Contractual damages for lease breach: Statute of limitations not interrupted by enforcement actions for specific performance

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. x/2020, la 04.03.2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a formulat acţiune civilă în dezdăunare solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 293.000 RON (majorată la 365.230 RON) pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor izvorând din Contractul de închiriere nr. x/09.01.2014; cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1530-1533 C. civ.

Prin întâmpinare s-a invocat excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru daunele solicitate pentru anii 2014, 2015, 2016, 2017, 2018 în raport de art. 2520 alin. (1) pct. 3 C. civ. în subsidiar, în măsura în care se constată că nu sunt îndeplinite prevederile art. 2520 C. civ., s-a solicitat constatarea prescripţiei pentru daunele interese solicitate pentru anii 2014- 2015 în conformitate cu art. 2517 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 53/21.04.2022 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., având ca obiect acţiune în daune contractuale; a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. Focşani la plata sumei de 365.230 RON cu titlu de despăgubiri către reclamantă; a fost obligată pârâta la plata sumei de 14.459,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta societatea B. S.A.., care, prin decizia nr. 17/2023 din 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a fost admis, cu consecinţa schimbării sentinţei apelată în sensul că a fost admisă, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de societatea pârâtă în privinţa pretenţiilor aferente perioadei 2014-21.10.2016; a fost respinsă, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., având ca obiect daune interese contractuale aferente perioadei 2014-21.10.2016; totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., având ca obiect daune-interese contractuale aferente perioadei ulterioare datei de 21.10.2016.

Împotriva deciziei nr. 17/2023 din 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a considerat că decizia Curţii de Apel Galaţi este nelegală şi profund injustă faţă de modul în care pârâta a refuzat îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, atât în faza prealabilă litigiului, cât şi ulterior, ignorând pur şi simplu hotărârile judecătoreşti care o obligau să-îi predea spaţiul convenit şi acţionând împotriva sa, în mod deliberat, pentru a îi împiedica prestarea activităţii profesionale, în sistem independent.

S-a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1266 - 1269 C. civ. privind interpretarea contractului şi, în mod coroborat cu aceste prevederi, art. 1350 Cod.civ. privind răspunderea contractuală, subliniind că interpretarea contractului şi a efectelor sale trebuie să se facă în mod concordant cu voinţa părţilor exprimată prin asumarea clauzelor contractuale şi stabilirea obiectului contractului.

Raportat la prevederile legale precizate, instanţa de apel a ignorat voinţa contractantă a părţilor care au dat, prin convenţia lor, specificului şi particularităţilor spaţiului contractat, o importanţă determinantă pentru contract. Cu alte cuvinte, date fiind particularităţile imobilului, pentru reclamantă era esenţial acel spaţiu, obiect al contractului, astfel agreat de comun acord, pentru a-şi desfăşura activitatea exclusiv în sistem independent.

După redarea unor pasaje ale deciziei recurate (paragrafele 1-4, fila x), recurenta a susţinut că analiza efectuată de instanţa de apel a ignorat scopul încheierii contractului şi comportamentul părţilor ulterior încheierii acestuia, în sensul art. 1266 alin. (2) C. civ., în funcţie de care se determină voinţa reală sau internă a părţilor, sub aceste aspecte considerentele deciziei fiind nelegale.

Astfel, prin contractul de locaţiune încheiat, care a stat la baza hotărârilor judecătoreşti de obligare a pârâtei la predarea spaţiului contractat, s-a prevăzut în mod expres că imobilul respectiv va fi folosit "exclusiv şi numai cu destinaţia de servicii medicale, interzicându-se şi subînchirierea", pentru ca reclamanta să desfăşoare activităţi independente specifice profesiei, în calitatea sa de medic specialist în diabet zaharat şi nutriţie (art. 3 din contract).

Scopul încheierii unui contract, aşa cum este conturat în speţă, nu poate fi disociat de efectele pe care acest scop îl produce asupra părţilor, respectiv de efectele răspunderii contractuale în caz de neexecutare.

