Quashed and remanded: res judicata effect of arbitral award on limitation waiver required appellate retrial.

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 11 decembrie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.710.615,33 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise de reclamantă în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/10.11.2003 şi al contractului de furnizare produse şi prestări servicii nr. x/28.09.2011. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1350 şi 1516 C. civ.

Prin încheierea din 21.09.2021 s-a dispus disjungerea cererii întemeiate pe facturile emise în temeiul dispoziţiile contractului nr. x/10.11.2003, acesta fiind înregistrată separat, sun nr. 4406/121/2021.

În cauza de faţă, instanţa a rămas învestită cu soluţionarea cererii având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 329.681 RON, reprezentând contravaloarea parţială a facturilor nr. x/21.05.2012, nr. y/25.06.2012, nr. z/17.08.2012 şi nr. 365/24.08.2012, emise în temeiul contractului nr. x/1788/28.09.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 103 din 30 mai 2022, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, şi a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei A. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta B. S.A. şi reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 51/A din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. şi excepţia lipsei de interes a aceluiaşi apel, excepţii invocate de apelanta-reclamantă A. S.R.L., a admis apelul declarat de pârâta B. S.A., a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 103 din 30 mai 2022 şi, în rejudecare, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. S.A., respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca fiind prescrisă extinctiv. Apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a precizat, cu titlu preliminar, că recursul nu este formulat împotriva considerentelor Curţii de Apel Galaţi prin care au fost respinse motivele de apel vizând efectele juridice ale Acordului din 2010, încheiat între părţi, considerând recurenta că această soluţie este legală şi temeinică. Recursul exercitat vizează doar soluţiile instanţei de apel de respingere a excepţiei inadmisibilităţii şi/sau a lipsei de interes, invocate cu privire la apelul declarat de B., de admitere a apelului pârâtei B. şi de schimbare în tot a sentinţei civile nr. 103 din 30 mai 2022, cu consecinţa respingerii cererii de chemare in judecata ca fiind prescrisă extinctiv, precum şi de respingere a apelului reclamantei, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei instanţei de apel, în raport de încălcarea regulilor de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - cu referire la inadmisibilitatea şi lipsa de interes a apelului principal declarat de B., respectiv respingerea cererii de recalificare a caii de atac exercitate de partea adversă în apel incident, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei arbitrale nr. 7/2022, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultura Galaţi şi valoarea probatorie a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei şi obligaţia instanţei de judecata de repunere pe rol a cauzei.

Astfel, sub un prim aspect a fost criticată soluţia de respingere a respingere a excepţiei inadmisibilităţii şi/sau a lipsei de interes, invocate cu privire la apelul declarat de B., arătându-se că aceasta încalcă atât dispoziţiile art. 458 C. proc. civ. coroborat cu art. 33 C. proc. civ., cât si pe cele ale art. 472 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, instanţa de apel realizează o confuzie intre apelul principal şi apelul incident, iar pe de alta parte, B. nu justifica un interes in promovarea caii de atac a apelului principal, sens in care apelul principal exercitat de partea adversă se impunea a fi respins ca inadmisibil şi/sau ca lipsit de interes.

Apelul este o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare, prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe solicita instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate. Apelul reprezintă o forma de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procedural ce intră in conţinutul acesteia, iar dreptul de apel constituie o componenta a dreptului la acţiune, cu toate consecinţele care decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exerciţiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condiţiile generale de exerciţiu ale dreptului la acţiune, respectiv interesul, calitatea procesuală şi capacitatea procesuală.

În funcţie de momentul în care apelul este declarat şi de persoanele de la care emană, se disting trei forme de apel: apelul principal, apelul incident şi apelul provocat. În acest context, recurenta solicită să se constate că intimata B. nu avea dreptul de a exercita apel principal, ci doar dreptul de a exercita apel incident, potrivit art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie se arată obiectivul urmărit prin consacrarea instituţiei procesuale a apelului incident este acela de a conferi intimatului din apelul principal un mijloc procesual prin care să solicite reformarea hotărârii atacate de partea adversă, în situaţia în care acesta nu a exercitat apel, în speranţa că nici partea adversă nu o va face deşi justifică interesul de a exercita apel (de exemplu, atunci când ambele părţi au căzut in pretenţii) sau interesul de a declara apel incident se naşte în ipoteza în care partea adversa exercita calea de atac şi exista riscul reformării hotărârii atacate într-un sens care să prejudicieze situaţia juridica stabilită prin respectiva hotărâre.

Aceasta presupune că una dintre părţi nu avea interes în formularea apelului principal, interesul acesteia în reformarea hotărârii de fond născându-se doar ca urmare a exercitării apelului principal.

