Tort claim against railway infrastructure tariffs: cassation appeal allowed, prior decisions quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 16 iulie 2019 sub nr. x/2019 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.860.467,73 RON, cu titlu de prejudiciu suferit ca urmare a plăţilor efectuate în mod nedatorat în perioada 2015 - 2018, în baza contractelor aferente aceleiaşi perioade, rezultat din nerespectarea modalităţii de calcul a tarifelor şi includerea în acestea, în mod nelegal şi suplimentar, a valorii anumitor cheltuieli; a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare legale în sumă de 118.526,31 RON, calculată asupra debitului principal. reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, iar în subsidiar, pe dispoziţiile ce reglementează plata nedatorată.

Sentinţa de fond:

Prin sentinţa civilă nr. 2792 din 11 noiembrie 2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că aceasta are la îndemână o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, apreciind că motivele invocate în cererea de chemare în judecată condus spre analiza nerespectării de către pârâtă a clauzelor contractuale, din perspectiva emiterii unor facturi nelegale.

Apelul:

Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanta A. S.A., criticile sale vizând greşita apreciere a temeiului pretenţiilor sale. Reclamanta a solicitat admiterea căii devolutive de atac, anularea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1606/2022 din 3 noiembrie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reţinând temeinicia sentinţei de fond sub aspectul încadrării pretenţiilor în tiparul unei acţiuni în răspundere contractuală, aspect ce atrage inadmisibilitatea cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ori plata nedatorată.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de reclamanta A. S.A., care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecinţa casării atât a deciziei de apel, cât şi a sentinţei de fond, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

După o expunere a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, recurenta-reclamanta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel din perspectiva menţinerii soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii sale de chemare în judecată, arătând că simpla existenţă a unui contract nu exclude "per se" invocarea răspunderii civile delictuale. A menţionat că acţiunea sa s-a bazat pe abuzul de poziţie dominantă al intimatei-pârâte care a practicat tarife impuse, aspect sancţionat de Consiliul Concurenţei. În acest context a arătat că sancţionarea abuzului de poziţie dominantă este independentă de existenţa unei legături juridice preexistente între autor şi persoana prejudiciată, invocând jurisprudenţa obligatorie a CJUE care califică abuzul de poziţie dominantă ca un fapt care intră în materia faptelor ilicite, citând sub acest aspect (pe larg) argumente din cauzele C-721/20 DB Station & Service, C-489/15 CTL Logistic GmbH, C-637/17 Cogeco Comunications Inc. A susţinut, astfel, că prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată nu rezultă din contractul încheiat, ci din modul de stabilire a tarifelor impuse, ceea ce se constituie într-o faptă ilicită.

A mai susţinut că independent de existenţa unui contract între părţi, repararea prejudiciului pretins se face în funcţie de factorul generator ale acestuia, context în care se analizează dacă se reclamă contractul sau fapte delictuale în legătură cu actul dintre părţi, urmând a se stabili astfel tipul de răspundere aplicabil. Or, din această perspectivă, acţiunea sa a vizat încălcarea unor obligaţii legale anterior contractării, iar aspectul impunerii acestor tarife ulterior, prin clauzele contractelor încheiate nu transformă răspunderea ce se poate angaja într-una contractuală.

A mai arătat greşita reţinere de către instanţa de apel a prevederilor art. 1350 C. civ., în opinia sa acest text legal nefiind aplicabil în cazul nerespectării unor obligaţii legale imperative, urmare a unor fapte juridice stricto-sensu.

Sub imperiul aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel şi sub aspectul modalităţii de interpretare a Directivei UE 104/2014, arătând că în mod greşit instanţa de apel a analizat prevederile acesteia prin raportare la normele de drept intern, în condiţiile în care normele Uniunii Europene comportă o interpretare autonomă, citând în acest sens Cauza C-312/21 Traficos Manuel Ferrer, precum şi alte asemenea cauze. A menţionat că nu era necesară invocarea expresă a tuturor actelor normative în materie aplicabile la nivelul Uniunii Europene în faţa instanţei de fond, dar faţă de soluţia pronunţată a indicat aceste acte în calea devolutivă de atac.