În acest context, trebuie avut în vedere că, ulterior încheierii contractului, reclamanta nu a renunţat niciodată la a reclama de la pârâtă predarea spaţiului în vederea desfăşurării activităţii sale în sistem independent, consecvent poziţiei sale subiective iniţiale, când şi-a exprimat acordul cu privire la modelul de contract propus de pârâtă, acord determinat de particularităţile imobilului: poziţionarea la stradă, în imediata apropiere a Spitalului Judeţean (cca 100 m), cu spaţii generoase şi locuri de parcare, într-o zonă reputată cu spaţii medicale şi farmaceutice, un perimetru imobiliar specializat.

Specificul acestui perimetru imobiliar este confirmat şi se coroborează cu însăşi clauza de la art. 3 din contract, conform cu care spaţiul va fi folosit "exclusiv şi numai cu destinaţia de servicii medicale, interzicându-se şi subînchirierea".

Or, atâta timp cât scopul încheierii contractului de locaţiune dintre pârâtă şi reclamantă a fost acela ca reclamanta să-şi desfăşoare activitatea ca medic specialist, în sistem independent, în spaţiul respectiv cu particularităţile şi specificul său, în egală măsură şi răspunderea contractuală trebuie să se grefeze pe îndeplinirea sau neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei sale, raportat la acest scop prefigurat al contractului.

Aşadar, demersul instanţei de apel de interpretare a convenţiei şi a efectelor sale cu privire la răspunderea părţilor în caz de neexecutare ar fi trebuit să aibă în vedere poziţia subiectivă a părţilor, voinţa internă a lor, atunci când acestea au ales să contracteze, în raport de specificul obiectului contractului.

Contrar acestor exigenţe, instanţa de apel a analizat prejudiciul şi relaţia de cauzalitate dintre fapta culpabilă a pârâtei şi prejudiciu prin raportare la elemente exterioare contractului şi voinţei reale a părţilor, respectiv la o pretinsă activitate profesională independentă ce s-ar fi desfăşurat de către reclamantă într-un alt imobil, diferit, prin particularităţile sale, de spaţiul contractat, particularităţi apreciate ca fiind esenţiale de către părţi la momentul încheierii contractului. Imobilul deţinut de S.C. C. S.R.L. nu are nicio legătură cu contractul de locaţiune, nerespectat de către pârâtă, şi cu obiectul specific determinat al acestui contract. Pentru stabilirea existenţei prejudiciului şi a relaţiei de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu nu este relevantă împrejurarea că reclamanta a obţinut venituri (derizorii) din activitatea independentă, desfăşurată sporadic într-un alt imobil. Cele două imobile, cel contractat de la pârâtă şi sediul S.C. C. S.R.L., nu sunt echivalente din perspectiva obiectului contractului, aşa cum acest obiect a fost definit de părţi, pentru a avea relevanţă în stabilirea relaţiei de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Recurenta a mai susţinut că, din perspectiva modului de abordare cuprins în decizia motivată, care nu acordă importanţa cuvenită obiectului contractului de locaţiune şi specificului acestuia aşa cum a fost avut în vedere de părţi la data încheierii convenţiei, ar apărea ca nejustificat inclusiv refuzul său de a prelua un spaţiu "oferit" de pârâtă lângă birourile personalului său administrativ, în timpul demersurilor întreprinse de aceasta prin executorul judecătoresc, de executare silită a hotărârii judecătoreşti de predare a spaţiului contractat.

Din aceeaşi perspectivă, litigiul dintre părţi (Dosar nr. x/2017) privind amplasarea exactă a spaţiului contractat ar apărea ca fiind unul inutil.

Or, prin decizia civilă nr. 137/2019 din 8 mai 2019 a Tribunalului Vrancea (Dosar nr. x/2017), în acord cu importanţa deosebită pentru contract a locului situării imobilului, se confirmă poziţionarea/amplasamentul spaţiului în sensul arătat de reclamantă, dovadă a importanţei deosebite, esenţiale, a amplasamentului acestui spaţiu în economia contractului de locaţiune încheiat de părţi. Cu alte cuvinte, importanţa deosebită pe care părţile contractante au dat-o amplasării spaţiului şi particularităţilor acestuia sunt tranşate cu puterea lucrului judecat, iar această împrejurare trebuie să se reflecte inclusiv asupra stabilirii răspunderii contractuale.

