Contractual liability and interruption of prescription via prior lawsuit requiring active judicial verification under Article 22 CPC

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 11.01.2019, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 191.867,46 de RON, cu T.V.A. inclus, reprezentând contravaloare materiale furnizate şi nereturnate şi de 11.283,38 RON, cu titlu de dobândă legală, calculată de la 02.03.2018 şi până la 25.09.2018, precum şi în continuare, cu cheltuieli de judecată.

La 18.02.2019, pârâta a formulat o cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la plata sumelor de 115.150,02 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei de bună-execuţie, de 35.988,5 RON, reprezentând discountul de 6,8% acordat reclamantei, a penalităţilor de întârziere aferente sumei de 35.988,5 RON, calculate de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la plata efectivă, de 8.516,50 RON, reprezentând un rest de plată aferent facturii nr. x/30.11.2015, de 40.747,28 RON, sumă estimativă cu titlu de manoperă aferentă confecţionării structurilor de gabioane şi de 30.000 RON, sumă estimativă aferentă lucrărilor executate şi nerecunoscute de reclamantă.

La 04.04.2019, reclamanta a precizat acţiunea, prin care a suplimentat petitul cererii sale introductive cu un nou capăt de cerere, solicitând obligarea pârâtei la plata de daune compensatorii, reprezentând paguba efectiv suferită şi cuantificată de părţi în momentul semnării contractului la 0,1% din valoarea de contract acceptată, pe zi de întârziere, calculată de la 06.04.2017 şi până la 20.12.2017.

La 20.05.2019, reclamanta a indicat cuantumul daunelor compensatorii solicitate prin cererea precizatoare, respectiv suma de 1.212.458,07 RON.

Prin încheierea din 20.05.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a disjuns cererea reconvenţională, fiind format un nou dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 5003/09.09.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3647/09.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul către Curtea de Apel Bucureşti în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 15/06.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1513/14.09.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia netimbrării acţiunii, a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei şi a anulat cererea de chemare în judecată; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 825/A/12.05.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia tardivităţii apelului şi ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 610/15.03.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa civilă nr. 2436/21.10.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a obligat reclamanta să-i achite pârâtei suma de 14.280 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 617A/24.04.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza în vederea rejudecării, stabilind termen de judecată.

Prin încheierea din 29.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la primul capăt de cerere, având ca obiect contravaloare materiale.

Prin decizia civilă nr. 994A/12.06.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în rejudecare, a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect contravaloarea materialelor şi ca nefondat capătul de cerere având ca obiect daunele compensatorii; a obligat-o pe reclamantă să achite pârâtei suma de 19.040 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a susţinut că instanţa nu a avut în vedere întreaga situaţie de fapt; astfel, între părţi a fost încheiat contractul de prestaţii nr. x/16.05.2014, în baza căruia a fost emisă factura nr. x/31.01.2018, în valoare de 191.867,46 RON, inclusiv T.V.A., cu scadenţa la 02.03.2018, aceasta fiind emisă pentru diferenţele nerecuperate de materiale predate către intimată, conform proceselor-verbale de ieşire din custodie şi avizelor de însoţire a mărfii.

Recurenta a evidenţiat că, în raport cu art. 16 din contract şi starea de fapt, există o neexecutare a obligaţiilor contractuale, care i-a generat un prejudiciu material; în acest context, a invocat art. 1.270 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante" şi art. 1.271 C. civ., conform căruia părţile "sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei".

În continuare, recurenta a explicat că a furnizat intimatei o cantitate totală de 67.622 kg de oţel şi de 43.666 kg plasă pentru realizarea gabioanelor; din această cantitate au fost folosite 19.800,5 kg de oţel şi 13.671 kg plasă, iar intimata a returnat doar 8.907,4 kg de oţel şi 13.488,86 RON kg de plasă, rămânând un rest de 38.914,11 kg de oţel şi 16.505,64 kg de plasă, care nu a fost returnat şi nici achitat, valoarea materialelor fiind de 191.867,46 RON, cu T.V.A. inclus.

De asemenea, recurenta a invocat art. 1.350 C. civ., privind răspunderea contractuală, şi art. 1.548 C. civ., referitor la culpa debitorului, şi a subliniat că intimata nu şi-a executat obligaţiile, constând în returnarea materialelor neutilizate şi a refuzat să plătească factura nr. x/31.01.2018; în plus, lucrările executate necorespunzător, consemnate în procesul-verbal de recepţie finală, nu au fost remediate şi s-au ridicat la suma de 12.266,82 RON.

Totodată, a mai menţionat că intimata a solicitat restituirea sumei de 115.150,02 RON, reprezentând 70% din garanţia de bună execuţie, context în care recurenta a apreciat că îi revine doar suma de 97.572,73 RON, considerând că diferenţa de 5.310,47 RON reprezintă o creanţă anterioară deschiderii procedurii insolvenţei sale. După semnarea procesului-verbal de recepţie finală nr. x/23.04.2020 dintre recurentă şi C.N.A.I.R. S.A., intimata a primit suma de 49.350,01 RON, reprezentând 30% din garanţia de bună execuţie şi cea de 2.115,97 RON, cu titlu de dobândă.