Deşi aceasta era şi situaţia din prezenta cauza, B. a formulat apel principal împotriva sentinţei nr. 103/2022 pronunţate de Tribunalul Galaţi, prin care a criticat exclusiv soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei prescripţiei. În raport de situaţia descrisa mai sus, interesul B. de a formula apel Împotriva sentinţei nr. 103/2022 nu se putea naşte decât in ipoteza in care reclamanta A. S.R.L. exercita calea de atac a apelului principal cu privire la soluţia pronunţata pe fondul cauzei şi exista riscul reformării hotărârii atacate într-un sens care să ii prejudicieze situaţia juridică stabilită prin respectiva hotărâre.

În ipoteza in care A. nu ar fi declarat apel principal cu privire la soluţia Tribunalului Galaţi pronunţata pe fondul cauzei, atunci o atare soluţie ar fi intrat in autoritatea de lucru judecat, nefiind supusa controlului devolutiv exercitat de instanţa de control judiciar pe calea apelului.

Susţine recurenta-reclamantă că instanţa de apel a făcut o confuzie in analiza excepţiei inadmisibilităţii şi/sau a lipsei de interes invocate, procedând, pe de o parte, la analiza caii de atac exercitate de B. ca un apel principal, iar pe de altă parte, analizând interesul in promovarea acestei cai de atac din perspectiva unui apel incident. În mod evident, se arată, în măsura în care 1-a calificat drept apel principal, interesul se impunea a fi analizat din perspectiva apelului principal, nu a celui incident, iar Curtea de Apel Galaţi trebuind sa aprecieze daca B. justifica un interes in formularea caii de atac a apelului împotriva sentinţei nr. 103/2022 independent de calea de atac exercitata de A..

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă critică faptul că, la termenul de judecată din data de 07.12.2022, instanţa a procedat în mod greşit la calificarea caii de atac a părţii adverse drept apel principal, deoarece B. nu avea deschisă aceasta cale de atac, nejustificând un interes in formularea ei, fiind partea care a câştigat procesul în fond.

Importanta calificării apelului declarat de B. drept incident rezidă în faptul ca apelul incident se află într-o relaţie de subsidiaritate cu apelul principal formulat de A., cel dintâi depinzând de soarta celui din urmă.

Aşadar, susţine recurenta, ordinea soluţionării cailor de atac declarate de părţi trebuia să fie următoarea: (i) întâi trebuia sa fie soluţionat apelul principal formulat de A., ocazie in care s-ar fi stabilit daca se impunea reformarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Galaţi pe fondul cauzei, iar (ii) apoi, in raport de aceasta soluţie, exista posibilitatea (sau nu) analizei apelului incident formulat de B. cu privire la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei extinctive.

Or, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este vădit nelegală, deoarece, prin maniera în care a fost abordat apelul declarat de B., magistraţii apelului au recunoscut, practic, posibilitatea pârtii adverse de a exercita o cale de atac neprevăzuta de lege, conduită adoptată cu încălcarea flagranta a principiului legalităţii cailor de atac statuat la art. 457 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea flagranta a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 C. proc. civ. şi cu art. 606 C. proc. civ., în ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei arbitrale nr. 7/16.06.2022 pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie si Agricultura Galaţi în dosarul arbitrai nr. x/2021.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o confuzie cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se raportează la sentinţa arbitrala nr. 7/2022, iar nu la sentinţa civila nr. 15/2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2022, aceasta din urmă fiind depusă la dosarul cauzei doar pentru a demonstra că, în plus faţă de hotărârea arbitrala care beneficiază de autoritate de lucru judecat, o instanţa diferită a statuat în acelaşi sens cu privire la efectele confirmării de sold din 31.12.2017.

Acţiunea în anularea unei sentinţe arbitrale nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanţele judecătoreşti fiind unul de legalitate, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale, întrucât, potrivit art. 553 C. proc. civ., competenta arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenţiei arbitrale, competenta instanţelor judecătoreşti.

Motivele acţiunii în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., astfel că ele sunt de stricta interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie. În plus, motivele acţiunii în anulare "vizează, în ansamblu, condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea lor concretizata prin convenţia arbitrală şi cauze de nelegalitate expres stabilite, şi, astfel cum s-a subliniat în doctrina, nu motive care să vizeze situaţia de fapt şi probele administrate sau, mai sintetic, temeinicia hotărârii arbitrale."

Recurenta-reclamantă a făcut referire, sub acest aspect, şi la prevederile art. 606 şi art. 635 C. proc. civ. privind efectele, respectiv caracterul executoriu al hotărârii arbitrale.

De asemenea, recurenta-reclamantă a expus şi o serie de repere doctrinare/jurisprudenţiale aferente atât vechiului, cât şi noului C. proc. civ.

