Abusiveness of bank administration fee clause and retroactive restitution limits for annulled variable interest rate provisions in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 14 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv şi să dispună anularea art. 4 pct. 4.3 teza finală şi pct. 4.7 teza finală şi a art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit nr. x/02.06.2008 şi să oblige pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de dobândă achitată în plus şi comision de administrare în perioada 2 iunie 2009-2 iulie 2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 17792 din 5 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 26 octombrie 2015, sub nr. x/2015.

La 29 ianuarie 2016, reclamanta a depus la dosar o cerere modificatoare şi precizatoare, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzelor de la art. 4.3 şi art. 4.7, referitoare la dobândă, art. 1 lit. b) privind comisionul de procesare în cuantum de 2.329,13 franci elveţieni, art. 6.2 referitor la comisionul de administrare de 0,15%, art. 8.1 privind obligativitatea încheierii poliţei de asigurare a imobilelor garantate la o societate de asigurare agreată de bancă, să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar franc elveţian-leu la valoarea din momentul încheierii contractului - 2 iunie 2008, respectiv de 3,1192 RON şi stabilirea dobânzii aplicabile în funcţie de valoarea indicatorului Libor 12M; a mai solicitat obligarea pârâtei la recalcularea ratelor lunare şi a emiterii unui alt grafic de rambursare actualizat, la restituirea către reclamantă a sumelor încasate în baza clauzelor declarate nule, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului şi la modificarea poliţelor de asigurare, prin precizarea valorii reale a sumelor asigurate şi la plata cheltuielilor de judecată.

La 17 martie 2016, reclamanta a precizat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză a numitului C., codebitor în contractul de credit.

Prin încheierea din 24 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2015

La 7 iulie 2020, reclamanta şi C. au înregistrat la dosar o cerere de renunţare la cererea modificatoare şi precizatoare depusă la 29 ianuarie 2016.

Prin încheierea din 9 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a repus cauza pe rol, a calificat cererea reclamantei din 17 martie 2016 ca fiind una de modificare a acţiunii, sub aspectul cadrului procesual activ şi a constatat că C. are calitatea de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 1322 din 27 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata cererii adiţionale, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 4 pct. 4.3 teza finală şi pct. 4.7 teza finală din contractul de credit nr. x/02.06.2008 şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 4,6 % pe an, începând cu 2 iunie 2009 şi până la 2 iulie 2015 şi a dobânzii legale de la data plăţii sumelor şi până la restituirea integrală a debitului; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, părţile au declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A. şi C. şi de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1322 din 27 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Recursul reclamanţilor A. şi C..

In motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că decizia recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect, au relevat că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu are caracter abuziv clauza de la art. 6 pct. 6.2 din contract, referitoare la comisionul de administrare.

Evocând dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, reclamanţii au arătat că intimata avea obligaţia de a le prezenta un contract ale cărui clauze să fie clare, astfel încât, să cunoască întinderea obligaţiilor care urmau a fi asumate şi să negocieze clauzele pentru a preveni dezechilibrele semnificative între drepturile şi obligaţiile părţilor.

In continuare, au afirmat că intimata a prestabilit clauzele contractului, dat fiind caracterul standardizat al acestuia, că nu a fost răsturnată prezumţia lipsei de negociere a clauzelor referitoare la dobândă şi comisionul de administrare, fapt ce a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul recurenţilor.

Au mai susţinut recurenţii că, în lipsa menţiunilor referitoare la serviciile prestate de bancă în schimbul comisionului de administrare, se încalcă cerinţa transparenţei, prin aceea că respectiva clauză nu este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, contrar art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Totodată, creează premisele unei neexecutări din partea intimatei a obligaţiilor care îi revin.

Referitor la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenţii au afirmat că acesta rezultă din faptul că, deşi sunt obligaţi la plata unui comision lunar, în lipsa unor contraprestaţii ale intimatei, aceasta din urmă are libertatea de a nu executa niciun serviciu sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi cenzurată sau sancţionată pe cale judiciară.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, considerentul reţinut de instanţa de apel, conform căruia "în art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 se prevede în mod expres posibilitatea creditorului de a percepe un comision de administrare pentru monitorizarea şi efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului, este contrar principiul neretroactivităţii legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi aplicabile contractului de credit aflat în discuţie, întrucât acesta a fost încheiat în anul 2008, iar actul normativ a intrat în vigoare în anul 2010.