În raport cu situaţia de fapt expusă, recurenta a invocat prevederile art. 1.516 alin. (1), art. 1.350, art. 1.531-1.537 şi art. 1.547-1.548 C. civ., subliniind că pentru angajarea răspunderii contractuale sunt necesare întrunirea condiţiilor, respectiv existenţa unei fapte ilicite, un prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, şi culpa.

Sub acest aspect, a evidenţiat că fapta ilicită constă în neexecutarea parţială a obligaţiilor contractuale, respectiv cea a obligaţiei de plată a facturii nr. x/31.01.2018; referitor la prejudiciu, a susţinut că acesta este cert, lichid şi exigibil, având în vedere că intimata şi-a asumat în mod expres obligaţia de a achita contravaloarea oricăror prejudicii, pierderi sau cheltuieli ce depăşesc valoarea garanţiei de bună execuţie şi care decurg din sau în legătură cu încălcarea de către prestator a obligaţiilor asumate cu privire la lucrări conform clauzei de la art. 16 din contract. Totodată, în privinţa raportului de cauzalitate, recurenta a susţinut că existenţa acestuia este prezumată de lege, conform art. 1.533-1.534 C. civ., iar referitor la culpă, a arătat că şi aceasta este prezumată.

În continuare, a subliniat că primul capăt de cerere a fost respins ca fiind prescris, deşi a fost dovedită întreruperea termenului de prescripţie prin depunerea la dosar a încheierii nr. x/07.12.2018, pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2018, prin care a fost anulată prima acţiune.

Potrivit recurentei, condiţiile prevăzute de art. 2.539 alin. (2) C. civ. sunt îndeplinite, iar în măsura în care încheierea aflată în discuţie nu s-ar fi regăsit ataşată la răspunsul la întâmpinare, instanţa ar fi trebuit să nu admită excepţia, ci să aplice art. 22 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului. Astfel, instanţa avea posibilitatea de a verifica existenţa, părţile, obiectul şi conţinutul încheierii de anulare, prin intermediul portalului instanţelor de judecată sau să atragă atenţia părţii asupra lipsei încheierii şi să-i pună în vedere să o depună; doar în acest fel, ar fi asigurat respectarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, fără a încălca principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii.

În concluzie, recurenta a afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale menţionate anterior, deoarece ar fi trebuit să unească excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul şi să permită administrarea probelor cu înscrisuri.

În drept a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 15.09.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

La 06.10.2023, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

Examinând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte urmează să o respingă, deoarece din conţinutul memoriului de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută aplicabilitatea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Preliminar, notează că autoarea căii de atac nu a recurat dispoziţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect daune compensatorii, care a dobândit, astfel, autoritate de lucru judecat.

În continuare, subliniază că argumentele aduse de recurentă în sprijinul ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pun în discuţie încălcarea art. 22 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului, se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi vor fi analizate din această perspectivă.

Din actele dosarului rezultă că pârâta a invocat excepţia prescripţia dreptului material la acţiune, susţinând că termenul general de 3 ani a început să curgă la 18.12.2015 şi s-a împlinit la 18.12.2018; întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 11.01.2019, a evidenţiat că aceasta a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

Reclamanta a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) C. civ., invocând întreruperea prescripţiei prin introducerea unei acţiuni ce a avut acelaşi obiect la data de 03.10.2018, care a fost anulată în procedura de regularizare, prin încheierea nr. 2854/07.12.2018, pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2018; aceste argumente au fost prezentate în răspunsul la întâmpinare, unde a menţionat că va ataşa dovada, însă fără a proceda în acest sens.

Curtea de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că reclamanta nu a prezentat nicio dovadă care să ateste întreruperea termenului de prescripţie în condiţiile art. 2.539 alin. (2) C. civ.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop (...) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Înalta Curte notează că, în aplicarea textului legal citat ce consacră principiul rolului activ al judecătorului, curtea de apel avea îndatorirea de a verifica circumstanţele relevante ale cauzei pentru a clarifica în ce măsură a fost sau nu întrerupt termenul de prescripţie, conform art. 2.539 alin. (2) C. civ. Această clarificare ar fi putut fi realizată fie prin solicitarea reclamantei de a completa cu înscrisurile necesare, fie prin verificarea directă a informaţiilor furnizate de aceasta, utilizând accesul la portalul instanţelor de judecată sau alte mijloace legale. Procedând astfel, instanţa ar fi respectat nu doar principiul rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., dar şi principiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil.

Respectarea dreptului la un proces echitabil - garantat de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 6 C. proc. civ. - impune instanţei de apel ca, în aplicarea art. 479 C. proc. civ., să verifice stabilirea situaţiei de fapt prin completarea probatoriului, în vederea realizării unui examen propriu, real şi efectiv al apărărilor invocate de reclamantă, cu privire la întreruperea termenului de prescripţie, conform art. 2.539 alin. (2) C. civ.

Aşadar, considerentele expuse reliefează încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., context în care, avându-se în vedere şi decizia nr. 79/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, va decide, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., admiterea recursului şi, potrivit art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, pentru o nouă judecată în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând contravaloarea materialelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 994A/12.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând contravaloarea materialelor.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2023.