Cu privire la încălcarea art. 280 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, în combaterea apelului formulat de către pârâta B., a argumentat faptul că recunoaşterea de datorie efectuată prin confirmarea de sold din 31.12.2017 era consolidată şi de existenţa creanţei în propriile registre contabile, care, potrivit art. 280 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., fac dovada deplina in justiţie sau, cel puţin, în contra pârâtei B..

În analiza acestor argumente, Curtea de Apel Galaţi s-a prevalat de dispoziţiile art. 280 alin. (3) C. proc. civ.. din care rezultă că valoarea probatorie a registrelor profesioniştilor este lăsată la aprecierea instanţei şi nu a ţinut cont de proba cu registrele interne ale B., unde era înregistrata creanţa deţinuta de reclamantă, reţinând următoarele:

"În analiza valorii probatorii a acestui mijloc de proba instanţa constată, contrar celor apreciate de prima instanţă, că apelanta pârâtă a confirmat situaţia creanţelor şi debitelor prin anexa confirmării de sold din 31.12.2017 întocmita şi semnata de prepuşii săi, şi nu prin administratorul societăţii sau alţi reprezentanţi legali, legiuitorul neimpunând obligaţia ca toate actele juridice si contabile ale unei societăţi să fie efectuate de administratorul societăţii sau de organele statutare sau de conducere sau de o persoană care să deţină o procura specială care să materializeze mandatul oferit în acest sens. Cu toate acestea, renunţarea la prescripţie reprezintă un act de dispoziţie, iar actele de dispoziţie presupun cu necesitate existenta unui mandat special sau însuşirea acestora prin cel ce are dreptul de a o face".

Or, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 280 C. proc. civ., înlăturând în mod nejustificat proba cu registrele B. din analiza efectuata asupra raporturilor juridice dintre părţi.

O ultimă critică întemeiată de recurenta-reclamantă pe motivul de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. priveşte încălcarea art. 400 C. proc. civ., precum şi a art. 22 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, prin aceea că a fost respins motivul de apel privitor la refuzul Tribunalului Galaţi de a dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea pârtilor pentru lămurirea tuturor aspectelor, cu motivarea că părţile nu au investit instanţele cu un petit având ca obiect constatarea plăţii facturilor restante prin intermediul contractului de factoring dintre reclamantă şi C., iar instanţele nu se pot substitui părţilor în propunerea probelor, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiului imparţialităţii.

Recurenta-reclamantă arată că, în măsura in care niciuna dintre părţi nu a invocat plata facturilor restante prin factoring, instanţa de fond nu avea posibilitatea de a analiza de acest aspect, după cum această modalitate de plată nu putea sta la baza pronunţării soluţiei in cauză

Pe cealaltă parte, prevederile art. 400 C. proc. civ. impun în sarcina instanţei de judecata care constata ca are nevoie de explicaţii şi probe suplimentare pentru stabilirea adevărului în cauza cu care este investita, obligaţia de a repune pe rol cauza şi de a cita părţile pentru un nou termen de judecată.

Prin conduita adoptată, judecătorul fondului şi-a încălcat obligaţia de diligenta în aflarea adevărului, nestăruind prin toate mijloacele legale pentru a stabili cu exactitate situaţia de fapt si pentru a aplica corect legea, incalcand astfel si prevederile art. 22 C. proc. civ.

Or, instanţa de apel a analizat această critică de nelegalitate doar din perspectiva dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ., care conferă facultatea judecătorului să administreze din oficiu probe, nu şi din perspectiva art. 400 C. proc. civ., care instituie o obligaţie în sarcina instanţei, respectiv de repunere pe rol a cauzei.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei din apel în raport de nemotivarea, motivarea contradictorie şi străină de natura cauzei a acesteia, arătând că instanţa de apel nu a procedat la o examinare reală a problemelor esenţiale deduse judecaţii prin raportare la susţinerile părţilor, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză, limitându-se la simple aprecieri cu caracter general.

Sub un prim aspect, pentru a admite apelul formulat de B., instanţa de apel a concluzionat că "soldul confirmat prin înscrisul în discuţie nu reprezintă o renunţare la prescripţie care să rezulte dintr-o manifestare neechivoca şi neîndoielnica", însă a omis analiza argumentelor reclamantei fundamentate pe art. 1309 alin. (2) C. civ., potrivit căruia "daca însă, prin comportamentul sau, reprezentatul ba determinat pe terţul contractant sa creadă in mod rezonabil ca reprezentantul are puterea de al reprezenta si ca acţionează in limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala fata de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta."

De asemenea, a arătat recurenta că instanţa de apel a expus o serie de considerente vădit contradictorii, raţionamentul care a determinat pronunţarea soluţiei în cauza neavând logica juridică.

