Appeals annulled; corn sale damages award of RON 285,000 upheld, penalty claim barred

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 aprilie 2022 pe rolul Tribunalului Neamţ, sub număr de dosar x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la achitarea sumei totale de 557.895 RON, compusă din: suma de 285.000 RON, reprezentând despăgubirea cuvenită, conform art. 9.4. pct. II din Contractul nr. x/22.07.2020 (denumit în continuare "Contractul") şi suma de 272.895 RON, reprezentând penalităţile de întârziere prevăzute la art. 9.4. pct. III din Contract, în cuantum de 0,10% pe zi de întârziere, calculate la valoarea mărfii nelivrate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, compuse din taxa judiciară de timbru şi onorariul avocaţial.

Prin sentinţa civilă nr. 714/20.09.2022 a Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2022, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect pretenţii.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 285.000 RON cu titlu de despăgubiri.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect penalităţi de întârziere, ca neîntemeiat.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.955 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 302/2023 din 29 martie 2023, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de apelantul-reclamant A. S.R.L. şi de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., ambele declarate împotriva sentinţei civile nr. 714/C/20.09.2022 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenta-reclamantă A. S.R.L., cât şi recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate raportat la capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata penalităţilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel cu privire la acest aspect. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurs.

În argumentarea recursului, a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că în cauză ar fi vorba despre solicitarea tipului de penalitate prevăzut la art. 9.4. pct. II teza finală din Contract, drept pentru care a arătat că acestea ar fi operat din momentul la care reclamanta ar fi solicitat vânzătorului achitarea penalităţilor, lucru care nu s-a întâmplat în cauză, drept pentru care a considerat că instanţa de fond s-a pronunţat în mod corect asupra problemei.

Cu toate acestea, învederează faptul că în speţă, reclamanta nu a solicitat acel tip de penalităţi, ci cel prevăzut la art. 9.4. pct. III din Contract, care nu impunea nicio comunicare anterioară, acesta fiind raportat la neexecutarea contractului şi fiind astfel determinat de la momentul încheierii contractului. Prin urmare, confuzia instanţei de fond cu privire la temeiul de drept al penalităţilor solicitate la plată a fost preluată şi de instanţa de apel.

Tocmai pentru a nu exista aceste neclarităţi, arată că a învederat instanţei împrejurarea că, prin Contract, au fost stipulate două modalităţi de stabilire a penalităţilor, modalităţi care pot fi aplicate cumulativ sau individual, strict la alegerea Cumpărătorului, respectiv:

1. Penalităţile de 0,10% pe zi de întârziere, raportate la valoarea sumei reprezentând despăgubirile rezultate din forţarea cumpărătorului în a achiziţiona marfa de la terţi la un preţ majorat - acest tip de penalităţi se poate calcula (deci nu se calculează automat, ci doar la cerere) doar după 15 zile de la transmiterea către vânzător a înştiinţării privind solicitarea despăgubirilor (art. 9.4 pct. II teza finală din Contract);

2. Penalităţile de 0,10% pe zi de întârziere, raportate la valoarea mărfii nelivrate, acestea operând fără vreo notificare, chiar şi independent de solicitarea de către cumpărător a despăgubirilor de nelivrare (art. 9.4. pct. III din Contract).

Aşadar, este vorba despre o penalitate legată strict de despăgubire şi întârzierea la plata acesteia şi despre o penalitate de sine stătătoare, ce are ca temei chiar neîndeplinirea totală a obligaţiei contractuale, cele două putând fi cumulate, astfel cum părţile au agreat.

Textul articolului 9.4. din Contract are în vedere nelivrarea integrală a mărfii contractate pentru toate subpunctele sale, despăgubirile nefiind reglementate strict pentru situaţia în care nu s-a livrat deloc. Ele sunt datorate şi în ipoteza în care s-a livrat doar parte din cantitatea contractată. Textul şi indică:

"vânzătorul se obliga ca (...) să-l despăgubească pe acesta cu suma reprezentând diferenţa dintre preţul plătit pentru achiziţia de la terţi a cantităţii de marfă nelivrate", aşadar este vorba despre cantitatea pe care cumpărătorul a fost nevoit să o achiziţioneze de la terţi. Raţiunea introducerii acestui text subzistă chiar şi în ipoteza în care o singură tonă din cantitatea promisă nu a fost livrată, despăgubirea fiind preţul plătit în plus de către cumpărător pentru acea tonă de cereale.

