Prescription of civil liability claims: interruption by subsequent delictual action lacking triple identity with prior contractual claim

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 07 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMPANIA DE APĂ ORADEA S.A, obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani:

1. 468.072,26 RON (TVA inclusă), reprezentând despăgubiri egale cu valoarea profitului nerealizat ca urmare a rezilierii netemeinice a Acordului contractual nr. x/20.06.2012 de către pârâtă;

2. 252.565 RON, reprezentând dobânzi aferente sumei constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie, calculate de la 14.11.2014 - data rezilierii unilaterale nelegale a Acordului contractual nr. x/20.06.2012 - până la data de 15.10.2018;

3. 500.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea dreptului la reputaţie, imagine şi prestigiu;

4. 21.199.056,75 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a arătat că primul capăt de cerere este întemeiat pe dispoziţiile art. 1349, art. 1531 şi urm. C. civ., art. 430 şi urm. C. proc. civ., iar fapta ilicită a pârâtei constă în nelegala reziliere a acordului contractual nr. x/20.06.2012, arătând că în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În ce priveşte al doilea capăt de cerere, reclamanta a invocat sub-clauza 4.2 din condiţiile speciale la acordul contractual, art. 89 alin. (1) şi art. 92 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, arătând că este îndreptăţită la plata dobânzii legale aferente sumelor constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie întrucât a fost lipsită nelegal de contravaloarea acestor sume, de vreme ce obligaţia sa a rămas fără cauză din culpa pârâtei, care a reziliat unilateral nelegal contractul. Totodată, reclamanta a invocat în această privinţă şi art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, învederând că şi pentru acest caz ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În ce priveşte al treilea capăt de cerere, reclamanta a arătat că este întemeiat pe dispoziţiile art. 252, art. 253, art. 257, art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 C. civ., iar fapta ilicită a pârâtei constă în diseminarea publică, prin publicarea în presă, a informaţiei privind rezilierea unilaterală a acordului contractual încheiat între părţi, precum şi a altor afirmaţii care au fost necorespunzătoare adevărului, aspecte tranşate prin sentinţa civilă nr. 1366/15.10.2018 şi decizia civilă nr. 303/19.06.2020.

În ce priveşte al patrulea capăt de cerere, reclamanta a arătat că este întemeiat pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1532 C. civ., art. 430 şi urm. C. proc. civ., făcând referire şi la art. 181 alin. (1) lit. c)1 din O.U.G. nr. 34/2006, în motivare arătând că certificatul constatator nr. x/09.03.2015 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 1366/CA/15.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015. Reclamanta a mai arătat că certificatul constatator nr. x/09.03.2015 producea efecte timp de 3 ani de la data emiterii acestuia, astfel că în perioada 2015-2018 ar fi putut participa la proceduri de atribuire a unor contracte de achiziţii publice de lucrări, fiind în imposibilitate de a participa datorită certificatului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 21 ianuarie 2021, pârâta Compania de Apă Oradea S.A. a solicitat: i) admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Specializat Cluj şi declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bihor; ii) respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca urmare a excepţiilor invocate, iar în subsidiar ca neîntemeiată; iii) obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Una dintre excepţiile invocate de pârâtă a fost excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 şi, în subsidiar, prin raportare la dispoziţiile dreptului comun.

Totodată, pârâta Compania de Apă Oradea S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţilor B. S.R.L. şi C. S.A. D. prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii capătului 4 din cererea de chemare în judecată, să fie obligate în solidar chematele în garanţie la plata unei sume stabilite provizoriu la suma de 500.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 338/18.02.2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă.

Prin încheierea din 30.09.2021, Tribunalul Bihor a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă contra celor două societăţi B. S.R.L. şi C. S.A.. A respins excepţia de netimbrare a cererii de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 34/LP/2022 din 17.02.2022, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania de Apă Oradea S.A.

A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de Compania de Apă Oradea S.A. în contradictoriu cu chematele în garanţie B. S.R.L. şi C. S.A. D..

A obligat reclamanta A. S.A. la plata către pârâta Compania de Apă Oradea S.A. a sumei de 96.041,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A obligat reclamanta A. S.A. la plata către chemata în garanţie C. S.A. D. a sumei de 108.683 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului şi, în principal, anularea sentinţei apelate cu evocarea fondului, iar, în subsidiar, schimbarea sentinţei apelate, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru şi onorariul de avocat aferente chemării în garanţie şi/sau diminuării considerabile a cuantumului sumelor solicitate cu acest titlu.

Împotriva încheierii de şedinţă din 30.09.2021, a declarat apel chemata în garanţie B. S.R.L., solicitând anularea încheierii, reţinerea spre rejudecare a cererii de chemare în garanţie, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă.

Chemata în garanţie B. S.R.L. a formulat şi apel incident împotriva considerentelor sentinţei nr. 34/LP din 17 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, solicitând înlăturarea considerentelor netemeinice şi nelegale cuprinse în hotărârea apelată referitoare la termenul de prescripţie aplicabil cauzei, solicitând ca instanţa de apel să reţină că acesta este cel prevăzut de legislaţia specială, respectiv de art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 19 din Legea 554/2004, cu menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii apelate.

