Cassation appeal nullity for failure to substantiate procedural grounds in abusive clause dispute regarding unilateral interest rate margin modification.

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civila la 15.02.2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. au chemat-o în judecată pe pârâta H. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor din Anexa 1 pct. 4, cu privire la comisionul de acordare, pct. 5, privind comisionul de administrare, pct. 6, referitor la revizuirea ratei dobânzii şi la pct. 7, cu privire la rata dobânzii penalizatoare, eliminarea acestor clauze şi restituirea sumelor achitate de reclamanţi către pârâtă în baza lor; au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi eliminarea acesteia, stabilirea (îngheţarea) cursului valutar la valoarea celui indicat în Anexa 2 pct. 5 şi restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul încheierii contractului, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţilor până la data achitării debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5229/12.09.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, inserate la art. 3.3 şi art. 3.4 din contractele de credit nr. x/10.09.2008, nr. y/18.12.2007, nr. x/08.01.2008 şi nr. x/08.09.2008, a dispus restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare de la data perceperii acestora şi până la data restituirii; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii C., D., E., F. şi G., cât şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2055A/15.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii C., D. şi G. au declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

La 19.11.2019, recurentul-reclamant G. a depus la dosar o cerere de renunţare la judecată, solicitând instanţei de recurs să ia act de renunţarea la judecata acţiunii şi să anuleze hotărârile pronunţate în cauză.

Prin încheierea din 26.11.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a disjuns judecata recursului declarat de reclamantul G. şi formarea unui alt dosar, înregistrat ulterior sub nr. x/2019.

Prin rezoluţia din 09.02.2021, Înalta Curte a fixat termen la 09.03.2021 în vederea repunerii pe rol a cauzei.

Prin decizia nr. 532/09.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul reclamanţilor C. şi D., a casat în parte decizia recurată numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel; a menţinut soluţia de admitere a apelului pârâtei.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 1892A/12.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul reclamanţilor C. şi D., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamanţilor C. şi D. şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea art. 3.1 paragraful 3 din contractul de credit nr. x.21/18.12.2007, în ce priveşte dreptul băncii de a modifica marja în funcţie de costurile operaţionale, costurile de refinanţare de pe piaţa monetară/de capital, precum şi în funcţie de sursele de finanţare proprii; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanţilor diferenţa dintre dobânda stabilită contractual şi cea încasată după primele trei luni, începând cu 19.03.2008 şi până la 18.03.2009.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii C. şi D. au declarat recurs, solicitând casarea ei în parte.

În motivare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că este abuziv doar paragraful 3 al art. 3.1 din contract.

Recurenţii au redat clauza de la art. 3.1 din contract, a cărei constatare a caracterului abuziv au solicitat, în baza alin. (1) lit. a)-b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, şi au evidenţiat un paragraf din decizia de casare, context în care au invocat art. 3 şi art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992, precum şi art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, subliniind că legiuitorul a specificat clar că singura componentă variabilă a dobânzii trebuie să fie indicele de referinţă, stabilit în funcţie de moneda creditului.

Pornind de la aceste aspecte, au solicitat instanţei să aibă în vedere că, la momentul semnării contractului de credit, cuantumul marjei nu a fost stabilit prin contract, lăsându-se la aprecierea băncii să stabilească acest cuantum după cele trei luni în care dobânda era fixă. Sub acest aspect, apreciază că este abuzivă clauza de la art. 3.1 deoarece, pe de o parte, nu precizează cuantumul marjei în funcţie de care urmează să fie calculată dobânda, iar pe de altă parte, nu indică un criteriu clar şi verificabil pentru revizuirea marjei.

Totodată, recurenţii au arătat că variaţia dobânzii este legată atât de voinţa Băncii, cât şi de indicele de referinţă pentru francul elveţian - LIBOR, motiv pentru care consideră că variaţia dobânzii în funcţie de politica băncii nu are suport legal, subliniind că dobânda ar trebui să varieze numai în funcţie de indicele LIBOR. Prin urmare, clauza cuprinsă la art. 3.1 din contract este abuzivă, deoarece contravine art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 lit. a) din Anexa la lege.