Este evident că neexecutarea contractului de locaţiune de către pârâtă a avut un efect cel puţin disuasiv asupra reclamantei, care, contrar planurilor sale de a-şi desfăşura activitatea în sistem exclusiv independent, în imobilul cu particularităţile definite de părţi, aflat într-un perimetru specializat, cu destinaţie exclusiv medicală şi farmaceutică (deci cu premise lucrative evidente, reputate), şi-a desfăşurat activitatea în mod cvasi-exclusiv ca salariat. Prejudiciul şi relaţia cauză-efect, ca elemente ale răspunderii civile, trebuie analizate din această perspectivă.

Din perspectiva celor arătate anterior, recurenta a arătat că înţelege să critice decizia atacată pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 1266 - 1269 C. civ. privind interpretarea contractului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., subliniind că prevederile art. 1266 - 1269 C. civ. trebuie interpretate în mod coroborat cu prevederile privind răspunderea contractuală, art. 1350 C. civ.

A susţinut recurenta că nu se poate face o apreciere legală asupra prejudiciului/răspunderii contractuale în condiţiile în care se ignoră voinţa concordantă a părţilor contractante, conform acestui text de lege. Coroborat cu art. 1266 C. civ. trebuie avute în vedere şi art. 1267 (interpretarea sistematică), art. 1268 (interpretarea clauzelor îndoielnice), art. 1269 (regulile subsidiare de interpretare) din C. civ., inclusiv regula potrivit căreia stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune (cum este contractul de locaţiune propus de pârâtă şi încheiat ca atare) se interpretează împotriva celui care le-a propus.

Pentru motivele arătate anterior, decizia recurată este nelegală şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, în acest context subliniindu-se că acest tip de răspundere trebuie să aibă în vedere obiectul contractului, în specificul său, aşa cum voinţa internă/reală a părţilor a generat încheierea lui.

Într-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit art. 2500 - 2516 C. civ. privind prescripţia extinctivă, coroborat cu art. 1516 C. civ., privind drepturile creditorului.

Apreciază că nu operează prescripţia dreptului la acţiune pentru nicio perioadă din răstimpul cuprins între ianuarie 2014 şi ianuarie 2019.

Prescripţia extinctivă este instituită de legiuitor pentru a sancţiona starea de pasivitate a creditorului nediligent, care nu acţionează în vederea valorificării drepturilor sale în intervalul de timp prescris de lege.

În consecinţă, textele legale care reglementează prescripţia dreptului la acţiune trebuie interpretate din această perspectivă.

În concret, creanţa sa se referă la un drept de folosinţă pe care pârâta se obligase să i-l asigure prin Contractul de închiriere nr. x/2014.

În legătură cu acest drept de folosinţă arată că a formulat cererea de chemare în judecată în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Focşani, care a pronunţat sentinţa civilă nr. 914 din 6 aprilie 2015, definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 70/2016 a Tribunalului Vrancea, prin care pârâta a fost obligată faţă de aceasta "...să predea spaţiul în suprafaţa de 35 mp, situat in Focşani, str. x către reclamanta conform Contractului de închiriere nr. x/9 ianuarie 2014".

Ulterior, a formulat cerere de executare silită în vederea predării imobilului în Dosarul de executare al D. nr. x/2016 şi în care a solicitat, inclusiv reluarea executării în iunie 2017 (a se vedea procesele-verbale din 9 mai 2016 şi 4 iulie 2017 ale executorului judecătoresc, depuse odată cu acţiunea). De asemenea, între părţi s-au purtat litigii în legătură cu executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu (contestaţii în dosarele nr. x/2016, nr. y/2016, nr. z/2017, nr. w/2017*).

După redarea art. 1516 din C. civ., recurenta a apreciat că sintagma "fără a pierde dreptul la daune-interese", prevăzută în acest text legal, are semnificaţia conservării, sub toate aspectele sale (textul legal nefăcând în acest sens nicio distincţie), a dreptului de despăgubire care derivă din neexecutarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.

Pe de altă parte, temeiul de drept al acţiunii de faţă este reprezentat de art. 1530 - 1533 din C. civ. (privind daunele-interese şi prejudiciul), prevederi care fac parte din Secţiunea a 4-a denumită "Executarea prin echivalent" (în Capitolul II - Executarea silită a obligaţiilor" din cadrul Titlului V -,Executarea obligaţiilor").

Cu alte cuvinte, solicitarea sa din acţiunea introductivă constituie un echivalent al obligaţiei din titlul executoriu care nu a fost executată de către pârâtă, s-a mai arătat.