Împotriva considerentelor sentinţei, cât şi a încheierii de admitere în principiu din 30.09.2021, a declarat apel incident şi chemata în garanţie C. S.A. D., solicitând anularea încheierii de admitere în principiu şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în garanţie ca inadmisibilă în principiu şi/sau completarea considerentelor sentinţei apelate, cu menţinerea dispozitivului acesteia, în sensul motivării suplimentare a temeiurilor pentru care s-a reţinut, în privinţa prescripţiei extinctive, termenul general de trei ani, prevăzut de dispoziţiile art. 2517 C. civ.. Totodată, în temeiul art. 452 C. proc. civ., a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pricinuite de formularea prezentului apel incident.

Prin decizia civilă nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de chematele în garanţie B. S.R.L. şi C. S.A. D. împotriva sentinţei nr. 34/LP din 17 februarie 2022, împotriva considerentelor acestei sentinţei şi împotriva încheierii de şedinţă din 30.09.2021, pronunţate de Tribunalul Bihor.

A fost obligată apelanta reclamantă A. S.A. să achite intimatei pârâte Compania de Apă Oradea S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 46.703,04 RON, reprezentând onorariu avocaţial în calea de atac.

Au fost respinse ca nefondate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de celelalte părţi.

III. Judecata în recurs

Motivele de casare invocate

1. Împotriva deciziei anterior menţionate, a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Bihor; în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii la Curtea de Apel Oradea.

În motivarea recursului, reclamanta a formulat următoarele critici:

1.1. Încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cu privire la soluţionarea motivului de apel referitor la nemotivarea sentinţei apelate - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susţinut că este contrar prevederilor art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 C.E.D.O. considerentul deciziei de apel potrivit căruia "prima instanţă a arătat, pentru fiecare capăt al acţiunii, care este termenul de prescripţie aplicabil, când a început să curgă şi când s-a împlinit, arătându-se de ce nu este incident vreun caz de suspendare sau întrerupere a prescripţiei."

În acest sens, recurenta a precizat că prima instanţă nu a motivat concluzia că nu sunt incidente suspendarea sau întreruperea prescripţiei, nu a arătat motivele înlăturării efectelor hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat caracterul nelegal al rezilierii contractului şi s-a anulat certificatul constatator negativ şi s-a limitat să aplice regula prevăzută de art. 2523 C. civ., fără să verifice aplicarea celorlalte dispoziţii privind prescripţia, în contextul în care fiecare dintre cele patru capete de cerere necesita o analiză specifică.

1.2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - neanalizarea motivelor de apel invocate de reclamantă - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la primul capăt de cerere, recurenta a susţinut că instanţa de apel s-a limitat să invoce regula generală prevăzută de art. 2523 C. civ. şi să calculeze termenul de prescripţie de la data notificării de reziliere, fără să motiveze înlăturarea argumentelor privind necunoaşterea "persoanei răspunzătoare" şi "întinderii prejudiciului" şi privind "întreruperea prescripţiei" prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.

Cu privire la al doilea capăt de cerere, recurenta a arătat că a invocat art. 2500 alin. (1) C. civ., respectiv lipsa pasivităţii, întrucât în perioada 15.10.2018-07.02.2020 a dispus de o hotărâre judecătorească definitivă privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente garanţiei de bună execuţie, iar dobânzile solicitate sunt aferente perioadei 14.11.2014-09.03.2018, astfel că acţiunea introdusă la 07.12.2020 nu poate fi considerată în afara termenului de prescripţie de 3 ani calculat regresiv de la momentul sesizării instanţei. A susţinut că instanţa de apel nu a răspuns acestor argumente.

Cu privire la al treilea capăt de cerere, recurenta a arătat că a fost în imposibilitate de a face dovada faptei ilicite până la data de 19.06.2020, când instanţa a stabilit definitiv caracterul netemeinic al rezilierii şi nulitatea certificatului constatator. A susţinut că instanţa de apel nu a răspuns acestor argumente decisive, limitându-se să indice "momentul publicării articolelor".

Cu privire la al patrulea capăt de cerere, recurenta a arătat că dreptul la reparaţie pentru pierderea şansei de a participa la procedurile de achiziţie publică nu s-a născut decât la momentul anulării certificatului constatator negativ şi că despăgubirile solicitate se referă la efectul acestui certificat emis de pârâtă pentru a împiedica participarea reclamantei la alte proceduri de achiziţie pe o perioadă de 3 ani, la finalul căreia a cunoscut valoarea prejudiciului. Mai mult, certificatul constatator reprezintă un act administrativ care se bucură de prezumţia de validitate, ce nu putea fi răsturnată decât prin hotărârea judecătorească definitivă de anulare din 19.06.2020. Recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns acestor argumente, indicând exclusiv că data emiterii certificatului constatator este momentul de început al cursului prescripţiei.

Cu privire la motivul de apel privind cheltuielile de judecată, recurenta a arătat că a invocat faptul că durata procesului a fost prelungită de pârâtă, care a ales să formuleze cererea de chemare în garanţie în prezentul proces, concomitent cu invocarea unor excepţii dirimante faţă de cererea introductivă, asumându-şi culpa procesuală privind această cerere. Totodată, cu privire la onorariul de avocat solicitat de chematele în garanţie, recurenta a arătat că, în cererea de chemare în garanţie, nu are nicio calitate procesuală, iar pretenţiile pârâtei împotriva chematelor în garanţie fac obiectul unui raport juridic în care reclamanta nu e parte. Recurenta a susţinut că instanţa de apel s-a limitat să constate că, chemarea în garanţie a fost formulată în cadrul unui proces pornit de recurentă, fără legătură cu argumentele acesteia referitoare la culpa procesuală.