Au mai susţinut că, instanţa de apel nu a justificat cuantumul marjei băncii la momentul semnării convenţiei de credit şi nici nu a indicat elementele în funcţie de care se poate stabili acest cuantum.

Recurenţii au argumentat că, astfel cum a reţinut şi instanţa de recurs, exceptând rata dobânzii fixe de 3,5% pe an pentru primele 3 luni, contractul nu clarifică modul de calcul al dobânzii variabile, care include indicele LIBOR 3M şi marja băncii; astfel, la semnarea contractului, cuantumul marjei nu era stabilit şi nu existau criterii obiective pentru determinarea acesteia.

În acest context, au subliniat că analiza clauzei se referă la mecanismul netransparent şi subiectiv de configurare a dobânzii variabile, nu la dobânda în sine. Conform cu cele statuate de C.J.U.E., contractul trebuie să indice clar şi transparent metoda sau motivele variaţiei costurilor, pentru ca respectivul consumator să poată prevedea modificările pe baza unor criterii clare şi inteligibile.

Recurenţii au concluzionat că instanţa de apel a încălcat art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., nerespectând cele statuate de către instanţa supremă, astfel că este incidentă ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În plus, instanţa a interpretat greşit normele de drept material menţionate anterior, considerând abuziv doar paragraful care permite băncii modificarea marjei în funcţie de costurile operaţionale, de refinanţare şi de sursele de finanţare proprii, fiind incidentă ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Următorul set de critici se referă la faptul că, instanţa de apel a greşit interpretând că nu se impune aplicarea remediului indicat în cauza C-269/19 a C.J.U.E., referitor la negocierea modalităţii de calcul a dobânzii. În acest context, au prezentat ample argumente cu privire la jurisprudenţa C.J.U.E. în cauza C-26/13 Kasler şi Kaslerne Rabai, cauza C-397/11 Erika Joros şi cauza C-269/19 şi la prevederile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, evidenţiind că, în ciuda constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la criteriile de modificare a marjei băncii, instanţa de apel nu a stabilit cuantumul marjei sau elementele care ar justifica modificarea dobânzii, lăsând această decizie exclusiv la discreţia băncii, astfel că recurenţii se află în aceeaşi poziţie de inferioritate.

Totodată, au susţinut că instanţa de apel a apreciat eronat că acest contract de credit mai produce efecte întrucât "niciuna dintre părţi nu a susţinut că nu mai este posibilă derularea în continuare a contractului ca urmare a declarării ca abuzive a art. 3.1 paragraful 3", ignorând art. 3.1 din contract şi jurisprudenţa C.J.U.E., cât şi situaţia din cauză cu privire la dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat, cu consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru recurenţi, în condiţiile în care soldul este de 77.858,01 franci elveţieni.

Evidenţiind omisiunea instanţei de apel de a arăta modul în care contractul de împrumut poate continua fără un element esenţial, respectiv preţul, recurenţii au argumentat amplu în legătură cu importanţa dobânzii în cadrul contractului, atât din perspectiva caracterului oneros al contractului, cât şi a valabilităţii clauzei contractuale; referirile lor au inclus jurisprudenţa C.J.U.E. şi art. 37 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 50/2010, subliniind că dobânda variabilă stabilită unilateral de bancă, fără transparenţă şi predictibilitate, este abuzivă conform Legii nr. 193/2000 şi jurisprudenţei CJUE.

În acest context, recurenţii au solicitat eliminarea integrală a mecanismului abuziv de modificare unilaterală a cuantumului dobânzii de către bancă şi transformarea dobânzii în una fixă de 3.5%, pe care toate părţile au acceptat-o iniţial.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 22.05.2023, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, susţinând că argumentele recurenţilor nu pot fi încadrate în motivele de recurs de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., context în care a invocat art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., reţine următoarele:

Intimata-pârâtă a susţinut că memoriul de recurs nu prezintă critici veritabile de nelegalitate şi nu demonstrează concret în ce constă nelegalitatea hotărârii, prin raportare la soluţia dată în apel şi considerentele reţinute.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, în timp ce, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi act normativ.

În considerarea acestor dispoziţii, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor recursului trebuie să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de lege.

