Contractual liability under a housing mandate: scope of agency obligations and compliance with mandatory cassation grounds in remand proceedings

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub număr de dosar x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţionala pentru Locuinţe (ANL), au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 Euro/lună (respectiv 6.045,91 RON/lună la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018) pentru perioada cuprinsă între data de 17 aprilie 2015 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17 aprilie 2018, în total suma provizorie de 46.800 Euro (echivalentul sumei de 217.652,76 RON la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018), cu titlu de daune interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 Euro/lună (echivalentul sumei de 5.580,84 RON/lună la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018) pentru perioada cuprinsă între 17 aprilie 2015 şi 17 aprilie 2018, în sumă totală de 43.200 Euro (echivalentul a 200.910,24 RON la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018), evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S74 situată pe lotul nr. x în localitatea Voluntari, jud. Ilfov cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. 3989, conform încheierii nr. 16870/25.08.2004, precum şi daune morale în sumă de 100 Euro/lună (echivalentul sumei de 465,07 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018) pentru perioada cuprinsă între 17 aprilie 2015 şi 17 aprilie 2018, în sumă totală de 3.600 Euro (echivalentul a 16.742,52 RON la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018), precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă.

Prin sentinţa civilă nr. 3524 din 28 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a fost admisă în parte acţiunea precizată de reclamanţii A. şi B. formulată în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALA PENTRU LOCUINŢE; a fost obligată pârâta ANL să plătească reclamanţilor suma de 80.256 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 17 aprilie 2015 - 30 iunie 2019; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenţii, fiind obligată pârâtă A.N.L. să plătească reclamanţilor suma de 10.222,62 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE.

Prin decizia civilă nr. 1757 din 26 noembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 3524 din 28 noiembrie 2019 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C. şi A..

Prin decizia nr. 2794 din 16 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În urma rejudecării, prin decizia civilă nr. 862 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 3524 din 28 noiembrie 2019 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C. şi A..

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 862 din 25 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta AGENŢIA NAŢIONALA PENTRU LOCUINŢE a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului formulat, şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În argumentarea memoriului de recurs, arată, în esenţă, că prin decizia nr. 2794 din 16.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte a admis recursul declarat de ANL împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi a trimis cauza spre o nouă judecată, stabilind clar limitele rejudecării.

Faţă de această situaţie, recurenta arată că pe de o parte, limitele rejudecării au fost clar stabilite, iar pe de altă parte, ca urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis determinate, acestea nu pot fi depăşite ori ignorate, iar instanţa de apel prin hotărârea atacată a depăşit limitele învestirii, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

În susţinerea motivului de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., mai susţine recurenta, instanţa de apel oscilează între a califica obligaţiile ANL asumate în baza unui contract de mandat - o dată ca nefiind de rezultat, pentru ca, ulterior, să califice ca fiind de rezultat, ceea ce contrazice afirmaţia conform căreia ANL reprezintă beneficiarul şi cum contradictorialitatea este evidentă, hotărârea se impune a fi modificată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susţine că faţă de limitele rejudecării şi prin raportare la dispoziţiile contractului de mandat încheiat între părţi şi ale Legii nr. 152/1998 privitoare la conţinutul obligaţiilor asumate de ANL, în raport cu intimaţii, soluţia instanţei de apel este greşită, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1073 şi art. 969 C. civ. de la 1864.

În cauza de faţă, deşi obiectul obligaţiei asumată de către ANL, menţionat în contractul de mandat încheiat între părţi, este acela de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile stabilite prin contractul de construire, intimaţii-reclamanţi au solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea ANL la îndeplinirea unei alte prestaţii, respectiv aceea de a finaliza şi de a preda locuinţa, sub sancţiunea plăţii daunelor.

Or, obligaţia de a finaliza şi de a preda locuinţa, nu revine ANL, în calitate de mandatar, ci constructorului, în temeiul contractului de construire încheiat cu intimaţii şi al contractului de antrepriză generală încheiat cu pârâta, astfel încât ANL nu poate fi constrânsă pe calea justiţiei să o aducă la îndeplinire, aşa cum în mod cu totul eronat a stabilit instanţa de apel, nefiind vorba de o obligaţie pe care să şi-o fi asumat, o astfel de măsură contravenind dispoziţiilor art. 969 şi art. 1073 C. civ.