Un alt set de critici vizează dispoziţia de menţinere a soluţiei de admitere în parte a cererii de restituire a sumelor încasate de pârâtă cu titlu de dobândă, prin prisma cărora recurenţii-reclamanţi susţin că argumentele reţinute de instanţa de apel sunt contrare art. 6 din Legea nr. 193/2000, forma în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Sub acest aspect, au relevat că, urmare a declarării nulităţii clauzelor de la art. 4 pct. 4.3 şi pct. 4.7 din contract, aceste clauze nu mai există în contract, context în care efectele nulităţii operează retroactiv până la momentul încheierii contractului, motiv pentru care nu există nici obligaţia lor de a plăti dobânda variabilă, iar ceea ce s-a executat în baza unor clauze nule trebuie restituit în întregime. Or, instanţa de apel nelegal a limitat efectele nulităţii, considerând că intimata poate percepe o dobândă fixă de 4,6% pe an şi că trebuie să restituie doar parţial prejudiciul cauzat.

În opinia recurenţilor, art. 6 din Legea nr. 193/2000 constituie o aplicaţie a efectelor nulităţii, care acţionează atât retroactiv, prin restituirea prestaţiilor executate de ambele părţi, cât şi pentru viitor, prin încetarea contractului. Totodată, faptul că există şi posibilitatea derulării în continuare a contractului, demonstrează că legiuitorul a avut în vedere că nulitatea unor astfel de clauze abuzive pot conduce la încetarea contractului atunci când asemenea clauze sunt esenţiale în economia juridică a contractului.

Concluzionând, au arătat că declararea nulităţii clauzei privind dobânda conduce la încetarea contractului, întrucât acesta nu mai poate continua fără dobândă, astfel că tot ceea ce s-a executat în baza contractului nelegal trebuie restituit, în sensul că împrumutaţii restituie valoarea creditului, iar banca restituie dobânda percepută.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 devin inaplicabile, în condiţiile în care, sunt obligaţi să continue contractul până la final şi să plătească o dobândă pe care nu au consimţit-o decât pe o perioadă de doar un an deşi, potrivit acestui text legal, contractul ar fi putut să înceteze după constatarea clauzelor abuzive, iar părţile să procedeze la restituirea prestaţiilor părţii adverse.

In continuare, au mai susţinut că a fost încălcat principiul restitutio in integrum, întrucât soluţia legală în cazul constatării nulităţii absolute a clauzelor vizând dobânda variabilă din contractul de credit era restituirea în întregime a dobânzilor stabilite şi percepute de bancă, în baza clauzelor abuzive de la art. 4 pct. 4.3 teza finală şi pct. 4.7 teza finală din contract.

După prezentarea jurisprudenţei comunitare cu privire la interpretarea art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE şi cea a instanţei supreme, recurenţii-reclamanţi au afirmat că, prin constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda variabilă, se impune restituirea în întregime a sumelor percepute cu acest titlu în perioada 2 iunie 2009-2 iulie 2015.

Recursul pârâtei B. S.A..

In motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susţinut că instanţa de apel s-a limitat la aprecieri de ordin general, fără a avea în vedere situaţia concretă din cauză, astfel că a ignorat criteriile în baza cărora a variat rata dobânzii curente, întrucât la data încheierii contractului banca nu avea obligaţia de a prezenta şi descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă compusă din marja fixă + LIBOR CHF 6 luni.

Totodată, a relevat că nu sunt îndeplinite condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la clauzele privind posibilitatea băncii de a modifica dobânda.

Referitor la condiţia negocierii, a arătat că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că aceasta ar fi îndeplinită.

Sub acest aspect, a relevat că reclamanţii au avut posibilitatea reală de a alege din multitudinea de oferte existente pe piaţă şi că ei sunt cei care au ales un anumit produs, iar faptul că nu au înţeles să formuleze o contraofertă şi nici să solicite modificarea anumitor clauze, nu înseamnă că nu ar fi fost negociate. Mai mult, lipsa de iniţiativă şi pasivitatea împrumutaţilor nu poate fi imputată băncii, la 10 ani de la încheierea contractului.

Privitor la cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, a afirmat că nici acesta nu poate fi reţinut.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, sarcina probei în vederea demonstrării unui astfel de dezechilibru aparţinea reclamanţilor, însă aceştia nu au administrat nicio dovadă în acest sens.