Plecând de la criticile expuse anterior, recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluţiei de inadmisibilitate, reiterând, mai întâi modalitatea procesuală în care a fost tratată, arătând că deşi inadmisibilitatea a fost calificată ca o apărare de fond, a fost soluţionată ca o excepţie procesuală; totodată, a arătat că legislaţia europeană recunoaşte deschisă calea acţiunilor pentru ambele tipuri de răspundere.

O altă critică a recurentei-reclamante a vizat soluţia dată cererii subsidiare vizând plata nedatorată, susţinând că în mod nelegal a apreciat instanţa devolutivă de atac corectitudinea sentinţei de fond.

Sub imperiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat eroarea săvârşită de instanţa devolutivă de atac în ceea ce priveşte modalitatea în care prima instanţă a soluţionat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată; reiterând cele dispuse în fond cu privire la calificarea inadmisibilităţii ca apărare de fond, precum şi împrejurarea că ulterior s-a acordat cuvântul asupra excepţiei de inadmisibilitate, cu încălcarea prevederilor art. 245 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva nesancţionării erorilor de procedură săvârşite de instanţa de fond; a opinat că respingerea unei cereri ca inadmisibile poate fi determinată doar de admiterea unei excepţii de inadmisibilitate, iar în speţă, în urma calificării date în fond, soluţia trebuia să fie aceea de respingere ca nefondată a cererii. În susţinerea opiniei sale, recurenta-reclamantă face o expunere teoretică a distincţiei intre inadmisibilitatea ca excepţia procesuală versus excepţie substanţială. Urmare a celor expuse, concluzionează că nu s-a soluţionat cauza sa pe fond, fiind astfel nelegală decizia instanţei de apel care, deşi pleacă de la premiza excepţiei substanţiale, expune considerente care susţin excepţia procesuală, concluzionând că nu are deschisă calea în justiţie pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală.

O altă critică a vizat nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluţiei date capătului subsidiar de cerere referitor la plata nedatorată, arătând că intimata-pârâtă a invocat inadmisibilitatea doar în raport cu acţiunea în răspundere civilă delictuală, iar instanţa de fond a extins analiza şi la capătul subsidiar de cerere, soluţie menţinută de instanţa devolutivă de atac, fiind încălcate principiile contradictorialităţii, disponibilităţii şi dreptului la apărare, cu încălcarea prevederilor art. 175-176 C. proc. civ., fiind, astfel, în prezenţa unei nulităţi necondiţionate de vătămare.

Un aspect criticat de recurenta-reclamantă vizează nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. sub aspectul greşitei soluţionări a cauzei cu privire a critica inexistenţei unei pronunţări distincte asupra ambelor capete din cererea de chemare în judecată; de asemenea, s-a invocat nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cu privire la critica de nemotivare adusă sentinţei de fond, apreciind, în egală măsură că şi decizia recurată este nemotivată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susţinut caracterul nemotivat al deciziei de apel, precum şi existenţa unor motive contradictorii şi străine cauzei. A reiterat susţinerile referitoare la nesoluţionarea pe fond a cauzei, dedusă din modalitatea eronată de analiză a excepţiei de inadmisibilitate, arătând că instanţa de fond a analizat excepţia ca fiind una de procedură, în timp ce instanţa de apel a tratat-o ca pe una substanţială, considerentele fiind, în egală măsură, şi străine cauzei şi contradictorii; a mai arătat că instanţa de apel nu a analizat susţinerile sale referitoare la fapta ilicită extracontractuală, aspect ce conturează o motivare necorespunzătoare, precum şi criticile ale vizând nemotivarea instanţei de fond (prezentând, în cadrul acestei critici aspecte din cererea sa de chemare în judecată, considerente ale sentinţei de fond şi ale deciziei de apel, concluzionând că instanţele devolutive nu au stabilit situaţia reală de fapt). A criticat şi greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la formularea unor apărări noi în calea de atac, fără să existe o dezbatere asupra acestui aspect şi fără o soluţie adoptată de instanţă în acest sens, subliniind că apărările la care se face referire constituie doar argumente suplimentare impuse de soluţia de fond.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că partea adversă a solicitat, în concret, restituirea unei sume de bani pe care o consideră rezultatul unei tarifări mai mari decât cele convenite contractual, caz în care, în mod corect instanţele devolutive au apreciat că se impunea formularea acţiunii în răspundere contractuală; a susţinut, prin invocarea textelor legale ce reglementează, atât răspunderea delictuală, cât şi cea contractuală, că instanţele devolutive nu aveau posibilitatea de a schimba temeiul juridic al acţiunii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 31 martie 2023, sub acelaşi număr unic de dosar.