Atâta timp cât cursul prescripţiei extinctive a dreptului de a cere executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 914/2015 a fost întrerupt de fiecare dată prin notificări, cereri de chemare în judecată şi cereri de executare silită, în aceeaşi măsură şi cursul prescripţiei extinctive a dreptului de a cere echivalentul acestei obligaţii (obiectul cauzei de faţă) a fost întrerupt de fiecare dată, nepierzând astfel "dreptul la daune-interese".

Rezultă că, în cauză, creditoarea a stăruit în permanenţă pentru executarea în natură şi integrală a obligaţiei ce revine pârâtei, în acord cu scopul pentru care a fost instituită prescripţia extinctivă şi cu o interpretare coroborată şi teleologică a prevederilor legale privind această instituţie juridică.

În speţă, pârâta a refuzat în permanenţă să-şi execute obligaţiile contractuale în toată această perioadă, aducând o atingere continuă dreptului subiectiv al creditoarei.

În ultima parte a memoriului de recurs (la punctele 4-7), autoarea căii extraordinare de atac a expus circumstanţele cauzei.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, invocând, totodată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei şi excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu anumite critici din recurs (respectiv pentru motivele invocate la pct. 4 şi 7).

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentei, iar, în privinţa excepţiei nulităţii pentru motivele invocate la punctele 4-7, a susţinut că acestea nu sunt motive de recurs, ci reprezintă o expunere exhaustivă a circumstanţelor procesului.

În şedinţa publică din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în raport cu anumite critici din recurs şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei, invocate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, pentru considerentele prezentate în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Observând conţinutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deşi marea majoritate a criticilor expuse de recurenta-reclamantă aduc în dezbatere chestiuni privind situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, există şi anumite critici de nelegalitate, respectiv cele referioare la prescripţia extinctivă, care pot fi analizate de instanţa de recurs prin prisma motivului de casare invocat, însă, acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acţiune în răspundere civilă contractuală fundamentată pe neexecutarea culpabilă a pârâtei de a pune la dispoziţia reclamantei spaţiul convenit prin Contractul de închiriere nr. x/2014 în vederea desfăşurării activităţii specifice de medic specialist, diabet, boli de nutriţie (cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 1530-1533 C. civ.) şi se supune regulilor de prescripţie extinctivă potrivit art. 2501 C. civ. şi art. 2517 din acelaşi cod.

Este de menţionat, sub aspect factual, că între părţi au avut loc mai multe procese civile pentru a se stabili dacă acordul pârâtei cu privire la obiectul contractului de închiriere a fost dat în legătură cu un spaţiu situat la parterul imobilului aparţinând pârâtei B. sau la etajul acestui imobil, procesele extinzându-se pe o perioadă 2014 - 2019, astfel încât termenul de 5 ani prevăzut în contractul de închiriere a expirat.

În speţă, se observă că, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că termenul general de prescripţie de 3 ani şi momentul la care acesta a început să curgă, prin raportare la dispoziţiile art. 2523 C. civ., nu au fost contestate de niciuna dintre părţi.

Ceea ce s-a contestat, prin cel dintâi motiv al cererii de apel, a vizat aprecierea primei instanţe în sensul întreruperii termenului de prescriţie raportat la dispoziţiile art. 2537 pct. 2 C. civ., prin introducerea cererilor de chemare în judecată formulate de către reclamantă în perioada 2014 - 2019.

Relativ la acest motiv, instanţa de apel a schimbat sentinţa atacată în sensul admiterii, în parte, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile anterioare datei de 21.10.2016.

Nemulţumită fiind de această dispoziţie, dar şi de soluţia dată pe fondul cauzei, recurenta a formulat prezenta cale extraordinară de atac, susţinând, în esenţă, referitor la prescripţia dreptului la acţiune, că aceasta nu operează pentru nicio perioadă din răstimpul cuprins între ianuarie 2014 şi ianuarie 2019, că sintagma "fără a pierde dreptul la daune-interese", prevăzută în art. 1516 din C. civ., are semnificaţia conservării dreptului de despăgubire care derivă din neexecutarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu, precum şi că atâta timp cât cursul prescripţiei extinctive a dreptului de a cere executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 914/2015 a fost întrerupt de fiecare dată prin notificări, cereri de chemare în judecată şi cereri de executare silită, în aceeaşi măsură şi cursul prescripţiei extinctive a dreptului de a cere echivalentul acestei obligaţii a fost întrerupt de fiecare dată, nepierzând astfel dreptul la daune-interese.