A mai afirmat că instanţa de apel trebuia să observe că modificarea dobânzii a avut la bază un criteriu transparent, context în care s-ar fi impus o analiză a modului concret şi efectiv în care clauzele contractuale au fost aplicate şi nu să reţină pur şi simplu întrunirea condiţiei dezechilibrului semnificativ.

Totodată, a subliniat că instanţa de apel nu a oferit o argumentare prin raportare la evoluţia costurilor contractului şi nici nu s-a exprimat cu referire la îndeplinirea în mod cumulativ a condiţiilor considerate sine qua non care trebuie îndeplinite în materia protecţiei dreptului consumatorilor pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă.

Recurenta a evidenţiat faptul că mecanismul de calcul al dobânzii a fost explicat clar şi transparent, astfel încât să poată fi înţeles şi de către neprofesionişti.

Prin urmare, nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda, în condiţiile în care prin întrunirea acordului de voinţă al părţilor contractante asupra conţinutului acestor clauze îşi găseşte aplicabilitatea principiul forţei obligatorii a contractelor pacta sunt servanda, consacrat de art. 969 C. civ.

In continuare, a dezvoltat aspecte legate de determinarea ratei dobânzii, în raport cu evoluţia financiară şi a arătat că nu este contrară cerinţelor bunei-credinţe.

Sub acest aspect, a subliniat că aplicarea dobânzii revizuibile nu poate fi interpretată ca fiind o clauză ce permite băncii să schimbe condiţiile de rambursare a împrumutului în mod unilateral, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a făcut o analiză corectă a clauzei, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000 şi alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, unde este prevăzută prin excepţie de la dispoziţiile art. 4 din aceiaşi lege, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a ajunge la concluzia greşită că această clauză este de natură a conduce la un dezechilibru între prestaţiile părţilor, câtă vreme posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda era cunoscută de către împrumutaţi de la momentul încheierii contractului.

A mai afirmat că O.U.G. nr. 174/2008, primul act normativ care a introdus obligativitatea exprimării dobânzii variabile în funcţie de indici de referinţă verificabili, a intrat în vigoare ulterior semnării contractului, astfel că nu retroactivează, având în vedere art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ. de la 1864.

Un alt set de critici invocate de recurentă vizează ignorarea dispoziţiilor din O.U.G. nr. 50/2010, ca urmare a menţinerii dispoziţiei de restituire a sumelor încasate peste procentul de 4,6%, reprezentând dobânda aferentă perioadei 2 iunie 2009 - 2 iulie 2015.

Potrivit recurentei, prevederile înscrise în clauzele de la art. 4.3 teza finală şi art. 4.7 teza finală şi-au produs efectele doar până la implementarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010.

A mai susţinut că, nelegal instanţele au apreciat că banca este obligată să restituie diferenţa de dobândă şi după implementarea O.U.G. nr. 50/2010, deoarece din evoluţia dobânzii cu actualizările pe parcursul derulării contractului rezultă că respectivele clauze privitoare la dobândă şi-au încetat aplicabilitatea la momentul implementării O.U.G. nr. 50/2010, astfel că restituirea diferenţei de dobândă după 30 iunie 2010 nu se mai justifică.

De altfel, în opinia recurentei, în mod eronat instanţa de apel a menţinut dispoziţia de obligare a sa la restituirea sumelor presupus nedatorate, întrucât sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii. Aşadar, în cauză este aplicabil art. 6 din Legea nr. 193/2000, coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE.

Referitor la dispoziţia de admitere a capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale, a arătat că în mod nelegal a fost obligată la plata acesteia, întrucât dreptul comun în materia obligaţiilor băneşti purtătoare de dobânzi este reprezentat de dispoziţiile art. 1489 şi ale art. 1535 din noul C. civ.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, data de la care ar putea începe termenul de acordare a dobânzii legale nu poate fi altul decât cel la care o eventuală hotărâre nefavorabilă băncii ar rămâne, definitivă şi irevocabilă, şi nicidecum data de la care au fost achitate de reclamanţi sumele la care se solicită acordarea de dobânzi legale.

La 17 februarie 2023, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 23 februarie 2023, recurenta-pârâtă a înregistrat la dosar întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând respingere acestuia ca nefondat.

În cauză, atât reclamanţii cât şi pârâta au formulat răspuns la întâmpinarea părţii adverse.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 30 martie 2023, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 11 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi C. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 2 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi C. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii au susţinut că decizia atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, arătând că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu are caracter abuziv clauza de la art. 6 pct. 6.2 din contract, referitoare la comisionul de administrare.