În această fază procesuală părţile nu au administrat proba cu înscrisuri noi.

Motivarea recursului:

Prealabil analizării criticilor formulate Înalta Curte precizează că examinarea acestora se va face într-o altă ordine decât cea expusă în memoriul de recurs, fiind stabilit astfel un cadru coerent de analiză, în raport de motivele de casare invocate şi de efectul pe care le-ar putea produce asupra deciziei recurate.

Examinând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Sunt nefondate criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, este înlăturată critica vizând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul modalităţii în care a apreciat încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 235 C. proc. civ. Înalta Curte, contrar opiniei recurentei-reclamante, apreciază că încheierea din 6 februarie 2020 a judecătorului fondului nu are caracter interlocutoriu, neputând fi înscrisă în ipoteza legală care statuează asupra acestui tip de încheieri. Se observă, că prin acea încheiere nu s-a dispus vreo soluţie cu privire la excepţia de inadmisibilitate, ci doar a fost calificată ca fiind o apărare de fond; se observă, totodată, că această calificare nu a fost luată în urma punerii în dezbatere, ci instanţa a apreciat direct asupra naturii apărării invocate în cauză. Or, pentru a fi incidentă dispoziţia legală menţionată era necesar ca prin acea încheiere să se fi soluţionat excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase. În speţă, aşa cum s-a arătat prin acea încheiere nu s-a dispus în sensul reglementat de norma legală invocată.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază corecta soluţionare de către instanţa devolutivă de atac a criticii formulate cu privire la acest aspect.

Instanţa supremă constată că expunerile teoretice ale recurentei-reclamante referitoare la distincţia între excepţia procesuală şi excepţia substanţială, prin raportare şi la apărările de fond nu pot constitui obiectul de analiză în calea extraordinară de atac, cu atât mai mult cu cât din modul de expunere al acestor susţineri rezultă că partea işi manifestă dezacordul cu privire la considerentele din decizia de apel.

Singurul aspect ce se remarcă şi care a determinat pe recurenta-pârâtă să formuleze criticile arătate este exprimarea defectuoasă a instanţei de apel care precizează într-un anumit considerent că "respingerea cererii ca inadmisibilă (...) conduce la concluzia că instanţa nu a soluţionat cauza ca urmare a unei excepţii procesuale, ci ca urmare a analizei fondului cauzei". Această exprimare ambiguă nu este, însă, de natură, a determina o nelegalitate a deciziei recurate, în condiţiile în care, prin considerentele expuse în continuarea raţionamentului propriu instanţa devolutivă de atac a menţinut soluţia instanţei de fond, de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, motivat de faptul că pretenţiile părţii ar putea fi valorificate doar pe calea unei acţiuni în răspundere contractuală, iar nu pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Este evidentă greşita exprimare a instanţei de apel, ce nu are un caracter decizoriu, în contextul în care şi în opinia instanţei devolutive de atac, acţiunea recurentei-reclamante este inadmisibilă, cu aceleaşi considerente ca cele expuse de instanţa de fond, fiind reţinut că urmare a exprimării evidenţiate nu s-a dezvoltat un raţionament care să contureze analiza pretenţiilor părţii prin prisma elementelor răspunderii civile delictuale (singura analiză care ar fi conturat o analiză pe fond a cererii de chemare în judecată).

Înalta Curte nu poate identifica interesul recurentei-reclamante în susţinerea teoriei expuse în cadrul criticii examinate, în afară de cel al determinării formale al casării deciziei de apel, întrucât în măsura în care s-ar aprecia temeinicia acestor susţineri, cu reţinerea calificării încheierii din 6 februarie 2020 ca fiind una interlocutorie, consecinţa ar fi aceea a respingerii pe fond, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, aspect ce ar fi de natură să paralizeze alte demersuri procesuale ale părţii.

Deosebit de cele expuse anterior, Înalta Curte observă că nici doctrina nu oferă o încadrare precisă situaţiei juridice a inadmisibilităţii cererii, în condiţiile expuse în speţă, limitându-se la a afirma că o asemenea inadmisibilitate vizează nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta, respectiv o modalitate specifică de respingere a cererii.

