Mandate contract damages claim rejected on appeal; prior dismissal upheld for lack of reviewable legal error.

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă sub nr. x/2018 la data de 19.12.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 49.808,95 RON, cu titlu de prejudiciu, ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin contractul de mandat nr. x/06.10.2015, şi de 63.900 euro, reprezentând valoarea litigiului pentru rezolvarea căruia a fost încheiat contractul de mandat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2758/12.04.2019, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2905/28.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţiile prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii; a respins acţiunea şi cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin încheierea nr. 29A/20.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale, a scos cauza de pe rol şi a înaintat dosarul registraturii generale în vederea repartizării uneia dintre secţiile a V-a sau a VI-a Civile din cadrul aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2022.

Prin decizia civilă nr. 1612/A/03.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocând o motivare deficitară în hotărârea pronunţată.

În acest sens, a subliniat că instanţa de apel s-a limitat la a reda argumentele reţinute de tribunal, fără a analiza în mod corespunzător dacă au fost îndeplinite condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, în raport cu obligaţiile asumate prin contractul de mandat nr. x/06.10.2015, instanţa având în vedere exclusiv reglementările din C. civ. referitoare la mandat.

În continuare, recurenta a evidenţiat că instanţa de apel a reţinut că nu a fost făcută dovada îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii contractuale, concluzionând greşit că intimata şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi că avocatului îi aparţine culpa pentru neîndeplinirea obligaţiilor impuse de instanţă în dosarul nr. x/2016. În acest context, recurenta a argumentat că raţionamentul este greşit, deoarece aceasta ar fi trebuit să se raporteze prioritar la dispoziţiile contractuale, şi abia ulterior la normele cu caracter general din dreptul comun.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1.270, art. 1.350 şi art. 2.023 C. civ.

Astfel, recurenta a evidenţiat clauza din contract conform căreia intimata avea posibilitatea de a încheia contracte de asistenţă juridică în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995 cu acordul expres al mandantului şi fără perceperea de taxe suplimentare, context în care a invocat şi prevederile art. 2.023 alin. (1) C. civ., care prevăd că mandatarul trebuie să răspundă de faptele substituitului, nefăcând dovada acordului expres astfel cum părţile au convenit.

Totodată, a subliniat că simpla înştiinţare cu privire la obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru, urmată de plata acestora şi depunerea dovezii la dosar, nu poate fi interpretată ca o exprimare a acordului său pentru a fi reprezentată în instanţă de avocatul C.; aceasta a argumentat că, pe adresa înaintată de instanţă, nu figura nicio menţiune privind reprezentarea sa prin avocat şi, mai mult, intimata nu a informat-o despre acest aspect.

A mai arătat că nu a ştiut că intimata nu putea promova o acţiune în instanţă pentru recuperarea creanţei şi că, în realitate, interesele sale erau reprezentate de un avocat, şi nu direct de intimată.

În continuare, recurenta a detaliat situaţia dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, menţionând de taxa de timbru achitată în cuantum 30.027,6 RON şi de excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului acţiunii, precum şi de termenul acordat pentru complinirea neregularităţii procedurale despre care nu a avut cunoştinţă; de asemenea, a relevat că instanţa de apel şi-a însuşit concluziile tribunalului, considerând că obligaţia de a transmite dovada calităţii de reprezentant revenea avocatului, şi nu intimatei; instanţa a apreciat astfel, deşi intimata a fost cea care a încheiat contractul de asistenţă juridică fără acordul expres al recurentei.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod eronat aplicabilitatea art. 2.023 alin. (5) C. civ., referitor la autorizarea substituirii; în acest sens, a susţinut că simplul fapt că nu a contestat sau notificat pârâta în legătură cu opoziţia faţă de angajarea avocatului C. nu poate echivala cu un acord expres sau o autorizare a mandatului, având în vedere circumstanţele prezentate.

Totodată, a menţionat că o simplă corespondenţă pe email nu poate conduce la o asemenea concluzie; conform contractului de mandat, intimata avea dreptul de a încheia contracte de asistenţă juridică doar cu acordul expres al mandatarului; or, acest acord nu a fost solicitat recurentei, iar aceasta a aflat abia în cadrul prezentului proces despre reprezentantul său din instanţă, avocatul C..

În final, a invocat aplicabilitatea prevederilor art. 2.023 alin. (4) C. civ., subliniind că hotărârea recurată a fost pronunţată cu ignorarea principiului forţei obligatorii a contractului; în acest context, recurenta a susţinut că intimata a încălcat obligaţia de loialitate, care impunea informarea mandantului pe parcursul executării contractului; de asemenea, a arătat că intimata nu a solicitat acordul său expres pentru încheierea unui contract de asistenţă juridică în numele şi pe seama sa, încălcând astfel clauzele contractuale care prevedeau necesitatea unui astfel de acord.

La 06.03.2023, intimata a înregistrat la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a exprimat punctul de vedere.

Prin încheierea din 28.09.2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului care stă la baza prezentei decizii, situaţia de fapt derivă din contractul de mandat încheiat între părţi, identificat cu nr. x/06.10.2015, al cărui obiect constă în mandatarea pârâtei pentru furnizarea de servicii de recuperare a unui debit în sumă de 63.9000 euro; în baza acestui contract, reclamanta a întocmit în favoarea pârâtei o procură judiciară, conferindu-i astfel posibilitatea de a încheia contracte de asistenţă juridică în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995.