1.3. Aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune (art. 2500 şi urm. C. civ.) - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la primul capăt de cerere, recurenta a precizat că textul art. 2528 alin. (1) C. civ. se referă nu la autorul faptei ilicite, ci la persoana care răspunde de paguba cauzată. Or, abia la 19.06.2020 s-a constatat definitiv netemeinicia rezilierii în mod unilateral de către pârâtă a acordului încheiat cu reclamanta, la această dată fiind cunoscută persoana răspunzătoare pentru paguba suferită constând în beneficiul nerealizat.

În plus, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia la 19.06.2020, pentru că, anterior acestei date, contractul fiind reziliat, nu putea invoca o creanţă împotriva pârâtei.

A mai susţinut recurenta că, potrivit art. 2523 C. civ., nu putea cunoaşte naşterea dreptului la acţiune anterior datei de 19.06.2020, când s-a reţinut că dreptul la reparaţie nu există în baza răspunderii contractuale, ci reclamanta este îndreptăţită la reparaţie în temeiul răspunderii civile delictuale. Reclamantei nu i se poate reproşa pasivitatea în condiţiile unui demers în justiţie validat iniţial de instanţe, însă infirmat la data de 19.06.2020.

Cu privire la al doilea capăt de cerere, recurenta a invocat lipsa pasivităţii în valorificarea dreptului, arătând că în perioada 15.10.2018-07.02.2020 a dispus de o hotărâre judecătorească definitivă privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente garanţiei de bună execuţie. În consecinţă, la data de 07.02.2020, a început să curgă un termen de prescripţie de 3 ani cu privire la aceste dobânzi.

În opinia recurentei, între data introducerii primei acţiuni şi 07.02.2020, nu putea formula o nouă acţiune cu acelaşi obiect, fiind împiedicată de autoritatea de lucru judecat, astfel că nu este aplicabilă prescripţia, nefiind îndeplinită condiţia ca dreptul la acţiune să nu fi fost exercitat în termenul prevăzut de lege, potrivit art. 2500 C. civ.

Întemeindu-se pe prevederile art. 2503 C. civ., recurenta a susţinut că întreruperea termenului de prescripţie privind dreptul principal produce efecte şi în privinţa prescripţiei privind drepturile accesorii, astfel că formularea acţiunii de obligare a pârâtei la restituirea garanţiei de bună execuţie a avut efect interuptiv şi pentru obligaţia accesorie de plată a dobânzii legale aferente. De asemenea, invocând prevederile art. 550 alin. (3) C. civ., recurenta a arătat că la data naşterii dreptului principal, nu se născuse încă dreptul accesoriu, care curge zi cu zi.

Referindu-se la situaţia prestaţiilor succesive, pentru care dreptul la acţiune se stinge prin prescripţii deosebite (art. 2503 alin. (2) C. civ.), recurenta a precizat că dobânzile solicitate sunt aferente perioadei 14.11.2014-09.03.2018, astfel că, cel puţin perioada 07.12.2017-07.12.2020, dreptul material la acţiune nu este prescris.

Cu privire la al treilea capăt de cerere, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut că dreptul material la acţiune s-a născut la data publicării articolelor de presă (06-07.12.2015), însă ar fi avut în vedere noţiunea de drept procesual la acţiune. Recurenta consideră că, la momentul indicat, nu dispunea de dreptul material la acţiune, neavând posibilitatea reală şi efectivă de a face proba faptei ilicite şi a celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale. În lipsa stabilirii de către instanţă a caracterului netemeinic al rezilierii, recurenta nu putea dovedi caracterul necorespunzător adevărului al afirmaţiilor publice ale pârâtei.

Cu privire la al patrulea capăt de cerere, recurenta a arătat că fapta ilicită constă în anularea unui act juridic nelegal, iar conform art. 1246 C. civ., nulitatea acestui act nu reprezintă o problemă de fapt, care să fie cunoscută de parte, ci o problemă de drept, care trebuie dezlegată de instanţă. Actul juridic nelegal este certificatul constatator negativ, care reprezintă un act administrativ ce nu poate fi revocat atunci când a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, părţile nu puteau declara nulitatea actului, fiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.

Recurenta a mai susţinut că dreptul la reparaţie nu s-a născut decât la momentul anulării certificatului constatator negativ, întrucât repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei şanse nu se putea realiza anterior acestui moment. Actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune nu sunt în legătură cu emiterea certificatului constatator, ci cu nulitatea acestuia.

Nu în ultimul rând, capătul 4 de cerere vizează un prejudiciu aferent perioadei 09.03.2015-09.03.2018, astfel că, pentru perioada ulterioară datei de 07.12.2017, dreptul material la acţiune nu este prescris.

1.4. Aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la întreruperea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune (art. 2539 alin. (2) C. civ.) - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că nu este aplicabil cazul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., cele două cereri nefiind identice, având cauze diferite, apreciind că noua cerere "trebuie să fie identică cu cea respinsă anterior, iar motivul respingerii acesteia trebuie să fie unul formal".

Recurenta a susţinut că interpretarea corectă a prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ. este în sensul că, pentru a fi incidentă cauza de întrerupere a termenului de prescripţie, nu trebuie ca "noua cerere" să fie identică cu prima.