În acest context, reclamanţii arată că intimata avea obligaţia de a le prezenta un contract ale cărui clauze să fie clare, astfel încât, să cunoască întinderea obligaţiilor care urmau a fi asumate şi să negocieze clauzele pentru a preveni dezechilibrele semnificative între drepturile şi obligaţiile părţilor, precizând că intimata a prestabilit clauzele contractului, dat fiind caracterul standardizat al acestuia şi că nu a fost răsturnată prezumţia lipsei de negociere a clauzelor referitoare la dobândă şi comisionul de administrare, fapt ce a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul recurenţilor.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia.

Clauza referitoare la perceperea unui comision de administrare de 0,15% din soldul creditului este clară, inteligibilă de natură să permită oricărui consumator înţelegerea consecinţelor economice fără a avea nevoie de cunoştinţe de specialitate.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care recurenţii au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Astfel, sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

O altă critică vizează dispoziţia de menţinere a soluţiei de admitere în parte a cererii de restituire a sumelor încasate de pârâtă cu titlu de dobândă, în condiţiile în care, recurenţii susţin că, urmare a declarării nulităţii clauzelor de la art. 4 pct. 4.3 şi pct. 4.7 din contract, acestea nu mai există în contract, întrucât efectele nulităţii operează retroactiv până la momentul încheierii contractului, motiv pentru care nu mai subzistă nici obligaţia reclamanţilor de a plăti dobânda variabilă, deoarece ceea ce s-a executat în baza unor clauze nule trebuie restituit în întregime, iar instanţa de apel, în mod nelegal, a limitat efectele nulităţii, considerând că intimata poate percepe o dobândă fixă de 4,6% pe an şi că trebuie restituit doar parţial prejudiciul cauzat.

Criticile formulate de reclamanţi sunt nefondate, în contextul în care, aceştia apreciază că în urma constatării caracterului abuziv al clauzei ce vizează motivul variaţiei dobânzii revizuibile ar trebui să fie înlăturată complet dobânda lăsând astfel contractul fără nici un fel de dobândă aplicabilă, deşi la momentul încheierii contractului nu aceasta a fost intenţia părţilor contractante.

Aşadar, pretenţia reclamanţilor de a li se restitui integral sumele plătite cu titlu de dobânda, inclusiv dobânda de 4,6% nu poate fi primită, întrucât pentru perioada 2 iunie 2009-2 iulie 2015, ar însemna ca contractul de credit să fie lipsit de dobândă, care constituie preţul pentru acordarea împrumutului, iar lipsa unei dobânzi echivalează cu lipsa cauzei contractului de împrumut.

Totodată, se reţine că acest aspect ar echivala cu înlocuirea clauzei privitoare la dobândă, iar intervenţia instanţei în contractele încheiate de părţi, este nepermisă, în raport cu dispoziţiile legale în materie.

De asemenea şi cererea recurenţilor de acordare a dobânzilor legale de la data plăţii nu poate fi primită, în raport cu prevederile art. 1088 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora, punerea în întârziere în ceea ce priveşte dobânda în materie civilă curge de la data cererii de chemare în judecată.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenţi să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceştia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită, iar instanţa de recurs va analiza dacă interpretarea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată este în acord cu sensul normei de drept substanţial.

Analiza criticilor formulate de pârâta B. S.A. va fi expusă în considerarea următoarelor argumente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de apel s-a limitat la aprecieri de ordin general, fără a avea în vedere situaţia concretă din cauză, ignorând criteriile în baza cărora a variat rata dobânzii curente, relevând totodată că nu sunt îndeplinite condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la clauzele privind posibilitatea băncii de a modifica dobânda, pentru ca în final să se ajungă la concluzia greşită că această clauză este de natură a conduce la un dezechilibru între prestaţiile părţilor, câtă vreme posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda era cunoscută de către împrumutaţi de la momentul încheierii contractului.

De asemenea, recurenta a susţinut, referitor la condiţia negocierii, că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că aceasta ar fi îndeplinită, întrucât reclamanţii au avut posibilitatea reală de a alege un anumit produs din multitudinea de oferte existente pe piaţă, iar lipsa de iniţiativă şi pasivitatea împrumutaţilor nu poate fi imputată băncii.