Astfel, s-a susţinut de către recurentă că, în condiţiile în care instanţa de apel: (i) reţine că se poate renunţa la prescripţia împlinită printr-un act tacit cum ar fi recunoaşterea dreptului făcuta după împlinirea termenului; (ii) reţine că în cauza este incidentă o recunoaştere a dreptului făcută după împlinirea termenului, întrucât:

"apelanta pârâta a recunoscut datoria alegată de apelanta reclamanta şi a învederat că a achitat-o în parte, aspect necontestat de către cea din urma", "apelanta parata nu a infirmat niciodată restul rămas neachitat din aceste facturi şi nici nu a negat că plata nu a fost efectuată", este vădit contradictoriu a reţine, prin aceeaşi hotărâre judecătorească, faptul că nu ar fi incidenţa o recunoaştere neechivocă de datorie din partea apelantei pârâte.

Acest aspect este întărit si de dispoziţiile art. 2506 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "recunoaşterea dreptului, făcuta printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care Ie-a făcut nu ştia ca termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.", prevederi care au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei analizate.

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că sentinţa instanţei de fond nu se impune a fi reformată şi că apelul reclamantei trebuie respins, deşi a reţinut că Tribunalul a depăşit limitele învestirii, respectiv că "prin cererea de chemare în judecata, prima instanţa de fond nu a fost investita cu analiza unor eventuale modalităţi de stingere ale acestor creanţe, ci cu obligarea apelantei pârâte la plata lor. (...) Nici reclamanta şi nici pârâta nu au invocat stingerea acestor obligaţii contractuale prin intermediul contractului de factoring."

Sub un al treilea aspect de nelegalitate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut de către recurentă că, prin soluţia dată asupra valorii probatorii a Confirmării de sold din 31.12.2017, instanţa nu a procedat doar la încălcarea art. 280 C. proc. civ., dar a nesocotit şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti.

Concret, instanţa de apel a înlăturat aceasta probă din analiza sa, motivând că "renunţarea la prescripţie reprezintă un act de dispoziţie, iar actele de dispoziţie presupun cu necesitate existenţa unui mandat special sau însuşirea acestora prin cel ce are dreptul de a o face").Or, C. proc. civ. nu condiţionează admisibilitatea sau valoarea probatorie a registrelor profesioniştilor de existenta semnăturii reprezentantului legal pe acestea, art. 280 C. proc. civ.

Printr-o ultimă categorie de critici, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea deciziei din perspectiva pronunţării acesteia cu încălcarea normelor de drept material care reglementează renunţarea la prescripţie, respectiv prevederile art. 2507-2510 C. civ. raportat la art. 2506 alin. (4) C. civ.. şi răspunderea civilă contractuală, respectiv prevederile art. 1350 C. civ.

Cu privire la renunţarea la prescripţie, Tribunalul Galaţi a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, reţinând ca partea adversa a recunoscut in mod valabil creanţa in cuantum de 329.681 RON care face obiectul prezentei cauze prin Confirmarea de sold din 31.12.2017, acest aspect echivalând cu o renunţare la beneficiul termenului de prescripţie, in sensul stipulat la art. 2506 alin. (4) coroborat cu art. 2507 C. civ.

Urmare a apelului formulat de B., Curtea de Apel Galaţi a schimbat in tot sentinţa nr. 103/2022, dispunând admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi respingând cererea introductivă ca prescrisă, reţinând, în esenţă, că "înscrisul invocat de apelanta reclamanta nu constituie o recunoaştere neechivocă de datorie din partea apelantei pârâte şi nu are efectul unei renunţări în sensul art. 2507-2510 C. civ., simpla evidenţiere a unei situaţii contabile existente în trecut, întocmită la cererea apelantei reclamantei A. S.R.L. neputând fi asimilată unui act de dispoziţie, neechivoc si neîndoielnic care să denote renunţarea la un drept, manifestare a voinţei B. S.A.."

Prin această apreciere, Curtea de Apel Galaţi a ignorat in totalitate dispoziţiile art. 1309 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta."

Mai mult, legitimitatea actului de dispoziţie a fost confirmată de reprezentantul legal al B., sens în care recurenta face trimitere la considerentele instanţei de fond prin care s-a reţinut că "parata nu poate nega confirmarea de sold şi de datorie din data de 29.10.2019, din moment ce tocmai reprezentantul său a solicitat reclamantei prin email la aceeaşi dată să confirme rulajele şi soldurile auditorilor financiari ai B. S.A."

De altfel, în temeiul art. 280 C. proc. civ., registrele contabile ale pârâtei fac dovada deplina in justiţie sau, cel puţin, în contra B., partea adversa nereuşind să ofere o explicaţie cu privire la motivul pentru care aceste creanţe considerate ca nefiind datorate au rămas în contabilitatea societăţii B. pentru o perioada atât de lunga de timp (aproximativ 8 ani),

În al doilea rând, aşa cum s-a argumentat cu ocazia analizei motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel era legată şi de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat generat de sentinţa arbitrala nr. 7/2022, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultura Galaţi în dosarul arbitrai nr. x/2021.