În sprijinul acestei interpretări, recurenta-reclamantă a invocat următoarele argumente:

- textul nu face distincţie între motivele respingerii primei cereri, fiind evident că se referă la toate cazurile de respingere a acţiunii;

- textul prevede condiţia ca noua cerere să fie admisă, ceea ce presupune ca, în opoziţie cu soluţia de respingere a cererii iniţiale, noua cerere să fie diferită, întrucât identitatea dintre cele două cereri conduce la posibila contrazicere a soluţiei de respingere a primei cereri;

- art. 2539 alin. (2) teza I C. civ. reglementează excepţia lipsei efectului interuptiv al cererii care nu a fost admisă, indiferent de motiv;

- în prezenţa autorităţii de lucru judecat a soluţiei de respingere a primei cereri, art. 2539 alin. (2) teza II-a C. civ. nu ar fi niciodată aplicabil dacă noua cerere ar fi fost identică cu prima;

- "motivele formale" de respingere a primei cereri invocate de instanţa de apel se referă la excepţii de procedură şi nu la excepţii de fond, astfel că noua cerere poate fi identică atunci când respingerea primei cereri este cauzată de admiterea unei excepţii procesuale, însă nu poate fi identică atunci când prin hotărârea definitivă de respingere se pune în discuţie fondul dreptului;

- în cauză, în dosarul anterior, instanţa de recurs s-a pronunţat, în decizia civilă nr. 303/CA/19.06.2020, prin verificarea admisibilităţii formulării unei acţiuni în răspundere contractuală, astfel că formularea unei noi acţiuni întemeiate pe răspunderea delictuală, cu îndreptarea neregularităţii din acţiunea iniţială, este în interiorul termenului de prescripţie;

- instanţa de apel a făcut confuzie între cauza acţiunii şi temeiul juridic invocat, or în ambele cereri, cauza juridică este aceeaşi, respectiv repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite constând în rezilierea nelegală a acordului contractual şi emiterea certificatului constatator negativ.

1.5. Aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la culpa procesuală necesară pentru admiterea cererii accesorii privind cheltuielile de judecată (art. 452 şi urm. C. proc. civ.) - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că majoritatea duratei procesului a fost cauzată de pârâtă, care nu a făcut demersurile procesuale în termen util, iar cauza a fost soluţionată în baza primei excepţii de fond invocate - excepţia prescripţiei, astfel încât nu a fost necesară întreaga activitate pretinsă de pârâtă.

Recurenta a invocat lipsa culpei procesuale pentru majoritatea cheltuielilor constând în onorariul avocatului pârâtei şi lipsa caracterului necesar al acestor cheltuieli, raportat la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. A reluat afirmaţia că instanţa de apel nu a răspuns acestor argumente, făcând referire exclusiv la argumentul privind caracterul disproporţionat al cheltuielilor de judecată.

Referitor la cererea de chemare în garanţie, recurenta a arătat că pârâta şi-a asumat culpa procesuală, alegând să formuleze această cerere pe cale incidentală, în loc să aştepte finalizarea procesului.

În plus, între fapta pârâtei de a fi reziliat nelegal contractul cu reclamanta şi faptele chematelor în garanţie, care au acţionat în baza contractului de servicii cu pârâta, nu există o relaţie de dependenţă şi subordonare specifică raportului de drept procesual al chemării în garanţie. În acest cadru, reclamanta nu are nicio culpă procesuală, nefiind parte în raportul juridic dintre pârâtă şi chematele în garanţie.

2. Împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, a declarat recurs incident pârâta Compania de Apă Oradea S.A., solicitând casarea în parte a deciziei, în sensul respingerii criticilor formulate în apel de către reclamanta A. S.A. cu privire la întreruperea prescripţiei extinctive, ca inadmisibile.

În motivarea recursului, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., pârâta a arătat că reclamanta nu a invocat în faţa primei instanţe de fond vreo cauză de întrerupere a prescripţiei. Prin întâmpinarea depusă în apel, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii criticilor reclamantei în privinţa cauzei de întrerupere prevăzute de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., în referire la capetele 1 şi 2 de cerere. Deşi a calificat această excepţie ca o apărare de fond, instanţa de apel a procedat direct la analiza temeiniciei susţinerilor reclamantei privind întreruperea prescripţiei, fără a avea în vedere că aceste susţineri trebuia respinse ca inadmisibile, ca urmare a încălcării limitelor efectului devolutiv al apelului (art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ.).

Omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la această excepţie/apărare invocată de pârâtă în apel duce la încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., soluţia instanţei de apel fiind nemotivată, deoarece nu s-a furnizat un răspuns apărărilor cu privire la inadmisibilitate. Pe de altă parte, soluţia a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, instanţa de apel având obligaţia apriorică de a se pronunţa cu privire la inadmisibilitatea invocării direct în apel a cauzei de întrerupere a prescripţiei.

3. Împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, a declarat recurs incident chemata în garanţie B. S.R.L., solicitând casarea în parte a deciziei, cu consecinţa admiterii apelului incident formulat de aceeaşi parte împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 34 din 17.02.2022, pronunţate de Tribunalul Bihor.