Preambulul articolului menţionează ca ipoteză situaţia în care "vânzătorul nu livrează INTEGRAL marfa contractată până la termenul stabilit", aşadar dispoziţiile sunt incidente şi în situaţia excepţională în care, spre exemplu, doar 0,1% din obligaţie nu ar fi fost îndeplinită. Faptul că instanţa de fond a făcut o interpretare proprie a textului, distingând acolo unde părţile contractante nu au făcut-o, a fost de natură să conducă la o soluţie injustă, pe care instanţa de control judiciar a preluat-o ca atare.

În opinia recurentei, fiind interpretate în mod greşit normele de drept material în cauza, s-a reţinut că "părţile nu au înţeles să îşi dea acordul de voinţă, în sensul să cumuleze toate cele 3 opţiuni de la pct. I, II şi III ale art. 9.4, ci doar pe cele de la pct. I şi III."

Potrivit dispoziţiilor legale, daunele compensatorii nu pot fi solicitate atunci când se cere executarea în natură a obligaţiei principale şi nu pot fi cumulate nici cu aplicarea clauzei penale, cu o singura excepţie: atunci când penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea la timp sau în locul stabilit a obligaţiei principale. Cu alte cuvinte, în cazul în care clauza penală a fost instituită pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu daunele interese compensatorii, însă poate fi cumulată cu daunele interese moratorii, prevăzute pentru întârzierea în executare. Însă, în cazul în care clauza penală a fost instituită pentru neexecutarea conformă (la timpul şi locul stabilit prin convenţie), aceasta se va putea cumula cu daunele interese compensatorii.

Prin urmare, arată că în speţă este vorba despre neexecutarea obligaţiei de livrare, pe de o parte, dar şi despre o ipoteză de nerespectare a termenului de livrare, pârâta fiind somată în sensul livrării chiar şi după achiziţionarea mărfii de la un terţ. Acea achiziţionare nu a însemnat decât necesitatea acoperirii cantităţilor care se preconizau lipsă prin culpabilitatea vânzătorilor, însă s-a încercat oricum comunicarea pentru a fi duse la îndeplinire contractele până la termen.

Aplicarea penalităţilor de la pct. iii din Contract aveau drept caracteristică aspectul că acestea nu depindeau de faptul achiziţionării mărfii de la un terţ, acestea putând fi percepute chiar şi în ipoteza în care marfa nu era înlocuită. Cumulul intervenea doar în ipoteza în care se achiziţiona marfă de la un terţ, ceea ce nu se cunoştea de la semnarea contractului. În al doilea rând, se consacra un drept de opţiune pentru cumpărător, iar nu un cumul automat al clauzelor. Prin urmare, recurenta-reclamantă arată că dacă nu ar fi achiziţionat marfa de la un terţ, putea să solicite doar penalităţile de întârziere de la pct. iii care, aşa cum le arată şi denumirea, reprezintă veritabile sancţiuni pentru neexecutarea la timp a obligaţiei, reprezentând în fapt nişte daune moratorii în cazul în care se cumulează cu clauza penală. În ipoteza în care clauza penală nu este activată prin achiziţionarea mărfii de la un terţ, penalităţile de la pct. iii capătă natura unor daune compensatorii, întrucât sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin faptul neexecutării în sine (neexecutare care se putea să nu fi fost nici conformă).

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu privire la soluţia dată capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata penalităţilor prevăzute de art. 9.4. pct. III din Contract şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bacău, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii în parte a capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei cu titlu de despăgubiri.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 1634 C. civ., care reglementează modalitatea de încetare a contractului datorită imposibilităţii fortuite de executare, text care trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 1351 C. civ. şi a concluzionat că în speţă nu se poate reţine forţa majoră.

Apreciază că, având în vedere că în speţă vorbim despre o calamitare a culturii de porumb în procent de 62%, astfel imposibilitatea de executare de către pârâtă a obligaţiilor contractuale a fost doar relativă, solicită instanţei de reurs să admită în parte capătul de cerere privind obligarea recurentei-pârâte la despăgubiri proporţional cu această imposibilitate relativă, urmând a stabili în sarcina acesteia o obligaţie de plată corespunzătoare unei răspunderi pentru neexecutare contract de 38%.

După prezentarea soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta a apreciat că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temeiului legal al hotărârii pronunţate şi încălcă prevederile legale speciale aplicabile în speţă.

În continuare, prezentând situaţia de fapt din speţă, recurenta-pârâtă a expus criticile din recurs.

Arată că instanţa de apel a respins apelul şi a opinat că în speţă nu putem vorbi despre forţa majoră, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii contractuale, pentru două motive.