Aceste critici sunt nefondate.

În speţă, se constată că, în mod corect, instanţa de apel, în acord, de altfel, cu susţinerile apelantei-pârâte, a avut în vedere dispoziţiile art. 1516 alin. (2) pct. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că un creditor poate introduce o acţiune prin care să solicite executarea obligaţiei, fără ca prin aceasta să-i fie negat dreptul de a introduce şi o acţiune în daune-interese, fiecare fiind supusă unei prescripţiei extinctive distincte.

Trebuie amintit că prescripţia extinctivă este o sancţiune de drept civil îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, care constă în stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege, precum şi că, potrivit art. 2537 C. civ., cursul prescripţiei poate fi întrerupt.

În acest context, se observă că recurenta a invocat existenţa unor situaţii juridice care afectează cursul prescripţiei sub aspectul întreruperii acestuia, prin notificări, cereri de chemare în judecată şi cereri de executare silită, privind executarea obligaţiei cuprinse într-un titlu executoriu, or, acestea nu pot reprezenta cauze de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri, care face obiectul cererii introductive.

Şi aceasta, întrucât, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, pe de o parte, nu poate fi făcută confuzie între întreruperea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea obligaţiei cuprinse într-un titlu executoriu şi întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri, iar, pe de altă parte, însuşi legiuitorul a prevăzut că dreptul la executarea prin echivalent a obligaţiilor este astfel conservat în toate cazurile, aceasta fiind alternativă sau complementară executării în natură, după cum daunele-interese vizează un prejudiciu derivând din neîndeplinirea obligaţiei ori din neîndeplinirea la timp a acesteia ori în maniera agreată de părţi.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine că încercările recurentei de a obţine executarea în natură nu sunt în măsură să întrerupă termenul de prescripţie aferent acţiunii în despăgubiri pendinte, executarea în natură fiind posibilă doar pentru o perioadă următoare, viitoare, în timp ce executarea prin echivalent este posibilă pentru o perioadă anterioară, trecută. Aşa fiind, demersurile de executare în natură, care privesc o perioadă următoare, nu au aptitudinea de a întrerupe prescripţia dreptului material la acţiune vizând daunele-interese pentru o perioadă anterioară.

În aceste condiţii, în mod legal a reţinut instanţa de apel că întreruperea dreptului material la acţiune prin cererile de chemare în judecată, respectiv prin executările silite formulate sau efectuate de către reclamantă în perioada 2014 - 2019 au avut efect întreruptiv de prescripţie doar în privinţa executării în natură a obligaţiei de face, în condiţiile art. 2537 pct. 2 şi 4 C. civ., respectiv de predare a bunului obiect derivat al locaţiunii, iar nu şi în privinţa acţiunii în despăgubiri.

De altfel, trebuie amintit şi faptul că, deşi, prin memoriul de recurs, se apreciază că nu operează prescripţia dreptului la acţiune pentru nicio perioadă din răstimpul cuprins între ianuarie 2014 şi ianuarie 2019, prin întâmpinarea formulată în stadiul procesual al apelului, reclamanta a menţionat, printre altele că: "în ipoteza în care operează prescripţia dreptului la acţiune aşa cum susţine pârâta, aceasta este incidentă doar pentru perioada anterioară datei de 21 octombrie 2016 (trei ani anteriori notificării)".

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, constată că nu sunt fondate criticile recurentei, sens în care motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale recurentei, circumscrise de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi care privesc nemulţumirea părţii faţă de soluţia dată pe fondul cauzei, aşa cum s-a arătat deja, Înalta Curte subliniază că argumentele expuse în fundamentarea recursului, cuprind o serie de referiri critice la situaţia de fapt şi probele administrate fiind, astfel, aduse în dezbatere doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În acest context, se reţine că întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În concret, recurenta nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în motivele de recurs neregăsindu-se consideraţii cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a justificat schimbarea soluţiei primei instanţe pe fondul cererii de chemare în judecată, ci aprecieri generale şi factuale legate de interpretarea contractului şi de răspunderea contractuală.