În motivarea recursului incident, chemata în garanţie a susţinut că acordul contractual nr. x/20.06.2012 este un act administrativ asimilat, iar certificatul constatator nr. x/09.03.2015 reprezintă un act administrativ individual emis în regim de putere publică, în aplicarea prevederilor art. 971 din H.G. nr. 925/2006. Având în vedere caracterul de drept public al celor două acte, realizarea pretenţiilor reclamantei este supusă prevederilor Legii nr. 554/2004, fiind aplicabil în cauză termenul special de prescripţie prevăzut de art. 11 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., chemata în garanţie a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea, înlăturând în mod nelegal prevederile art. 1 alin. (1), art. 11 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Plecând de la afirmaţia reclamantei potrivit căreia pretenţia ce face obiectul capătului 4 de cerere se întemeiază pe emiterea unui act administrativ ce a vătămat-o, recurenta-chemată în garanţie a susţinut că repararea unei asemenea pagube se face numai cu respectarea termenului special de prescripţie prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Motivarea pentru care instanţa de apel a respins apelul incident este apreciată ca nelegală de recurentă, care arată că acţiunea în contencios administrativ poate avea ca obiect şi repararea unei pagube produse prin actul administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Răspunderea delictuală nu este incompatibilă cu aplicarea Legii nr. 554/2004, care este atrasă de natura raportului juridic dedus judecăţii.

Recurenta apreciază ca nerelevant faptul că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., câtă vreme pentru repararea prejudiciului cauzat de un act administrativ nu pot curge două termene de prescripţie, unul de drept administrativ şi unul de drept civil.

În fine, recurenta a mai arătat că aplicarea normelor speciale ale Legii nr. 554/2004 nu ar fi atras o altă competenţă de soluţionare a cauzei, faţă de prevederile art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016.

Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

4. Recursul incident declarat de pârâta Compania de Apă Oradea S.A. vizează respingerea ca inadmisibile a criticilor formulate în apel de către reclamanta A. S.A. cu privire la întreruperea prescripţiei extinctive.

Ca urmare a precizărilor făcute de avocatul recurentei-pârâte în şedinţa publică de la 31 octombrie 2023, Înalta Curte a calificat recursul incident formulat de Compania de Apă Oradea S.A. ca un recurs la considerente, întemeiat pe dispoziţiile art. 494 raportat la art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât vizează numai considerentele deciziei, în sensul înlocuirii acestora cu cele invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Analizând cu prioritate acest recurs, întrucât conţine critici de natură procedurală privind limitele efectului devolutiv al apelului şi analiza unor apărări invocate în apel, Înalta Curte constată că este nefondat.

Prin cererea de apel, reclamanta a invocat, în privinţa capetelor 1 şi 2 de cerere, întreruperea prescripţiei în temeiul art. 2539 alin. (2) C. civ., cu referire la acţiunea soluţionată în dosarul nr. x/2015.

Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Invocarea unui caz de întrerupere a prescripţiei extinctive constituie o apărare faţă de excepţia invocată de pârât. Indiferent că a fost invocată de reclamant la prima instanţă sau în motivarea apelului, această apărare trebuie analizată de instanţa de apel, întrucât nu este schimbat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe şi nu s-a formulat o cerere nouă.

Ca urmare, în mod greşit susţine recurenta-pârâtă că s-au încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă ("tantum devolutum quantum iudicatum").

Omisiunea instanţei de apel de a răspunde în mod explicit susţinerii pârâtei privind inadmisibilitatea invocării direct în apel a cauzei de întrerupere a prescripţiei extinctive nu poate atrage nici casarea deciziei, în condiţiile în care, procedând la analiza efectivă a acestui motiv de apel, instanţa l-a considerat în mod implicit admisibil, iar această calificare a fost confirmată în recurs, cu arătarea argumentelor anterior menţionate. Ca urmare, pârâta nu justifică în prezent o vătămare procesuală care să impună desfiinţarea actului de procedură.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident formulat de pârâtă, ca nefondat.

5. Recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, însă în limitele şi pentru următoarele considerente:

5.1. Instanţa de apel a examinat criticile apelantei reclamante privind pretinsa nemotivare a sentinţei şi a reţinut că prima instanţă a analizat susţinerile şi apărările părţilor cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, cu respectarea art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO.

În acest sens, în mod corect a reţinut instanţa de apel că prima instanţă a arătat, pentru fiecare capăt al acţiunii, care este termenul de prescripţie aplicabil şi când a început să curgă.

În ceea ce priveşte eventuale cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, prima instanţă s-a limitat la aprecierea că nu poate reţine vreo asemenea cauză. Această concluzie lipsită de dezvoltarea unor argumente care să o susţină nu este contrară standardelor de calitate a motivării hotărârii judecătoreşti, în condiţiile în care reclamanta s-a apărat pe excepţia prescripţiei doar cu susţineri referitoare la termenul de prescripţie aplicabil şi la momentul de început al curgerii acestui termen, fără a invoca expres la prima instanţă cauzele de întrerupere a prescripţiei pe care le-a arătat în motivarea apelului.

În consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat.

5.2. Al doilea motiv de recurs se referă la lipsa analizării motivelor de apel invocate de reclamantă.

Criticile recurentei-reclamante sunt întemeiate în parte, doar în privinţa capătului 2 de cerere şi a cheltuielilor de judecată acordate prin sentinţă chematei în garanţie C. S.A. D..

Astfel, prin capătul 2 de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 252.565 RON, reprezentând dobânzi aferente sumei constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie, calculate de la 14.11.2014 până la 15.10.2018.

Prin cererea de apel, reclamanta a susţinut că, în perioada 15.10.2018-07.02.2020, a dispus de o hotărâre judecătorească definitivă privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente garanţiei de bună execuţie, ceea ce înseamnă că nu a rămas în pasivitate cu privire la valorificarea dreptului de creanţă şi că prescripţia a fost întreruptă în temeiul art. 2537 pct. 2 C. civ.. De asemenea, reclamanta a mai susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ., apreciind că poate fi reţinută ipoteza respingerii unei cereri sau a anulării pentru lipsa formei.