Cât priveşte răspunderea civila contractuală a pârâtei B., Tribunalul Galaţi a respins cererea introductiva ca neîntemeiată reţinând ca "nu sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii contractuale", deoarece "probele administrate în cauza nu sunt suficiente pentru a dovedi clar şi fără echivoc neîndeplinirea obligaţiei de plata de către pârâtă",

Or, în măsura în care instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că "apelanta pârâtă nu a infirmat niciodată restul rămas neachitat din aceste facturi şi nici nu a negat că plata nu a fost efectuată, iar, pe de altă parte, că niciuna dintre părţi nu a invocat stingerea obligaţiilor contractuale prin intermediul contractului de factoring, soluţia instanţei de fond se impunea a fi schimbata in sensul admiterii cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulată.

În raport de argumentele expuse anterior, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat împotriva Deciziei nr. 51/A/15.02.2023, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Intimata-pârâtă B. S.A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

La 5 octombrie 2023, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a invocat nulitatea parţială a recursului reclamantei, excepţie calificată de Înalta Curte ca fiind o apărare pe fondul recursului dedus judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenta - reclamantă şi cu temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Este nefondată critica recurentei-pârâte întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind pronunţarea hotărârii cu încălcarea normelor de drept procesual reglementate de art. 458 C. proc. civ. coroborat cu art. 33 C. proc. civ., de art. 472 C. proc. civ., precum şi a principiului legalităţii cailor de atac, statuat de art. 457 C. proc. civ., prin greşita calificare a apelului pârâtei B. S.A. ca fiind apel principal, iar nu ca apel incident, respectiv prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii/lipsei de interes a apelului pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr. 103 din 30 mai 2022, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, şi a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei A. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal atât pârâta B. S.A., cât şi reclamanta A. S.R.L..

După cum rezultă din dispoziţiile art. 466-482 C. proc. civ., care conţin reglementarea chestiunilor specifice judecăţii în apel, apelul este o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare, prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate.

Aşadar, părţilor cauzei le este deschisă calea de atac a apelului, susţinerile recurentei-reclamante privind inadmisibilitatea apelului pârâtei, decurgând din faptul că soluţia primei instanţe îi este favorabilă acesteia prin prisma respingerii pe fond a acţiunii, neputându-se constitui într-un fine de neprimire a căii de atac, ci având în vedere lipsa interesului exercitării acesteia.

Referitor la calificarea apelului pârâtei ca fiind un apel principal, se reţine că, în funcţie de momentul în care apelul este declarat şi de persoanele de la care emană, se disting trei forme de apel: apelul principal, apelul incident şi apelul provocat. Chestiunile specifice apelului incident se regăsesc în cuprinsul art. 472 şi art. 474 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru exercitarea apelului, fie el principal, incident sau provocat, trebuie îndeplinite condiţiile generale care ţin de exerciţiul dreptului la acţiune (interesul, calitatea şi capacitatea procesuală).

Din cuprinsul dispoziţiilor de drept procesual anterior amintite, valorificând şi consideratele soluţiei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 14/2020, se reţin următoarele caracteristici definitorii ale apelului incident:

- autorul acestei căi de atac nu poate fi decât intimatul din apelul/recursul principal,

- limitele temporale în care se poate exercita apelul incident sunt determinate de cele ale termenului defipt de lege pentru depunerea întâmpinării la apelul principal;

- cererea prin care se declară apelul incident trebuie să îmbrace forma scrisă şi să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege pentru apelul principal, respectiv recursul incident trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

- apelul principal constituie condiţia sine qua non pentru declararea apelului incident; relaţia de dependenţă dintre apelul incident şi calea de atac principală nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute de art. 472 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece s-ar aduce atingere scopului apelului sau recursului incident, menţionat expres la art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., acela de a tinde la schimbarea hotărârii atacate;

- apelul/recursul incident nu este limitat la cadrul procesual stabilit prin apelul/recursul principal, din perspectiva obiectului acestuia.

Aşadar, pentru ca cererea intimatei să poată fie calificată ca fiind apel incident trebuie ca aceasta să fie făcută după împlinirea termenului apelului, condiţie nerealizată în cauză.

Cererea de apel depusă în interiorul termenului de apel nu poate fi considerată decât apel principal, chiar şi în situaţia în care formal ar fi fost denumită apel incident, concluzie neechivocă dedusă din textul art. 472 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe."