Ulterior, între pârâtă şi avocatul C. a fost încheiat un contract de asistenţă jurdică, în baza căruia acesta a reprezentat-o pe reclamantă în instanţă; astfel, au fost iniţiate două acţiuni în justiţie pentru recuperarea debitului de 63.900 euro, înregistrate sub nr. x/2015 şi nr. y/2016, ambele cereri de chemare în judecată fiind anulate.

Demersul judiciar este reprezentat de acţiunea în pretenţii, prin care reclamanta urmăreşte atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, pe motiv că i-a produs un prejudiciu în cuantum de 49.808,95 RON, reprezentând cheltuielile avansate pentru dosarul nr. x/2015, şi de 63.900 euro, sumă corespunzătoare valorii debitului pe care pârâta trebuia să-l recupereze în temeiul contractului de mandat încheiat între părţi.

Prima instanţă a respins acţiunea, iar sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiectul prezentului recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Înalta Curte subliniază că, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi rigorile impuse unui proces echitabil regăsite expres şi în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

Invocând o motivare deficitară a hotărârii atacate, recurenta a susţinut că instanţa de apel s-a limitat la redarea argumentelor reţinute de tribunal, fără a efectua o analiză a condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, în raport cu obligaţiile stipulate în contract. Recurenta a subliniat că fundamentul avut în vedere de instanţa de apel la soluţionarea cauzei este unul eronat, întrucât aceasta ar fi trebuit să se raporteze întâi la prevederile contractuale şi ulterior la normele cu caracter general din C. civ., care reglementează instituţia mandatului.

Examenul deciziei recurate nu confirmă însă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din contră, relevă că instanţa de prim control judiciar a răspuns, într-o modalitate chiar amplă, tuturor chestiunilor care ar fi putut influenţa soluţia.

Astfel, în decizia atacată pot fi în mod facil identificate argumentele pentru care curtea de apel a primit sau înlăturat diversele apărări prezentate, iar întregul raţionament judiciar a fost explicat de o manieră care permite realizarea controlului judiciar, stabilind că nu a fost făcută dovada neîndeplinirii obligaţiilor de diligenţă ale pârâtei pentru a fi atrasă răspunderea contractuală a acesteia.

De asemenea, Înalta Curte constată că în hotărârea atacată, instanţa de apel a statuat că reclamanta a fost informată cu privire la obligaţiile stabilite de instanţă în cele două dosare gestionate de avocatul C. în numele său, fiindu-i transmise prin corespondenţă electronică, inclusiv cu privire la alegerea avocatului angajat de către mandatară, context în care a considerat că afirmaţiile reclamantei privind lipsa acordului său expres sunt neîntemeiate.

Pornind de la aceste aspecte factuale şi subliniind că reclamanta nu a contestat în mod activ alegerea făcută de pârâtă în privinţa avocatului, instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 2.023 alin. (5) C. civ., referitoare la autorizarea substituirii făcută de mandatar; astfel, instanţa a concluzionat că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor cerute de art. 1.350 C. civ., pentru a fi atrasă răspunderea contractuală a pârâtei.

Prin urmare, afirmaţia făcută de recurentă în legătură cu insuficienta motivare a hotărârii nu poate fi reţinută.

Înalta Curte subliniază că această critică înglobează, de fapt, o nemulţumire a recurentei cu privire la modul în care instanţa de apel a statuat asupra disputei aflate în litigiu, iar nu lipsa motivelor necesare pentru justificarea deciziei pronunţate, iar aceste aspecte excedează cazul de casare analizat.

În continuare, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.270, art. 1.350 şi art. 2.023 C. civ.

Aspectele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs reproduc împrejurările de fapt invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, care au primit o dezlegare din partea instanţelor devolutive.

Prevalându-se de lipsa acordului său expres pentru angajarea avocatului de către intimată, recurenta invocă încălcarea clauzei contractuale referitoare la acest acord şi susţine că sunt aplicabile prevederile art. 2.023 alin. (4) C. civ., privind răspunderea mandatarului; în plus, recurenta contestă aprecierea instanţei de apel asupra împrejurărilor factuale care au condus la concluzia că a avut cunoştinţă despre încheierea contractului de asistenţă juridică cu avocatul C. şi că a acceptat această substituire, nefiind contestată alegerea făcută de intimată, context în care susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2.023 alin. (5) C. civ., referitoare la autorizarea substituirii.

Înalta Curte constată că întregul raţionament dezvoltat gravitează în esenţă în jurul situaţiei de fapt şi a probatoriului, precum şi asupra modului în care acestea au fost interpretate şi valorificate de instanţa devolutivă, îndeosebi în ceea ce priveşte evaluarea instanţei sub aspectul cunoaşterii de către reclamantă a demersurilor efectuate de avocat în cele două dosare, nr. x/2015 şi nr. y/2016; toate aceste chestiuni sunt invocate pentru a contesta concluzia că recurenta a consimţit la alegerea avocatului şi că nu a manifestat obiecţiuni faţă de decizia intimatei, pentru a se aprecia că angajarea acestuia s-a făcut în lipsa acordului său expres. Or, aceste aspecte ţin de temeinicia, şi nu de legalitatea hotărârii atacate, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

De aceea, invocarea motivului de recurs conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apare ca fiind pur formală, prin aceasta recurenta tinzând, în realitate, la o reevaluare a lor.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în insolvenţă, împotriva deciziei civile nr. 1612A/03.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2023.