Totodată, reclamanta a arătat că dobânzile solicitate sunt aferente perioadei 14.11.2014-15.10.2018, astfel încât prezenta acţiune introdusă la 07.12.2020 nu poate fi considerată în afara termenului de prescripţie.

Instanţa de apel a reţinut că nu poate avea efect interuptiv de prescripţie, întrucât nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 2537 C. civ., situaţia în care s-au acordat reclamantei dobânzi care nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, iar sentinţa respectivă a fost ulterior desfiinţată, după admiterea unei contestaţii în anulare.

Această succintă argumentare a instanţei de apel nu răspunde motivelor de apel invocate de reclamantă, care a avansat o interpretare sistematică şi teleologică a cazului de întrerupere a prescripţiei, prin raportare la scopul şi natura juridică a prescripţiei extinctive.

Astfel, în primul rând, interpretând literal prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ., instanţa de apel nu analizează susţinerea reclamantei că, începând cu momentul pronunţării sentinţei nr. 1366/CA/15.10.2018, prin care au fost acordate dobânzile aferente garanţiei de bună execuţie, nu i se putea reproşa rămânerea în pasivitate şi că, până la admiterea contestaţiei în anulare (prin decizia nr. 90/07.02.2020), reclamanta a beneficiat de o hotărâre definitivă şi executorie, supusă unui termen de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, iar nu termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Ca urmare, se impunea ca instanţa de apel să expună raţionamentul prin care a ajuns la concluzia unei interpretări restrictive şi lit. a) cazului de întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi argumentele pentru care a înlăturat modul de interpretare susţinut de reclamantă, cu referire la incidenţa, pe o perioadă limitată de timp, a prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită.

În al doilea rând, instanţa de apel nu a făcut nicio analiză cu privire la eventuala incidenţă a cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., prin raportare la dispozitivul deciziei nr. 303/CA/19.06.2020, prin care instanţa de recurs a respins ca neîntemeiată inclusiv "cererea reclamantei de obligare a pârâtei […] la plata dobânzii aferente sumei de 649.942,01 RON reprezentând garanţia de bună execuţie".

Considerentele deciziei referitoare la cazul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ. se limitează la capătul 1 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 468.072,26 RON, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea profitului nerealizat ca urmare a rezilierii netemeinice a acordului contractual.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a prezentat niciun argument referitor la susţinerea reclamantei, potrivit căreia dobânzile solicitate prin capătul 2 de cerere constituie "prestaţii succesive" în sensul art. 2503 alin. (2) C. civ., astfel încât dreptul la acţiune se stinge printr-o prescripţie deosebită, ce curge pe fiecare zi. În acest sens, instanţa de apel nu a motivat de ce pentru dobânzile solicitate pe o perioadă de 3 ani anteriori cererii de chemare în judecată (introduse la 07.12.2020) prescripţia ar fi împlinită.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate prin sentinţă chematei în garanţie C. S.A. D., reclamanta a formulat în apel critici prin care a arătat că pârâta a ales să formuleze cererea de chemare în garanţie, că în această cerere incidentală nu are nicio calitate procesuală, că nu a căzut în pretenţii faţă de chematele în garanţie şi nu are vreo culpă procesuală în raportul dintre pârâtă şi chemata în garanţie.

Instanţa de apel s-a limitat să reţină culpa procesuală a reclamantei, căreia i s-a respins acţiunea ca prescrisă, arătând că o cerere incidentală formulată de pârâtă nu ar fi existat în absenţa acţiunii reclamantei. Instanţa nu a răspuns însă criticilor referitoare la raportul procesual specific chemării în garanţie şi nu a explicat în ce măsură cheltuielile de judecată efectuate de chemata în garanţie constând în onorariul de avocat pot fi puse direct în sarcina reclamantei, care nu a formulat chemarea în garanţie.

Pentru aceste considerente, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Restul criticilor recurentei-reclamante, subsumate aceluiaşi motiv de nelegalitate, nu pot fi primite.

În privinţa primului capăt de cerere, instanţa de apel a arătat că, la momentul emiterii notificării de reziliere - 14.11.2014, "apelanta reclamantă cunoştea toate elementele necesare formulării unei acţiuni în pretenţii împotriva intimatei pârâte".

În privinţa capătului 3 de cerere, instanţa de apel a arătat că "la momentul publicării articolelor, reclamanta cunoştea atât persoana care a făcut respectivele afirmaţii, cât şi faptul că acestea ar fi putut să-i producă anumite prejudicii".

În privinţa capătului 4 de cerere, instanţa de apel a reţinut că "hotărârile pronunţate în dosarul anterior, x/2015, nu afectează naşterea dreptului la acţiune […], deoarece respectivele fapte şi autorul acestora erau cunoscute de către reclamantă încă de la momentul la care aceste evenimente au avut loc". Curtea a mai constatat că "Certificatul constatator şi-a produs efectele timp de numai 2 ani de la data rezilierii contractului, după cum prevedea art. 181 alin. (1) lit. c)1 din O.U.G. nr. 34/2006, astfel că, cel mai târziu, la data de 14.11.2016, reclamanta trebuia să aibă reprezentarea exactă a întinderii prejudiciului cauzat, în sensul Deciziei ICCJ RIL 22/2019, invocată de apelantă".