Teza susţinută de recurenta-reclamantă este aceea că B. S.A. nu avea deschisa calea de atac a apelului principal, neavând un interes în reformarea soluţiei instanţei de fond, deoarece i s-a dat câştig de cauză - prin urmare, apelul acesteia putea fi analizat doar ca apel incident, în continuare, s-a arătat că deşi instanţa de apel a validat soluţia Tribunalului Galaţi pe fondul cauzei, respingând apelul principal al reclamantei şi dând câştig de cauză pârâtei, Curtea de Apel Galaţi a reformat în totalitate hotărârea instanţei de fond, soluţie care nu corespunde niciunei cai de atac prevăzute de lege.

Însă miza calificării apelului ca fiind apel incident, aşa cum este aceasta identificată de către recurentă, pleacă de la o greşită înţelegere a trăsăturii distincte a apelului incident, de a fi secundar, complementar apelului principal, întrucât acest raport de dependenţă trebuie analizat doar atunci când instanţa de control judiciar nu mai examinează în fond calea de atac principală, în celelalte situaţii apelul incident având o existenţă de sine stătătoare ori de câte ori instanţa se poate pronunţa asupra motivelor din apelul principal.

Astfel cum o dovedeşte chiar conţinutul art. 472 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a urmărit să pună la dispoziţia intimatului şansa reformării hotărârii atacate doar de partea adversă, pentru care intimatul nu a înţeles să formuleze în termenul legal apel principal, această şansă, cât şi argumentele dezvoltate, putând genera interesul apelantului principal de a-şi susţine în continuare calea de atac sau dimpotrivă, de a se desista de judecata ei - pentru a lăsa fără efecte şi apelul incident.

Una dintre ipotezele în care jurisprudenţa şi doctrina admit că există interesul formulării unui apel incident este aceea în care apelul principal ar putea fi paralizat ori efectele admiterii sale diminuate dacă se repun în discuţia părţilor apărări pentru a căror rediscutare în faţa instanţei de control judiciar este nevoie de un apel, aceste excepţii neputând fi reiterate în calea de atac prin intermediul întâmpinării].

Aceasta nu înseamnă, însă, că pârâtul căruia i s-a respins o excepţie procesuală nu poate formula apel principal în cazul în care acţiunea reclamantului ar fi respinsă ca neîntemeiată, chiar şi în lipsa apelului reclamantului şi cu atât mai mult atunci când acesta a fost exercitat, solicitând respingerea acţiunii în baza excepţiei pe care a invocat-o.

Astfel, deşi acţiunea reclamantei din cauza de faţă a fost respinsă ca nefondată, pârâta justifică un interes în a critica pe calea apelului principal soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, urmărind anihilarea totală a pretenţiilor reclamantei, prin evitarea discutării fondului raporturilor contractuale dintre părţi, ci doar a imposibilităţii valorificării dreptului de creanţă pretins de reclamanta ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Câtă vreme pârâta a valorificat dreptul de a introduce în termenul legal un apel principal, îndreptat împotriva unei soluţii din dispozitivul hotărârii care îi era defavorabilă, nu se poate susţine că intimata-pârâtă ar fi avut interes în formularea unui apel incident, pentru că reclamanta a declarat apel împotriva hotărârii pronunţate pe fondul cauzei, dar nu ar justifica interesul pentru exercitarea apelului principal.

Aceasta pentru că pe calea unui apel principal (şi, mutatis mutandis şi pe calea unui apel incident) pot fi contestate absolut oricare dintre aspectele asupra cărora prima instanţă s-a pronunţat dacă legea nu interzice expres aceasta.

Interesul celui care formulează apel nu trebuie văzut exclusiv din perspectiva soluţiei care s-ar putea pronunţa asupra cererii de chemare în judecată, în sensul că, atât timp cât aceasta rămâne respinsă, ar fi fără relevanţă dacă soluţia este consecinţa inexistenţei dreptului invocat de reclamant sau consecinţa incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca în cazul de faţă.

Obiectul apelului îl constituie hotărârea pronunţată de prima instanţă, nu obiectul cererilor formulate de părţil la această instanţă, iar interesul părţilor de a declara apel se raportează la conţinutul concret al acestei hotărâri, şi nu doar la modalitatea de soluţionare a cererilor cu care instanţa a fost învestită.

Atât timp cât hotărârea primei instanţe nu este rezultatul apărărilor pe care pârâtul le-a ridicat pe cale de excepţie, trebuie admis dreptul acestuia de a exercita apel cu privire la soluţiile date acestor excepţii, chiar dacă acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, existând în mod evident interesul de a-l exercita, atât timp cât se urmăreşte pronunţarea unei hotărâri în baza unei excepţii care face inutilă analizarea fondului raportului litigios dedus judecăţii

În consecinţă, sub aspectele mai sus analizate, hotărârea atacată este legală.