Sub un prim aspect, trebuie amintit, atât principiul disponibilităţii specific procesului civil, care cuprinde, printre altele, dreptul reclamantului de a trasa iniţial cadrul procesual, cât şi conţinutul reglementării care se regăseşte în primul alineat al art. 22 C. proc. civ., anume aceea că "judecătorul soluţionează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile", precum şi principiul iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea), care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

În acest context, se observă că, privitor la interpretarea contractului, recurenta-reclamantă indică expres mai multe norme de drept material greşit interpretate sau aplicate, în opinia sa, (art. 1266 C. civ., art. 1267 - interpretarea sistematică, art. 1268 - interpretarea clauzelor îndoielnice, art. 1269 - regulile subsidiare de interpretare din C. civ.), or, aceste chestiuni nu au făcut obiect de analiză în apel, în condiţiile în care, instanţa nu a fost învestită în acest sens, reclamanta pretinzând, în fapt, un beneficiu de care a fost lipsită prin nepredarea spaţiului ce a făcut obiectul contractului de locaţiune, beneficiu care ar fi constat în veniturile obţinute din activitatea independentă, în spaţiul având amplasarea convenită de părţi, respectiv parterul imobilului din Focşani, str. x - 53, judeţul Vrancea.

În acest sens, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Oricum, dincolo de aceste aspecte, criticile vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 din C. civ. privind răspunderea contractuală, prin raportare la faptul că acest tip de răspundere trebuie să aibă în vedere obiectul contractului, în specificul său, aşa cum voinţa internă/reală a părţilor a generat încheierea lui, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul cum s-a realizat acordul de voinţă al părţilor cu referire la evaluarea comportamentului acestora, fiind astfel aspecte de netemeinicie şi de stabilire a situaţiei de fapt.

O altă critică prin care recurenta tinde să demonstreze o aplicare greşită a normelor de drept incidente, are în vedere susţinerea potrivit căreia, instanţa de apel a analizat prejudiciul şi relaţia de cauzalitate dintre fapta culpabilă a pârâtei şi prejudiciu prin raportare la elemente exterioare contractului şi voinţei reale a părţilor, respectiv la o pretinsă activitate profesională independentă ce s-ar fi desfăşurat de către reclamantă într-un alt imobil, diferit, prin particularităţile sale, de spaţiul contractat, particularităţi apreciate ca fiind esenţiale de către părţi la momentul încheierii contractului.

Or, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel, precum şi la modul în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să procedeze la aprecierea probatoriului, iar aceste aspecte nu pot face obiect de analiză în recurs.

De asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuţie recurenta, este o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a dispoziţiilor legale prin raportare la obligaţiile contractuale asumate de părţi prin convenţie, recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

În aceeaşi cheie trebuie privite şi susţinerile recurentei legate de importanţa deosebită pe care părţile contractante au dat-o amplasării spaţiului şi particularităţilor, câtă vreme examinarea voinţei părţilor şi stabilirea scopului contractului impun o interpretare a clauzelor contractului, prin urmare, evaluarea unor aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Aşa cum s-a arătat, anterior, deşi recurenta indică încălcarea sau aplicarea greşită a anumitor dispoziţii legale, în motivarea cererii formulate, aceasta s-a rezumat la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la soluţia instanţei de apel, prin susţinerea ignorării de către instanţă a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenţii, respectiv a examinării prejudiciului şi relaţiei de cauzalitate dintre fapta culpabilă a pârâtei şi prejudiciu prin raportare la elemente exterioare contractului şi voinţei reale a părţilor, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanţele cauzei, aceste chestiuni.

Marea majoritate a alegaţiilor recurentei nu au valenţa unor critici concrete de nelegalitate, ci se constituie într-o înşiruire de aprecieri personale, nesusţinute juridic, care exprimă, în realitate, doar nemulţumirea acesteia faţă de soluţia pronunţată în cauză.

Aşa fiind, toate aceste argumente expuse de recurentă sunt chestiuni care privesc situaţia de fapt şi probele administrate, aspecte care nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, astfel că, pe de o parte, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât criticile recurentei nu susţin încălcarea unor norme de de drept material, iar, pe de altă parte, criticile subsumate de recurentă aceluiaşi motiv de casare, nu pot fi examinate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, respectiv de apreciere a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, care excedează analizei instanţei de recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că prin recursul dedus judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 17/2023 din 19 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2023.