În primul rând, a opinat instanţa de apel că nu există notificarea făcută de pârâtă către cumpărătoare, în maxim 5 zile calendaristice de la apariţia cazului de forţă majoră, iar în al doilea rând, instanţa de apel a reţinut că un ultim argument faţă de care nu poate reţine forţa majoră este dat de prevederile art. 1634 alin. (6) C. civ., conform căruia dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

Arată că însăşi reclamanta cumpărătoare A. a recunoscut, prin notificarea comunicată pârâtei la 22.10.2020, că ar fi fost notificată cu privire la seceta pedologică la data de 15.09.2020, totuşi în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în speţă recurenta-pârâtă nu a făcut dovezi de notificare a cumpărătoarei în termen de 5 zile calendaristice de la apariţia cazului de forţă majoră.

În acest sens, susţine că a trimis notificarea din 15.09.2020 transmisă cumpărătoarei, pe care a anexat-o la dosarul cauzei, la care a anexat şi Procesul-verbal de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole porumb boabe şi floarea soarelui nr. x/01.09.2020 UAT Mogoşeşti-Siret (comisia s-a întrunit la 01.09.2020, dar redactarea procesului-verbal, cu identificarea fiecărui bloc fizic, a numărului fiecărei parcele/tarlale, a fiecărei suprafeţe de teren declarată/calamitată s-a făcut ulterior) aşadar cu respectarea termenului de 5 zile, dar şi într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut imposibilitatea de executare, astfel cum dispune art. 1634 C. civ.

Doar după ce a intrat în posesia Procesului-verbal de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole a UAT Mogoşeşti-Siret, recurenta susţine că a ştiut cu certitudine că seceta pedologică din perioada august- septembrie 2020 a produs calamitarea culturilor de porumb şi floarea soarelui, calamitare care a determinat imposibilitatea de executare a contractelor încheiate cu A. (atât contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.2020 având ca obiect vânzarea-cumpărarea de porumb boabe, care formează obiectul prezentei acţiuni, dar şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2020 încheiat între aceleaşi părţi şi având ca obiect vânzarea-cumpărarea de floarea soarelui).

Consideră că a făcut dovada intervenirii forţei majore prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei; astfel, din coroborarea datelor evidenţiate în Procesul-verbal de constatare a pagubelor la culturile agricole nr. x/01.09.2020, în Adresa nr. x/14.12.2020 emisă de Administraţia Naţională de Meteorologie şi în Avizul favorabil nr. 709/18.12.2020 emis de Camera de Comerţ şi Industie Iaşi rezultă că pentru anul 2020 culturile de porumb pe raza unităţii administrativ teritoriale com. Mogoşeşti-Siret au fost calamitate de seceta pedologică în proporţie de 70-80%.

Astfel cum a arătat şi în faţa instanţei de apel, iniţial promovării de către A. S.R.L. a prezentei cereri, pârâta a formulat la Tribunalul Bucureşti o acţiune în constatare a încetării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2020 încheiat părţi (contract care a avut ca obiect vânzarea-cumpărarea de seminţe de floarea soarelui şi care conţine aceleaşi clauze contractuale ca cel în speţă), dar şi anularea incidentului de plată privind cele două bilete la ordin care au fost introduse de către intimată, în mod abuziv, acţiune care a format obiect al dosarului nr. x/2021; în acest dosar a solicitat constatarea încetării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2020 pentru cazul de forţă majoră prevăzut de cap. 12 din contract.

În dosarul nr. x/2021 a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 162/2022 de către Tribunalul Bucureşti, prin care i-a fost respinsă acţiunea. Totuşi, susţine că în considerentele sentinţei civile nr. 162/2022 a Tribunalului Bucureşti se fac unele precizări care consideră că sunt utile în prezenta cauză. Astfel, la fila x se precizează:

"Atât livrarea parţială a mărfii, cât şi primirea notificării la data de 15.09.2020 reprezintă aspecte ale situaţiei de fapt confirmate de ambele părţi." Chiar intimata recunoaşte, printr-o notificare pe care i-a trimis-o ulterior, la data de 24.11.2020 că a primit notificarea recurentei-pârâte de intervenire a cazului de forţă majoră datorat secetei excesive, care a determinat calamitarea culturilor de porumb boabe şi floarea soarelui şi a împiedicat-o să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale.

Aşadar, susţine că a comunicat în termen de 5 zile de când a intrat în posesia procesului-verbal de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole nr. x/01.09.2020 emis de UAT com. Mogoşeşti-Siret, jud. Iaşi şi a adus la cunoştinţa intimatei imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile contractuale, datorată calamitării culturilor datorate secetei pedologică.