Cu privire la motivul de apel privind cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă, instanţa de apel a înlăturat criticile reclamantei, cu motivarea că, în condiţiile respingerii acţiunii ca prescrise, culpa procesuală aparţine reclamantei care a declanşat litigiul, inclusiv cu privire la taxa de timbru aferentă cererii de chemare în garanţie. Cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat suportat de pârâtă au fost verificate şi sub aspectul caracterului proporţional, rezonabil şi necesar, prin raportare la munca prestată de avocaţi şi la valoarea litigiului.

5.3. Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a susţinut că fost aplicate greşit normele de drept material referitoare la începutul şi întreruperea prescripţiei extinctive.

Cu privire la capătul 1 din cererea de chemare în judecată, nu poate fi identificată o aplicare greşită a prevederilor art. 2523 şi 2528 C. civ. privind începutul cursului prescripţiei extinctive. Instanţa de apel a aplicat corect aceste norme de drept material, fără a se referi doar la autorul faptei ilicite, iar nu şi la cel care răspunde de paguba cauzată. Astfel, s-a arătat în decizie că relevant pentru calculul termenului de prescripţie este momentul la care apelanta-reclamantă avea posibilitatea de a introduce o acţiune prin care să solicite pretenţiile ce fac obiectul prezentului dosar, ceea ce demonstrează că instanţa a avut în vedere conţinutul corect al normei legale în privinţa cunoaşterii de către creditor a persoanei răspunzătoare de prejudiciu, iar nu numai a autorului faptei ilicite.

În plus, identificarea în concret a momentului subiectiv sau obiectiv al începutului prescripţiei extinctive este rezultatul examinării în concret a probelor administrate, constituind o chestiune de temeinicie, care nu este supusă cenzurii instanţei de recurs.

Cu toate acestea, instanţa de apel a interpretat greşit şi a lăsat neaplicate normele de drept material prevăzute de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ. privind întreruperea prescripţiei extinctive.

Astfel, tributară opiniei potrivit căreia acest caz de întrerupere a prescripţiei este aplicabil doar în situaţia în care există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două cereri, iar prima cerere este respinsă pentru motive formale, instanţa de apel a constatat că prima cerere (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015) a fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, iar în prezentul dosar se invocă răspunderea civilă delictuală, astfel încât cele două cereri au cauze diferite.

Edificatoare pentru corecta interpretare a normei legale anterior menţionate sunt considerentele 62-63 din Decizia nr. 1/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform cărora se reţine că:

- în cuprinsul dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., atunci când se face referire la o "nouă cerere", legiuitorul nu face nicio distincţie, astfel că nici interpretul nu trebuie să facă vreo distincţie, conform principiului "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus";

- în cazul în care nu există tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză), instanţa va aprecia, în raport cu particularităţile fiecărei cauze, dacă există sau nu legătură cu cauza anterioară, în condiţiile în care art. 2.539 alin. (2) din C. civ. nu indică niciun criteriu după care să se realizeze o atare evaluare;

- determinant în analiza acestei probleme de drept este ca, prin ambele cereri, să se tindă la o recunoaştere, chiar indirectă, a dreptului supus prescripţiei extinctive.

Aplicând aceste criterii în speţă, Înalta Curte constată că, deşi cele două cereri au cauze diferite, prin ambele reclamanta urmăreşte repararea prejudiciului constând în profitul nerealizat ca urmare a rezilierii netemeinice a acordului contractual, cererile având acelaşi obiect.

Aşadar, plecând de la raţiunea reglementării prescripţiei ca instituţie a dreptului civil, respectiv sancţionarea creditorului neglijent care manifestă pasivitate cu privire la exercitarea dreptului la acţiune, se impune a se concluziona că, prin introducerea celei de-a doua cereri de chemare în judecată, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, creditorul a ieşit din starea de pasivitate şi că efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive ar trebui să opereze chiar dacă, în situaţia reglementată de art. 2.539 alin. (2) din C. civ., nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Prin urmare, cu privire la capătul 1 din cererea de chemare în judecată, întrucât prima cerere a fost respinsă definitiv la data de 19.06.2020, iar a doua cerere a fost introdusă la 07.12.2020, înăuntrul termenului de 6 luni, se impunea ca instanţa de apel să dea eficienţă dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) teza finală din C. civ., în sensul de a analiza pe fond pretenţia formulată.

Pentru considerentele anterioare, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la capătul 2 de cerere, criticile recurentei privind încălcarea normelor de drept material devin inutil a fi analizate, în condiţiile reţinerii ca întemeiat a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Restul criticilor recurentei-reclamante, subsumate aceluiaşi caz de nelegalitate, nu pot fi primite.

În privinţa capătului 3 de cerere, recurenta apelează la distincţia teoretică între drept material la acţiune şi drept procesual la acţiune, care nu este însă relevantă în stabilirea momentului de la care curge prescripţia extinctivă. Recurenta pune sub semnul egalităţii dreptul material la acţiune cu posibilitatea dovedirii pretenţiilor afirmate, însă exigenţele probatorii nu pot fi confundate cu dreptul creditorului de a constrânge pe debitor, prin apelarea la forţa coercitivă a statului, de a executa o anumită prestaţie. Cu alte cuvinte, dificultatea probării pretenţiilor nu împiedică nici începerea curgerii prescripţiei extinctive şi nu constituie nici o cauză de suspendare/întrerupere a termenului de prescripţie.

Cu privire la capătul 4 de cerere, recurenta a susţinut că actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune nu sunt în legătură cu emiterea certificatului constatator, ci cu nulitatea acestuia.