În schimb, în jurisprudenţă s-a conturat opinia potrivit căreia inadmisibilitatea de tipul celei disputate în cauză se apropie de apărările de fond, întrucât nu poate fi încadrată în sintagma "lipsuri referitoare la dreptul la acţiune". În această sintagmă, care este considerată ca fiind cea care conturează categoria excepţiilor de fond sunt incluse cele care au ca obiect lipsuri referitoare la condiţiile exercitării dreptului la acţiune (excepţia de prematuritate, lipsei de interes, lipsei de calitate procesuală sau a lipsei capacităţii procesuale), cele care sunt strâns legate de dreptul la acţiune (prescripţia şi autoritatea de lucru judecat) sau cele care au ca obiect invocarea unor dispoziţii legale care limitează sau îngrădesc dreptul la acţiune (caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, lipsa procedurii prealabile a reclamaţiei administrative când este impusă de norme legale, inadmisibilitatea exercitării recursului împotriva unei hotărâri definitive).

Or, inadmisibilitatea dedusă din alegerea greşită a tipului de răspundere pe care se întemeiază pretenţia dedusă judecăţii nu are la bază o dispoziţie legală expresă, de natura celor expuse anterior. Soluţionarea unei cauze, în care se invocă această admisibilitate presupune analiza sumară a pretenţiilor solicitate, pentru a se determina izvorul acestora.

Criticile referitoare la nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul greşitei aprecieri asupra încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil şi asupra depăsirii limitelor investirii de către instanţa de fond din perspectiva soluţiei date capătului subsidiar de cerere vizând plata nedatorată, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vor fi analizate de instanţa supremă, pentru considerente ce se vor regăsi în examinarea susţinerilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că parte din criticile întemeiate de recurenta-reclamantă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă, în fapt, nemulţumirea părţii faţă de raţionamentul expus de instanţa de apel.

În ce priveşte critica referitoare la exprimarea instanţei devolutive de atac în sensul cercetării cererii pe fond, Înalta Curte a arătat deja că reprezintă doar o inconsecvenţă în expunerea raţionamentului care a condus la respingerea apelului declarat în cauză, ce nu constituie una decizorie în cadrul deciziei recurate, având în vedere restul considerentelor acestei hotărâri.

Critica de pretinsă nemotivare a deciziei de apel prin raportare la apărările vizând temeiul acţiunii sale ca fiind decizia pronunţată de Consiliul Concurenţei, care susţine antrenarea răspunderii civile delictuale este înlăturată, Înalta Curte reţinând că instanţa de apel a analizat aceste apărări, apreciind şi în raport de acestea că fundamentul pretenţiilor părţi ar putea fi tot răspunderea civilă contractuală.

În sfârşit, este înlăturată şi critica întemeiată pe considerentele din decizia de apel care ar conduce, în opinia recurentei-reclamante, la o nelegalitate ca urmare a aprecierii greşite asupra formulării unor motive/cereri noi în apel. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că în prima parte a considerentelor care susţin decizia recurată, instanţa de apel face afirmaţii generale asupra limitelor judecăţii în calea de atac, fără a concretiza raţionamentul, respectiv fără a indica dacă are în vedere anumite aspecte din cererea cu care a fost investită. În consecinţă, sunt apreciate ca fiind supraabundente, fără a determina nelegalitatea deciziei atacate.

Sub al doilea aspect, instanţa supremă reţine că instanţa de apel mai întâi analizează apărările părţii întemeiate pe actele normative europene şi jurisprudenţa ataşată acestora, pentru ca apoi să remarce lipsa invocării lor prin cererea de chemare în judecată. Se observă, însă, că instanţa de apel nu trage o concluzie din acest aspect şi, mai mult, nu aplică vreo sancţiune procesuală. În consecinţă, Înalta Curte reţine şi în privinţa acestor considerente caracterul lor supraabundent, nedecizoriu, în contextul restului considerentelor care au condus la respingerea căii devolutive de atac.

Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticilor recurentei-reclamante subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa supremă constată că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat greşit temeiul pretenţiilor recurentei-reclamante, prin reţinerea că acestea îşi au izvorul în contractele încheiate cu intimata-pârâtă. Eroarea de apreciere a fost determinată de confuzia între justificarea unui element al răspunderii invocate prin cererea de chemare în judecată cu chiar temeiul acestei răspunderi. Concret, instanţele devolutive au făcut o confuzie între justificarea cuantumului pretenţiilor solicitate de recurenta-reclamantă (şi individualizarea lor prin referirea la sumele achitate conform contractelor dintre părţi) şi delictul civil invocat de parte.