Nici Legea nr. 152/1998 nu conţine nicio dispoziţie din care să reiasă obligaţia ANL de a efectua ea însăşi lucrările de construire şi de a preda locuinţa către beneficiari.

Prin urmare, în temeiul legii, obiectul de activitate al ANL nu include efectuarea lucrărilor de construire şi predarea locuinţelor edificate către beneficiari, aceasta obligaţie revenind constructorului, ci priveşte efectuarea tuturor operaţiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuinţelor, respectiv punerea la dispoziţia antreprenorului general a amplasamentului liber de orice sarcini, contrasemnarea dispoziţiilor de şantier date de proiectant, supravegherea desfăşurării lucrărilor, etc.

Faptul că în preambulul contractului de mandat se menţionează contextul în care acesta a fost încheiat, caracterizat prin existenţa Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999 şi a contractului de antrepriză generală, nu conduce la concluzia că mandatarul şi-ar fi asumat faţă de mandant alte obligaţii decât cele prevăzute în contract şi cele care îi revin în temeiul legii.

În raport cu aceste aspecte, recurenta susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că nu există identitate între prestaţia la care s-a obligat ANL şi cea care face obiectul cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei, răspunderea contractuală a ANL poate şi trebuie să fie analizată, însă din perspectiva convenţiei pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamanţii, respectiv a contractului de mandat şi din perspectiva art. 1532 şi urm. C. civ. de la 1864 - dispoziţii legale ce reglementează contractul de mandat.

Prin hotărârea recurată nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei contractate de intimaţi şi nici nu s-au indicat în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea şi finalizarea locuinţei şi cu utilităţi, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin contractul de mandat ANL s-a obligat faţă de reclamant să realizeze utilităţile şi să finalizeze imobilul acestora, "la cheie", iar din motivarea hotărârii, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanţa şi-a format convingerea şi care din actele civile şi/sau normative au fost cele determinante în calificarea obligaţiilor asumate de ANL şi, pe cale de consecinţă, stabilirea culpei Agenţiei.

ANL poate şi trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce şi-a asumat faţă de reclamanţi în baza contractului de mandat - contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală şi care nu poate fi asimilat poziţiei reţinută de instanţă -poziţie care presupune analizarea unei răspunderi delictuale.

În acest sens, se arată că reclamanţii nu au mandatat ANL să îi reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a ANL sub acest aspect.

Totodată, menţionează că, la 6 mai 2004, a fost semnată Convenţia nr. MM 1909 între Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. Proiect S.A., Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. Electrica S.A. şi S.C. D., prin care fiecare parte s-a angajat la îndeplinirea anumitor obligaţii, stabilite şi agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

Astfel obligaţia legală a ANL (art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998) era de a încheia convenţii/contracte cu autorităţile administraţiei locale pentru realizarea de utilităţi şi dotări urbane, nu de a le realiza sau finanţa din fonduri proprii.

Recurenta apreciază că hotărârea este nelegală şi netemeinică şi în ceea ce priveşte prejudiciul material, în condiţiile în care evaluarea este ipotetică, raportată la o situaţie ipotetică - imobil finalizat într-un cartier similar, finalizat - această evaluare nu poate avea caracter de certitudine.

Pe de altă parte, se arată că nu se poate susţine că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condiţiile în care este generat de lipsa de folosinţă a unei locuinţe asupra căreia intimaţii nu au atributul dreptului de proprietate.

Astfel, dreptul de proprietate nu poate fi conceput decât în raport cu un bun care poate să fie distins faţă de toate celelalte bunuri, astfel că prejudiciul generat de o pretinsă lipsire de folosinţă a unui bun inexistent reprezintă un nonsens, iar în cauză prejudiciul nu a fost dovedit.

Prin urmare, stabilirea în sarcina ANL a existenţei unui prejudiciu pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, reprezintă o măsură nelegală de vreme ce, prejudiciul nu are un caracter cert.