Arată că aceeaşi este şi opinia exprimată de Tribunalul Bucureşti cu privire la intervenirea forţei majore şi a notificării intimatei cu privire la survenirea acesteia:

"în speţă, reclamanta a făcut atât dovada intervenţiei forţei majore cât şi a notificării pârâtei cu privire la survenirea acesteia. Aşadar, referitor la prima condiţie, aceea a cazului de forţă majoră, instanţa retine că din coroborarea datelor evidenţiate în procesul-verbal de constatare a pagubelor la culturile agricole nr. x/01.09.2020, în adresa nr. x/14.12.2020 emisă de Administraţia Naţională de Meteorologie şi din avizul favorabil nr. 709/18.12.2020 emis de Camera de Comerţ şi Industrie laşi rezultă că pentru anul 2020 culturile de floarea soarelui deţinute de reclamantă pe raza unităţii administrativ teritoriale com. Mogoşeşi-Siret au fost calamitate de seceta pedologică în proporţie de 50-60%."(sentinţa civilă nr. 162/2022 a Tribunalului Bucureşti).

Totuşi, instanţa de apel a conchis că nu pot fi reţinute aprecierile făcute de Tribunalul Bucureşti deoarece vizează un alt contract dintre părţi, cu privire la livrarea de floarea soarelui; consideră opinia instanţei de apel eronată şi înţelege să depună contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2020 despre care a făcut vorbire, contract care prevede aceleaşi clauze contractuale ca şi contractul nr. x/22.07.2020, care fomează obiectul prezentei cauze.

Recurenta-pârâtă mai susţine că deşi nu există o obligaţie expres prevăzută în contract de livrare exclusiv a porumbului boabe produse de către aceasta, din analiza sistematică a clauzelor contractuale se poate trage concluzia că părţile au încheiat contractul în considerarea calităţii de producător a pârâtei. În acest sens, indică şi susţine relevanţa primului paragraf al contractului în speţă, potrivit căruia "contractul este încheiat în temeiul art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/2006 ... în scopul valorificării de către producători a cerealelor din producţie proprie către primul partener comercial de pe filiera cerealelor." Aceasta este şi opinia Tribunalului Bucureşti exprimată în sentinţa civilă nr. 162/2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021.

Pentru toate motivele prezentate, recurenta-pârâtă susţine că în speţă a făcut dovada intervenirii forţei majore şi a notificării intimatei cu privire la survenirea acesteia, dar având în vedere că justifică doar o imposibilitate relativă de executare a obligaţiilor, şi liberarea/exonerarea va produce doar un efect parţial. Aşadar, consideră că soluţia justă în cauză este de obligare a sa la plata unei sume reduse cu 62% din suma de 285.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor ataşate.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat o cerere de suspendare a cauzei până la judecarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, motivat de faptul că soluţia din prezentul dosar nu poate fi dată decât după soluţionarea cauzei menţionate, în care se solicită tocmai constatarea nulităţii absolute a acestui contract pentru lipsa consimţământului vânzătoarei la încheierea convenţiei, deoarece nu este semnat de către administratorul B. S.R.L., ci de către o altă persoană, care nu are nicio calitate.

La termenul de judecată din 31 octombrie 2023, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., a rămas în pronunţare asupra excepţiilor nulităţii recursurilor, apreciind că nu se mai impune soluţionarea cererii de suspendare şi admisibilitatea probei cu înscrisuri, întrucât primează legala învestire a instanţei.

Analizând recursurile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate şi, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererile de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşadar, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurenţi se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursurilor.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părţilor prin care este exprimată nemulţumirea faţă de soluţia adoptată în apel se circumscriu motivelor de recurs prevăzute, astfel cum s-a menţionat în dispoziţiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulţumire a părţilor poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

Se constată că recurenta-reclamantă A. a invocat formal dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Argumentele expuse urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţele devolutive prin prisma interpretării clauzelor contractuale.

Astfel, recurenta-reclamantă îşi întemeiază motivele de recurs invocate pe afirmaţii privind modalitatea de stabilire a penalităţilor, fără a indica vreo motivare contradictorie sau străină de natura cauzei, ori normele de drept material încălcate sau greşit aplicate de instanţa de apel cu privire la soluţia dată capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata penalităţilor prevăzute de art. 9.4 pct. III din contract.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, care excedează cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul nemotivării şi încălcării normelor de drept material, recurenta-reclamantă a criticat, în realitate, modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt. Se cuvine subliniat că recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se exercită controlul de legalitate al unei hotărâri judecătoreşti, legea prevăzând dublul grad de jurisdicţie, nu şi pe al treilea.

Nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate modul de interpretare de către instanţa de apel a clauzei prevăzute de art. 9.4 pct. III din contractul încheiat de părţi, sub aspectul domeniului de aplicare a clauzei prin care au fost stabilite penalităţi de întârziere, în condiţiile în care recurenta nu a indicat norma de drept material încălcată sau aplicată greşit.

În consecinţă, se constată că recurenta-pârâtă s-a îndepărtat de la cerinţele motivelor care pot fi invocate în recurs, iar argumentele prezentate vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi examinate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

În cazul disputei dintre părţi cu privire la înţelesul şi aplicarea unor clauze contractuale, lămurirea intenţiei reale a părţilor poate fi considerată o chestiune de fapt, ce presupune interpretarea probatoriului. Se intră în domeniul legalităţii numai în situaţia în care interpretarea clauzelor presupune aplicarea regulilor de interpretare a convenţiei prevăzute de C. civ. sau aplicarea unor norme de drept material în materia convenţiilor. În speţă, recurenta nu a invocat însă încălcarea unor asemenea norme de drept material.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 a fost făcută doar formal.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta B. S.R.L. se constată că aceasta, în mod formal, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi reevaluarea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Se constată că întreaga construcţie a recursului formulat de recurenta-pârâtă se fundamentează pe aprecierea greşită a probelor administrate de către instanţa de apel, care în mod greşit nu a reţinut intervenirea forţei majore ca urmare a notificării de la data de 15.09.2020, notificare care a fost făcută după ce recurenta a intrat în posesia procesului-verbal de constatare şi evaluare la culturile agricole nr. x/01.09.2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 12.3 din contract, ceea ce vizează modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze probele. Or, analiza acestor critici care vizează exclusiv restabilirea situaţiei de fapt excedează competenţei instanţei de recurs.

Susţinerile recurentei-pârâte repun în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi nu pot forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală, întrucât pe de o parte, în aprecierea probelor instanţa este suverană în a evalua pertinenţa, concludenţa, deci forţa probantă a acestora, iar pe de altă parte, această critică nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât antamează aspecte de netemeinicie.

Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta-pârâtă se afla în situaţia de a demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

Astfel, deşi a criticat decizia atacată sub aspectul încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1351 alin. (1) şi art. 1634 alin. (6) din C. civ., se observă că recurenta-pârâtă în argumentarea acestui motiv de recurs a solicitat în realitate reaprecierea probatoriului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Astfel, susţinerile potrivit cărora în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut forţa majoră - cauză exoneratoare de răspundere - deşi tind să demonstreze încălcarea dispoziţiilor legale de drept material menţionate cu referire la clauza prevăzută la art. 12.3 din contractul încheiat de părţi privind obligaţia pârâtei de a notifica cumpărătorul în maxim 5 zile calendaristice de la apariţia cauzei de forţă majoră şi cu referire la o imposibilitate absolută de executare a obligaţiei contractuale, pun în discuţie în realitate modul în care instanţa de apel a evaluat mijloacele de probă şi a stabilit situaţia de fapt.

Consecinţa este că, pe calea acestui raţionament şi fără a demonstra încălcarea legii, recurenta-pârâtă, nemulţumită de aprecierea făcută de instanţa de apel, solicită în mod eronat ca instanţa de recurs să intre pe tărâm probator şi să facă ea însăşi o altă opţiune, în condiţiile în care recursul vizează exclusiv aspecte de legalitate.

În concluzie, din expunerea argumentelor evocate de ambele recurente în cuprinsul cererilor de recurs rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurentele au relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, o eventuală netemeinicie a deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Faptul că se fac trimiteri la anumite dispoziţii legale sau acte normative, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

În considerarea celor arătate, constatând că recurentele nu s-au conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 488 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 302/2023 din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Faţă de soluţia de respingere a ambelor recursuri, Înalta Curte reţine că ambele recurente sunt în culpă procesuală în calea extraordinară de atac.

Având în vedere că recurentele nu au dovedit în mod distinct cheltuielile de judecată efectuate pentru susţinerea propriului recurs, respectiv pentru apărarea faţă de recursul părţii adverse, instanţa nu poate face aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca fiecare recurentă să suporte propriile cheltuieli efectuate în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 302/2023 din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.