuale dintre părţi.

Sub acest aspect, din examinarea deciziei recurate rezultă cu evidenţă faptul că instanţele devolutive au examinat înscrisurile prezentate de părţi, criticate de recurentă din perspectiva unor vicii de formă sau a nerespectării unui termen prevăzut contractual pentru a fi prezentate celeilalte părţi, concluzia fiind aceea că toate aceste documente au putut produce efectele urmărite prin încheierea contractului. De altfel, înscrisurile contestate de autoarea căii de atac, anexate cererii de plată, au fost întocmite şi prezentate în etapa verificării eligibilităţii beneficiarului, iar în anul 2014 recurenta a emis o notificare prin care a confirmat includerea societăţii finanţate de bancă în plafonul de garantare, întrucât aceasta îndeplinea condiţiile stabilite de părţi prin convenţie. De aceea, instanţa devolutivă de control judiciar a reţinut că recurenta nu a dovedit niciun motiv întemeiat care să justifice refuzul său de a plăti garanţia, acordarea acesteia din urmă efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor şi criteriilor de eligibilitate stabilite.

Faţă de criticile privind conţinutul clauzelor contractuale şi pretinsele vicii de formă ale anumitor înscrisuri, Înalta Curte reţine că acestea vizează probele administrate în cauză, iar recurenta urmăreşte practic să obţină în recurs reaprecierea situaţiei de fapt cu privire la aspectele criticate, precum şi reanalizarea probatoriului din perspectiva viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că examinarea instanţei de recurs este limitată de conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie a hotărârii. O asemenea analiză însă nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, faţă de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând împrejurarea că recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă, astfel că reevaluarea situaţiei factuale şi a probelor deja administrate nu mai poate constitui motiv de preocupare pentru instanţa de recurs.

O ultimă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al intimatei, recurenta apreciind că respingerea acestei excepţii este rezultatul aplicării greşite a art. 2.537 pct. 2, art. 2.539 alin. (2) şi art. 2.515 alin. (3) şi (4) C. civ.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte reţine situaţia de fapt aşa cum aceasta a fost stabilită de instanţele devolutive, în sensul că, la data de 18.09.2015, intimata a formulat cererea de plată a garanţiei, completată la 11.12.2015 cu documentele suplimentare solicitate de recurentă, iar refuzul de plata a fost adus la cunoştinţa băncii intimate prin notificarea comunicată la 20.05.2016. Potrivit art. 9.4 din convenţia părţilor, plata garanţiei trebuia efectuată în termen de 90 de zile de la depunerea cererii de plată, termen care nu începea să curgă cât timp finanţatorul nu a transmis toate documentele prevăzute de art. 9.2, inclusiv pe cele solicitate în completare de către garant.

În aceste împrejurări, nu este legală susţinerea recurentei potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă la data depunerii cererii de plată, întrucât dreptul la acţiune al intimatei s-a născut la data refuzului expres al recurentei, respectiv la data de 20.05.2016. În consecinţă, din perspectiva termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ. şi aplicabil în cauză, învestirea instanţei cu prezenta acţiune se putea realiza, ca regulă, până la data de 20.05.2019, reper temporal în raport cu care introducerea cererii de chemare în judecată la data de 14.08.2019 ar apărea situată în afara termenului legal de prescripţie.

Cu toate acestea, la 11.09.2018, reclamanta A. S.A., în calitate de pârâtă în dosarul nr. x/2018, având aceleaşi părţi şi ca obiect pretenţii izvorând din aceeaşi convenţie, a formulat o cerere reconvenţională prin care a solicitat plata garanţiei; prin încheierea din 06.06.2019, pronunţată în acel dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca tardivă cererea reconvenţională, hotărâre rămasă definitivă la 22.02.2022.

Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) C. civ. stabilesc faptul că prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă printr-o hotărâre rămasă definitivă, însă, prin excepţie, o astfel de cerere poate reprezenta act de întrerupere a prescripţiei dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă, introduce o nouă acţiune, cu condiţia ca aceasta să fie admisă, ipoteză care se verifică în prezenta cauză.

Astfel, Înalta Curte reţine că reclamanta, căreia i s-a respins ca tardivă cererea reconvenţională în procesul anterior, prin încheierea din 06.06.2019, rămasă definitivă la 22.02.2022, a învestit instanţa cu prezenta acţiune, înregistrată la 14.08.2019, aşadar chiar anterior rămânerii definitive a hotărârii precedente.

Aplicând ipoteza reglementată de art. 2.539 alin. (2) C. civ., deşi data introducerii prezentei cereri, 14.08.2019, este plasată în afara intervalului de 3 ani în care putea fi exercitat dreptul la acţiune, respectiv 20.05.2016-20.05.2019, prin admiterea prezentei acţiuni, cererea reconvenţională respinsă ca tardivă dobândeşte practic efectul unui act de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, astfel că de la data formulării respectivei cereri reconvenţionale - 11.09.2018, a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani (11.09.2018-11.09.2021), în interiorul căruia a fost demarat prezentul litigiu.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta susţine faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2.537 C. civ., întrucât pct. 2 al acestui articol prevede chiar ipoteza introducerii unei cereri de chemare în judecată, ca act ce întrerupe cursul prescripţiei, iar din modul de redactare a textelor legale ce reglementează întreruperea prescripţiei extinctive, rezultă că intenţia legiuitorului a fost în sensul ca acestea să fie aplicate coroborat; astfel, art. 2.537 C. civ. menţionează cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, printre care, la pct. 2 pe acela vizând "introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare", iar articolele următoare, de la art. 2.538 la art. 2.540 din acelaşi cod, detaliază condiţiile particulare în care operează întreruperea pentru fiecare ipoteză. Din interpretarea coroborată a art. 2.537 pct. 2 şi a art. 2.539 alin. (2) C. civ. rezultă cu evidenţă faptul că, prescripţia va fi întreruptă şi în situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă sau anulată printr-o hotărâre rămasă definitivă, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Instanţa supremă reţine că instanţa de apel a aplicat corect aceste prevederi, în sensul că a stabilit care este succesiunea acţiunilor formulate de reclamantă, momentele la care au fost demarate acestea şi data la care prima acţiune a fost respinsă definitiv, a constatat că a doua acţiune a fost formulată în termenul legal şi a analizat temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii prin cea de-a doua cerere.

Cu privire la susţinerea vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.515 alin. (3) şi (4) C. civ., privind modificarea duratei şi a cursului prescripţiei extinctive, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în speţă a acestor norme de drept, ci doar a menţionat că reglementează regulile aplicabile prescripţiei şi nu sunt de natură să influenţeze aplicabilitatea prevederilor art. 2.539 alin. (2) C. civ., astfel încât această critică nu prezintă legătură cu considerentele deciziei atacate.

Ultimul motiv de casare deduce instanţei de recurs verificarea corectei aplicări a dispoziţiilor legale privind acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta susţinând că valoarea onorariului de avocat, la care a fost obligată de instanţele devolutive, este disproporţionată faţă de complexitatea cauzei şi munca prestată de avocat.

Nici aceste critici nu pot fi reţinute, câtă vreme recurenta contestă cheltuielile de judecată exclusiv din perspectiva cuantumului apreciat ca fiind exagerat, întrucât, aşa cum s-a reţinut prin decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare statuate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentă împotriva deciziei instanţei de apel.

Potrivit prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 494 din acelaşi cod, culpa procesuală reţinându-se în sarcina recurentei, ca parte căzută în pretenţii, aceasta va fi obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta fază procesuală, în sumă de 5.865,99 RON, reprezentând onorariu avocat, justificată cu înscrisurile depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 29/13.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.865,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.