Cu privire la încălcarea art. 280 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., prin aceea că instanţa de apel ar fi înlăturat în mod nejustificat proba cu registrele B. S.A. din analiza efectuată asupra raporturilor juridice dintre părţi, Înalta Curte constată că aceasta este subsumată doar formal motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în realitate fiind criticate aprecierile instanţei de apel privind valoarea probatorie atribuită acestor registre, chestiune ce excedează controlului de legalitate realizat în recurs.

Rolul judecătorului într-o astfel de situaţie este consacrat în alin. (3) al art. 280 C. proc. civ., care dispune: "În toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunţe la această probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi".

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 280 alin. (3) C. proc. civ. atribuie instanţei devolutive puterea de apreciere asupra acestei probe, critica recurentei - reclamante neputând fi primită.

Referitor la soluţia de respingere a motivului de apel privind refuzul Tribunalului Galaţi de a dispune repunerea pe rol a cauzei, pentru lămurirea tuturor aspectelor, Înalta Curte apreciază că sunt lipsite de suport susţinerile recurentei privind încălcarea art. 400 C. proc. civ. (repunerea pe rol), precum şi a art. 22 C. proc. civ. (rolul judecătorului în aflarea adevărului).

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Or, în cauza dedusă judecăţii s-a reţinut că cererea de repunere pe rol a fost în mod corect respinsă tocmai pentru că instanţele nu se pot substitui părţilor în propunerea probelor, iar părţile nu au învestit instanţele cu un petit având ca obiect constatarea plăţii facturilor restante prin intermediul contractului de factoring

Înalta Curte constată însă fondată critica recurentei-reclamante întemeiată tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2), coroborat cu art. 430 C. proc. civ. şi art. 606 C. proc. civ., în ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei arbitrale nr. 7/16.06.2022, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie si Agricultura Galaţi în dosarul arbitrai nr. x/2021.

Nu va fi primită apărarea invocată de intimata-pârâtă prin înscrisul intitulat "Concluzii scrise", referitoare la incompatibilitatea invocării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în raport cu motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, cunoaşte două manifestări procesuale, efectul negativ al lucrului judecat, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., şi efectul pozitiv al lucrului judecat, conform art. 431 alin. (2) din acelaşi cod.

Efectul negativ al lucrului judecat are ca premisă existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între două cereri de chemare în judecată consecutive şi poate fi valorificat prin invocarea excepţiei procesuale de procedură, absolute şi peremptorii în condiţiile art. 432 C. proc. civ., a cărei admitere conduce la imposibilitatea reeditării judecăţii aceleiaşi cauze.

Efectul pozitiv al lucrului judecat, înscris în dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., impune cu necesitate identitatea de părţi şi, în plus, condiţia ca în cel de-al doilea litigiul să fie supuse dezbaterii chestiuni litigioase care au fost analizate şi dezlegate în litigiul anterior. Aşa cum doctrina şi jurisprudenţa au reţinut constant, dezlegările jurisdicţionale anterioare constituie premise deja demonstrate în cauza ulterioară, ce nu mai pot fi evaluate în mod nemijlocit şi, cu atât mai mult, nu pot fi contrazise de instanţa care soluţionează litigiul din urmă.

Or, în condiţiile în care reclamanta s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat sentinţei arbitrale nr. 7/16.06.2022, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie si Agricultura Galaţi în dosarul nr. x/2021, indicând în mod explicit chestiunile pe care le considera incidente la nivelul premiselor de analiză în cauza de faţă - efectele juridice pe care le produce înscrisul intitulat Confirmarea de sold din data de 31.12.2017, instanţa de apel a încălcat prin decizia recurată regula de procedură de la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 606 C. proc. civ., întrucât nu numai că a reapreciat nemijlocit chestiunea deja analizată şi tranşată definitiv de instanţa arbitrală, ci, mai mult decât atât, a ajuns la o dezlegare opusă asupra acestor chestiuni deja intrate sub autoritate de lucru judecat.

Concret, prin sentinţa arbitrală nr. 7/16.06.2022în dosarul nr. x/2021, s-a reţinut efectul de renunţare la beneficiul termenului de prescripţie al Confirmării de sold din data de 31.12.2017, în conţinutul acestui înscris fiind incluse şi facturile emise de reclamantă în temeiul contractului de furnizare produse şi prestări servicii nr. x/28.09.2011, pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecăţii în cauza de faţă.

Este de principiu că hotărârea arbitrală are efecte substanţiale şi procesuale identice cu cele ale unei hotărâri judecătoreşti, astfel că dispoziţiile art. 431 alin. (2) Cod procedură civili, potrivit cărora "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă" sunt pe deplin aplicabile.