Intimaţii-reclamanţi C. şi A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 decembrie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată la 4 aprilie 2023, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă declaraţia de abţinere formulată de doamnele judecător E., F., G. de la soluţionarea dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

La termenul de judecată din 10 mai 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi s-a acordat pentru judecarea acestuia la 27 septembrie 2023, cu citarea părţilor, termen preschimbat, din oficiu, pentru 26 septembrie 2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

O primă observaţie ce se impune a fi făcută în cauză este că în primul ciclu procesual a fost pronunţată decizia nr. 2794 din 16 decembrie 2021, prin care a fost admis recursul declarat de recurenta pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Potrivit dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Din această perspectivă, se apreciază ca fiind fondate criticile recurentei privind nerespectarea deciziei de casare de către instanţa care a rejudecat apelul, critici ce se încadrează însă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., şi nu pct. 6 sau pct. 8, cu în mod greşit a indicat recurenta.

Potrivit considerentelor deciziei de casare, instanţa de recurs a apreciat, în primul ciclu procesual, că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind întemeiate criticile recurentei pârâte referitoare la neanalizarea "condiţiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat."

Astfel, s-a constatat că "în lipsa realizării utilităţilor şi, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligaţiile spcifice care îi reveneau antreprenorului general, instanţa de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosinţă a locunţei îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanţa supremă constată că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părţi (...)."

"Este necesar ca instanţa de rejudecare a apelului pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta este în culpă în raport cu obligaţiile asumate prin Convenţia MM 1909/2004 (...), respectiv prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamanţii-mandanţi şi în cuprinsul căruia se face vorbire de obligaţia ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanţilor."

Potrivit considerentelor cuprinse în decizia pronunţată în urma rejudecării apelului însă, instanţa, analizând fapta ilicită reţinută în sarcina recurentei pârâte, nu s-a raportat la dispoziţii concrete din cuprinsul contractului de mandat încheiat cu intimaţii, aşa cum s-a stabilit prin decizia de casare, ci s-a raportat la unele dispoziţii legale precum şi la cele cuprinse în Regulamentul de organizare şi funcţionare a AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU LOCUINŢE, deşi încălcarea acestor prevederi este de natură să atragă răspunderea civilă delictuală şi nu contractuală, cele două fiind instituţii de drept distincte una faţă de cealaltă.

De asemenea, în ce priveşte dispoziţiile contractuale cuprinse în art. 1, art. 2, art. 3 şi art. 4 din contractul de mandat, pe care instanţa de apel le-a amintit, aceasta s-a rezumat la a constata, chiar de două ori în cuprinsul motivării, că recurenta "avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investitii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe", fără a indica, în concret, care au fost aceste mijloace pe care recurenta le avea la îndemână şi nu le-a folosit, încălcându-şi astfel obligaţiile contractuale.

Pe de altă parte, în ce priveşte prejudiciul, instanţa de recurs a constatat, în primul ciclu procesual, că "tranşarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanţa de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamanţilor, drept care nu a fost susţinut de către reclamanţii mandanţi, vine în contradicţie cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar ANL pentru neexecutarea obligaţiilor de rezultat ce ar reieşi din contractul de mandat."

Sub acest aspect, prezenta instanţă de recurs subliniază că întârzierea în finalizarea lucrărilor de construire reprezintă, neîndoielnic, o încălcare a contractului, însă chiar şi dreptul beneficiarului contractului de antrepriză rămâne un drept de creanţă, astfel că neexecutarea trebuie să se raporteze la conţinutul unui astfel de drept. Cu atât mai mult, în evaluarea prejudiciului creat prin neexecutarea obligaţiilor din contractul de mandat nu se poate porni de la o pretinsă îngrădire a unui drept real, ci de la conţinutul concret al drepturilor ce s-au născut în baza contractului de mandat.

Tot în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a stabilit şi că instanţa de apel ar fi trebuit să cerceteze în concret cererea de despăgubire în lumina regulilor mandatului, reguli care ar fi impus verificarea obligaţiei de plată a remuneraţiei ce revine mandanţilor şi posibilitatea sancţionării mandatarului în sarcina căruia se reţine culpa pentru neîndeplinirea mandatului cu titlu oneros.

Însă şi această analiză lipseşte în rejudecare, instaţa de apel limitându-se la a reţine doar că mandatul nu era cu titlu gratuit ci cu titlu oneros.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte, admiţând recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 862 din 25 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza cererea în pretenţii băneşti îndreptată împotriva pârâtei AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE pornind de la dezlegările obligatorii date de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, pentru stabilirea corectă a stării de fapt şi de drept şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 862 din 25 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2023.