Aşadar, controlul judiciar în casaţie nu se poate realiza decât dacă recurenţii aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, autorii căii de atac şi-au întemeiat demersul judiciar în această etapă procesuală pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Toate argumentele prezentate în cadrul criticilor din recurs urmăresc, de fapt, doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt, ignorând considerentele reţinute de instanţa de apel şi repunând în discuţie chestiunea legată de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza de la art. 3.1 din contract, în integralitatea sa.

Astfel, după ce au arătat că este greşit raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia a apreciat că este abuziv doar paragraful 3 al art. 3.1 din contract, referitor la criteriile de modificare a marjei, recurenţii-reclamanţi au reluat afirmaţiile legate de caracterul abuziv al întregii clauze de la art. 3.1 din contract, apreciind că aceasta contravine art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 lit. a) din Anexa la lege, motiv pentru care solicită stabilirea unei anumite formule de calcul a dobânzii variabile ori stabilirea unei dobânzi fixe.

Din perspectiva primei ipoteze de casare, recurenţii au invocat încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a nerespectat statuările instanţei supreme, fără a clarifica punctual modul în care acestea au fost ignorate; cu alte cuvinte, criticile recurenţilor prin care tind să dovedească că este abuziv dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda nu au aptitudinea de a declanşa un control de legalitate a hotărârii atacate în sensul solicitat de aceştia.

În realitate, instanţa de apel a respectat cu rigurozitate cerinţele impuse prin decizia de casare, subliniind încă de la începutul analizei îndrumările impuse de instanţa de supremă în analiza condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza de la art. 3.1 din contract.

Din perspectiva celei de-a doua ipoteze de casare invocată, recurenţii au susţinut că instanţa a interpretat eronat normele de drept material menţionate în memoriul de recurs, limitând constatarea caracterului abuziv doar la paragraful care permite băncii modificarea marjei în funcţie de costurile operaţionale, de refinanţare şi de sursele de finanţare proprii; în urma acestei argumentaţii, au solicitat instanţei să impună o formulă de calcul a dobânzii variabile, care să includă o marjă fixă de 0,75 şi indicele de referinţă pentru franci elveţieni la 3 luni (LIBOR 3M), fie să stabilească o dobândă fixă de 3,5% pe întreaga perioadă contractuală. De asemenea, au mai susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că nu se impune aplicarea remediului indicat în cauza C-269/19 a C.J.U.E., referitor la obligarea părţilor să negocieze modalitatea de calcul a dobânzii variabile, în raport cu jurisprudenţa comunitară.

Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal, deoarece prin criticile expuse în memoriul de recurs, autorii acestuia nu prezintă un raţionament care să invalideze aplicarea legii de instanţa de prim control judiciar; în schimb, se aduc în discuţie aspecte generale referitoare la necesitatea intervenţiei instanţei în contractul părţilor, solicitându-se să statueze asupra caracterului fix al dobânzii sau algoritmului de calculare a dobânzii, în condiţiile în care o astfel de prerogativă a instanţei de judecată nu este prevăzută nici de legislaţia de protecţie a consumatorilor, nici de C. civ. de la 1864.

În plus, aceste argumente prin care se solicită instanţei de judecată să modifice clauzele contractului de credit au fost aduse în discuţie pentru prima dată în recurs, aşadar "omisso medio"; fapt pentru care nu vot fi avute în vedere, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Afirmaţiile vizând nelegalitatea refuzului instanţei de a aplica remediul indicat în cauza C-269/19 a C.J.U.E., în motivarea căreia s-a apreciat că nu se pune problema imposibilităţii continuării contractului, reprezintă, în realitate, dezacordul recurenţilor sub acest aspect; acestea ignoră considerentele reţinute de instanţa de apel şi nu aduc argumente solide care să declanşeze controlul din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile expuse de recurenţi nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât excepţia invocată de intimată este fondată, sancţiunea nulităţii recursului fiind aplicabilă nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în situaţia motivării necorespunzătoare, care încalcă, deopotrivă, exigenţele legii de procedură referitoare la motivarea căii de atac.

Faţă de cele ce preced, reţinând că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei reglementată de art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1892 A/12.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi F., E., B., A. şi intimata-pârâtă H. S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2023.