În acest context, recurenta a arătat cu privire la cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, că acest aspect nu poate fi reţinut, întrucât sarcina probei în vederea demonstrării unui astfel de dezechilibru aparţinea reclamanţilor, însă aceştia nu au administrat nicio dovadă în acest sens.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât caracterul abuziv al clauzelor a fost verificat, de către instanţa de apel în raport cu cerinţele Legii nr. 193/2000, cuprinse în art. 4 alin. (1) şi (6), iar în acest context s-a constatat că nu a fost administrată nicio probă, în raport de care să se reţină că reclamanţii-consumatori au avut posibilitatea reală să influenţeze modalitatea de determinare a dobânzii după primul an contractual.

Prin urmare, dovada negocierii clauzelor contractuale prin alegerea ofertei bancare a pârâtei B. şi încheierea contractului de credit, nu pot constitui elemente suficiente pentru a fi considerată probată negocierea clauzelor contractuale, întrucât acest aspect nu a oferit posibilitatea consumatorului de a influenţa efectiv conţinutul clauzelor, context în care, Înalta Curte constată că cerinţa legală a negocierii clauzelor la data perfectării contractului de credit nu a fost respectată.

În acest sens, se reţine că aceste clauze nu conţin elemente necesare pentru deplina informare a consumatorului, care ar fi putut evalua, de la semnarea contractului, consecinţele economice ale acestora, aspect ce a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, având în vedere că modalitatea de exprimare şi redactare a clauzelor privind variaţia dobânzii nu este clară şi inteligibilă, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar din această perspectivă, Înalta Curte constată că modalitatea de inserare în contract relevă lipsa de transparenţă din partea băncii, aspect ce denotă încălcarea cerinţei de bună credinţă ce revine profesionistului, care nu a produs nicio probă prin care să demonstreze, că în cauză, nu s-ar fi produs vreun dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, potrivit dispoziţiilor legale.

Într-o altă critică, recurenta susţine că în mod neîntemeiat, instanţa de apel a menţinut soluţia de obligare a băncii la restituirea sumelor încasate peste procentul de 4,6 % reprezentând dobânda în perioada 2 iunie 2009 - 2 iulie 2015, ignorând astfel dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, având în vedere că respectivele clauze privitoare la dobândă şi-au încetat aplicabilitatea la momentul implementării O.U.G. nr. 50/2010, aşa încât, restituirea diferenţei de dobândă după 30 iunie 2010 nu se mai justifică.

Prealabil analizării acestor critici, Înalta Curte constată cu titlu preliminar că obiectul acestor susţineri va fi supus analizei specifice căii de atac a recursului din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În acest context, Înalta Curte constată că criticile formulate vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, sens în care apreciază că aceste susţineri sunt fondate, astfel că, recursul pârâtei B. S.A. va fi admis, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Aşadar, critica formulată priveşte strict soluţia instanţei de apel prin care s-a menţinut dispoziţia privind restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în contul clauzelor pe care le-a constatat ca fiind abuzive.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Plecând de la cele statuate anterior, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat în faţa instanţei devolutive de atac faptul că în mod nelegal instanţa de fond a dispus restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor declarate abuzive, deşi această sancţiune nu este specifică Legii nr. 193/2000, aspect care denotă caracterul netemeinic al solicitării reclamanţilor de restituire a sumelor încasate în plus peste dobânda de 4,6%.

În raport cu susţinerile formulate, Înalta Curte constată că, casarea deciziei atacate are ca obiect critica ce vizează nemotivarea soluţiei de menţinere a obligării băncii pârâte la restituirea sumelor încasate peste procentul de 4,6 % reprezentând dobânda în perioada 2 iunie 2009 - 2 iulie 2015.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că decizia atacată este nemotivată în ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia instanţei de apel prin care s-a menţinut dispoziţia privind restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în contul clauzelor constatate ca fiind abuzive, întrucât instanţa a considerat neîntemeiată critica pârâtei, apreciind că nulitatea absolută a clauzelor privind revizuirea ratei dobânzii determină cu efect retroactiv restituirea sumelor încasate în temeiul acestor clauze.

În acest context, instanţa supremă constată că analiza deciziei recurate relevă lipsa totală a oricăror considerente prin care instanţa de apel să fi răspuns criticilor şi argumentelor invocate.

Prin urmare, apare cu evidenţă faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil.

În acest context, se reţine că prin nemotivarea hotărârii, recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă de apel, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie.

Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2023.