Sub acest aspect se reţine că efectele hotărârii arbitrale, sunt prevăzute la art. 606 C. proc. civ., care dispune că "Hotărârea arbitrală comunicată părţilor este definitivă şi obligatorie."

Din caracterul definitiv al acesteia decurge şi atributul autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea arbitrală.

Aceasta înseamnă că hotărârea arbitrală nu poate fi supusă controlului jurisdicţional prin intermediul unei căi ordinare de atac, putând fi desfiinţată numai printr-un mijloc procesual specific, respectiv acţiunea în anulare reglementată de art. 608 C. proc. civ., cale de atac extraordinară, specială.

Argumentul instanţei de apel, în sensul că atât timp cât nu s-a soluţionat recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 15/2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în soluţionarea cererii în anulare formulate împotriva hotărârii arbitrale nr. 7/2022, cauza nu este definitivă, este contrar prevederilor art. 606 C. proc. civ. şi chiar celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 14/2020, în sensul că; "Tot astfel, pe planul efectelor hotărârii arbitrale, a accepta posibilitatea efectuării altor verificări de către instanţă decât cele de ordin formal, în procedura reglementată de art. 603 alin. (3) din C. proc. civ., ar constitui o gravă atingere adusă autorităţii de lucru judecat, care se ataşează hotărârii arbitrale ce tranşează un litigiu" (par. 74); "Punându-se în discuţie autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive arbitrale, se aduce atingere, de manieră nepermisă, securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice, întrucât aşteptările legitime ale părţilor sunt în sensul definitivării disputei lor judiciare, câtă vreme s-a pronunţat un act jurisdicţional definitiv, nesusceptibil de anulare sau de desfiinţare decât în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceasta, întrucât autoritatea de lucru judecat, ca efect specific al actului jurisdicţional, răspunde nevoii de securitate juridică, interzicând părţilor readucerea aceluiaşi litigiu în faţa instanţei (indiferent că este vorba despre instanţa statală sau cea arbitrală), ele fiind datoare să se supună efectelor obligatorii ale hotărârii, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a tranşat deja pe calea judecăţii."(par. 88).

De altfel, aşa cum a arătat şi recurenta-reclamantă, în cadrul celor două mecanisme de unificare la care instanţa de apel face trimitere nu s-a analizat momentul de la care hotărârea arbitrală dobândeşte efectul autorităţii de lucru judecat.

Prin urmare, câtă vreme sentinţa arbitrală nr. 7/16.06.2022, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie si Agricultura Galaţi în dosarul arbitral nr. x/2021, nu a fost desfiinţată, instanţa de apel nu era îndrituită a realiza o analiză proprie a chestiunii tranşate de instanţa arbitrală, fiind legată de considerentele instanţei arbitrale şi de dezlegarea dată acesteia, hotărârea atacată fiind nelegală din această perspectivă.

În condiţiile în care instanţa a constatat fondat acest motiv de recurs şi, pe cale de consecinţă, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că celelalte motive de recurs nu se mai impune a fi examinate, întrucât criticile privind nemotivarea/motivarea contradictorie (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), respectiv pronunţarea hotărârii cu încălcarea normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), inclusiv în ceea ce priveşte soluţionarea apelului reclamantei, sunt formulate în legătură cu statuările instanţei de apel în privinţa efectelor juridice ale înscrisului intitulat Confirmarea de sold din data de 31.12.2017.

Astfel, soluţia dată apelurilor deduse judecăţii s-a întemeiat pe constatarea că, deşi "niciuna dintre părţi nu a invocat stingerea obligaţiilor contractuale prin intermediul contractului de factoring", iar "apelanta pârâtă nu a infirmat niciodată restul rămas neachitat din aceste facturi şi nici nu a negat că plata nu a fost efectuată", "apelanta-pârâtă a prezentat argumente pentru care consideră că nu trebuie să achite aceste sume, respectiv faptul că, prin raportare la data scadenţei, valorificarea acestor sume pe calea justiţiei este prescrisă".

Instanţa de apel a apreciat că "se poate renunţa la prescripţia împlinită printr-un act expres de renunţare sau tacit, printr-un act neechivoc din care să rezulte acest fapt", însă aplicând dispoziţiile art. 2506 alin. (4) C. civ. şi 2508 C. civ. la situaţia de fapt stabilită în cauză, a concluzionat, în contradicţie dezlegarea cu caracter definitiv din hotărârea arbitrală la care s-a făcut mai sus referire, că înscrisul de care reclamanta se prevalează, respectiv Confirmarea de sold din data de 31.12.2017, "nu reprezintă o renunţare la prescripţie care să rezulte dintr-o manifestare neechivocă şi neîndoielnică".

Pentru toate considerentele expuse, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 51/A din 15 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2023.