Astfel, plecând de la pretenţia, cuantificată, aşa cum s-a precizat, la nivelul tarifelor achitate contractual, instanţa de apel şi cea de fond au asimilat această situaţie cu o cerere de restituire a unor sume contractate, raportat la faptul că acestea se aflau inserate ca obligaţii în contractele asumate de părţi.

Or, în cadrul operaţiunii de stabilire a răspunderii civile ce poate fi atrasă într-un litigiu se impune cu prioritate analizarea delictului civil pentru a se stabili dacă acesta se situează pe tărâm contractual ori delictual.

Din această perspectivă este corectă susţinerea recurentei-reclamante, şi nefondată apărarea intimatei-pârâte, în sensul că simpla existenţă a raporturilor contractuale şi estimarea prejudiciului la nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare, facturat în baza acelor contracte nu este de natură a impune necesitatea formulării unei acţiuni întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

În cererea sa de chemare în judecată recurenta-reclamantă nu invocă un delict contractual, o nerespectare a obligaţiilor asumate de partea adversă, ori o conduită contractuală cauzatoare de prejudicii. Formal, ambele părţi au respectat obligaţiile asumate contractual, în sensul că intimata-pârâtă a pus la dispoziţie infrastructura feroviară, iar recurenta-reclamantă a achitat sumele corespunzătoare, conform tarifelor stabilite contractual. Deci, din această perspectivă niciuna dintre părţile contractelor nu pot imputa una celeilalte o conduită contractuală necorespunzătoare.

Recurenta-reclamantă invocă un delict civil ce se situează extracontractual şi care era preexistent stabilirii raporturilor contractuale dintre părţi. Acest delict civil este reprezentat de conduita intimatei-pârâte care, independent de eventualitatea încheierii unor raporturi contractuale, a stabilit anumite tarife ce nu respectau dispoziţii legale, aspect sancţionat de Consiliul Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar.

Din această perspectivă se reţine greşita apreciere de către instanţele devolutive a incidenţei prevederilor art. 1350 C. civ. Potrivit acestui text legal, orice parte trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. În speţă, aşa cum s-a menţionat, ambele părţi şi-au îndeplinit exact obligaţiile asumate contractual, înlăturând de la aplicare alienatul 2 al aceluiaşi articol care prevede răspunderea pentru prejudiciile cauzate în sarcina părţii contractuale care nu îşi îndeplineşte, fără justificare, îndatorirea asumată.

Pe cale de consecinţă, nu este incidentă nici ipoteza reglementată de alienatul 3 al textului legal care exclude posibilitatea înlăturării răspunderii contractuale în favoarea altor reguli (în speţă a altei forme de răspundere) ce ar fi mai favorabile părţii prejudiciate.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că temeiul cererii recurentei-reclamante nu este reprezentat de un delict contractual, ci de unul delictual, pretenţiile părţii urmând a fi analizate din această perspectivă.

În lumina considerentelor menţionate anterior, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea actelor normative europene şi a jurisprudenţei ataşate acestora, care, de altfel, caracterizează fapta sancţionată de organismul competent naţional ca reprezentând un delict civil extracontractual, determinat de poziţia dominantă a administratorului de infrastructură feroviară.

Fiind statuat de către Înalta Curte că în mod corect recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă delictuală, se apreciază că este lipsită de interes analizarea cererii părţii din perspectiva neregularităţilor vizând modalitatea de soluţionare a capătului subsidiar de cerere, fundamentat pe plata nedatorată.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a sentinţei de fond şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă. Instanţa supremă are în vedere incidenţa în speţă a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., cauza fiind soluţionată de instanţele devolutive fără a se intra în cercetarea fondului, în apel fiind solicitată trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanţa de fond va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie, în respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

De asemenea, având în vedere aspectul sub imperiul căruia a fost soluţionată cauza de instanţele devolutive, se impune reluarea judecării cauzei de la acel moment, cu observarea excepţiei prescripţiei, invocată de intimata-pârâtă, asupra căreia instanţele inferioare nu s-au mai pronunţat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1606/2022 din 3 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A..

Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 2792 din 11 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2023.