În această perspectivă, recurenta tinde la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, îndepărtându-se de natura răspunderii civile delictuale şi de faptul că a susţinut că fapta ilicită constă în emiterea certificatului constatator din 09.03.2015, care a pus-o în imposibilitate de a participa la alte licitaţii, fiind lipsită de şansa de a obţine profit. Schimbând fundamentul acţiunii prin recurgerea la efectele nulităţii certificatului constatator, recurenta tinde la schimbarea cadrului procesual stabilit în faţa instanţei de fond, cu încălcarea dispoziţiilor art. 494 raportat la art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În plus, instanţa de apel a reţinut că certificatul constatator şi-a produs efectele până la data de 14.11.2016, timp de 2 ani de la data rezilierii contractului, conform art. 181 alin. (1) lit. c)1 din O.U.G. nr. 34/2006, moment până la care reclamanta trebuia să aibă reprezentarea exactă a pagubei constând în pierderea unei şanse.

Reclamanta nu a criticat prin recurs acest considerent, astfel încât chestiunea litigioasă dezlegată a intrat în autoritatea de lucru judecat (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).

Pe cale de consecinţă, în stabilirea împlinirii termenului de prescripţie, nu puteau fi luate în considerare pretinse prejudicii ulterioare datei de 07.12.2017.

Şi în privinţa capetelor 3 şi 4 de cerere sunt valabile considerentele potrivit cărora identificarea în concret a momentului subiectiv sau obiectiv al începutului prescripţiei extinctive este rezultatul examinării în concret a probelor administrate, constituind o chestiune de temeinicie, care nu este supusă cenzurii instanţei de recurs.

5.4. În fine, printr-un ultim motiv de recurs, reclamanta a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la culpa procesuală necesară pentru admiterea cererii accesorii privind cheltuielile de judecată (art. 452 şi urm. C. proc. civ.).

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate pârâtei, instanţa de apel a reţinut culpa procesuală a reclamantei, ca urmare a respingerii acţiunii ca prescrise. Criticile formulate de recurentă, subsumate lipsei/diminuării culpei procesuale sau caracterului necesar al cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, nu constituie critici de nelegalitate, ci aspecte de temeinicie, care nu pot fi analizate de instanţa de recurs, întrucât presupun evaluarea în concret a conduitei procesuale a pârâtei, a caracterului proporţional şi rezonabil al acestor cheltuieli, prin raportare la soluţia pronunţată, la durata şi miza procesului.

Înalta Curte mai remarcă faptul că, în privinţa pretenţiilor formulate prin capetele 3 şi 4 de cerere, soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei prescripţiei este la adăpost de orice critică de nelegalitate, astfel încât cel mai mare cuantum al pretenţiilor formulate au rămas respinse.

5.5. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, va casa, în parte, decizia atacată şi va trimite, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 34/LP/2022 din 17.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, numai cu privire la soluţiile primei instanţe asupra capetelor 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată, precum şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate de chemata în garanţie C. S.A. D..

6. Recursul incident declarat de chemata în garanţie B. S.R.L. vizează reţinerea incidenţei termenului special de prescripţie prevăzut de art. 11 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Criticile recurentei chemate în garanţie sunt nefondate, iar soluţia instanţei de apel de respingere a apelului incident declarat de aceeaşi parte este corectă.

Prin sentinţa de declinare a competenţei, nr. 338/18.02.2021, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut că toate capetele de cerere formulate de reclamantă sunt întemeiate pe răspunderea delictuală, iar nu pe răspunderea contractuală, respectiv litigiul nu decurge din executarea contractului de achiziţii publice şi că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016. Aşadar, tribunalul a reţinut că pentru soluţionarea litigiului este competentă instanţa de drept comun.

După învestirea Tribunalului Bihor prin sentinţa de declinare a competenţei, reclamanta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, susţinând că instanţa competentă trebuie determinată prin aplicarea art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016.

Prin încheierea de şedinţă din 13.05.2021, Tribunalul Bihor, secţia a II-a Civilă a respins excepţia necompetenţei teritoriale, reţinând că, din analiza temeiului juridic al capetelor de cerere formulate de reclamantă, nu sunt incidente prevederile art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016.

Această încheiere nu a fost atacată de părţi, astfel că a rămas definitiv stabilit că pretenţiile formulate, inclusiv la capătul 4 de cerere, nu se întemeiază pe emiterea unui act administrativ, că nu sunt aplicabile normele speciale prevăzute de art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016 sau legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci cauza cererii este reprezentată de răspunderea civilă delictuală prevăzută de dreptul comun (C. civ.).

În aceste condiţii, ca urmare a necontestării de către părţi a calificării juridice a naturii acţiunii, de care depindea şi competenţa materială procesuală a instanţei, calificarea ca acţiune de drept comun în răspundere civilă delictuală s-a consolidat, astfel că nu se mai poate pretinde în recurs că ar fi fost aplicabile normele speciale privind soluţionarea proceselor şi cererilor care decurg din executarea contractului administrativ de achiziţie publică.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident formulat de chemata în garanţie, ca nefondat.

7. Având în vedere soluţia pronunţată, de casare în parte şi trimitere a cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel, în limitele stabilite, Înalta Curte nu se va pronunţa asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de apel în rejudecare, în funcţie de culpa procesuală, cu aplicarea art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA DE APĂ ORADEA S.A. împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 34/LP/2022 din 17.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, numai cu privire la soluţiile primei instanţe asupra capetelor 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată, precum şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate de chemata în garanţie C. S.A. D..

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-chemată în garanţie B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2023.