Impossibility of legal set-off between pre-insolvency and post-insolvency claims under Article 90 of Law No. 85/2014

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 iunie 2021 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 207842,42 RON reprezentând 50% din valoarea garanţiilor constituite în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/10.08.2017, scadentă la terminarea lucrărilor şi încheierea procesului-verbal de recepţie şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,1%/zi de întârziere aplicate la valoarea de 207842,42 RON, începând cu data de 16.11.2020 până la plata integrală şi efectivă a debitului principal.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 58 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2014, pe dispoziţiile art. 192, art. 194, art. 195 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată la 13 iulie 2021, pârâta B. S.R.L. a solicitat admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată, recunoscând debitul principal invocat de reclamantă, în cuantum de 207842,42 RON.

Cu privire la penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă, pârâta a arătat că reclamanta a emis factura fiscală la data de 04.01.2021, astfel că aceasta nu poate pretinde plata penalităţilor de întârziere de la data de 16.11.2020.

La aceeaşi dată şi prin acelaşi act procedural, pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând instanţei să constate că deţine o creanţă în cuantum de 362845,05 RON împotriva reclamantei şi că, în cauză, operează compensarea legală, de plin drept între cele două creanţe reciproce, astfel că se impune obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 155002,63, ca urmarea compensării celor două creanţe.

În drept, întâmpinarea şi cererea reconvenţională au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 205 şi art. 209 C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 90, art. 105, art. 106 din Legea nr. 85/2004 şi pe dispoziţiile art. 1617 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3308 din 22 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L.; ca atare, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 207.842,42 de RON reprezentând debit datorat şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1%/zi de întârziere aplicate asupra debitului datorat în termen de 5 zile de la scadenţa facturii nr. x/04.01.2021 (90 de zile de la data emiterii respectivei facturi).

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea reconvenţională, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel pârâta-reclamantă B. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei civile apelate în ceea ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a cererii reconvenţionale şi obligării sale la plata penalităţilor de întârziere, şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii reconvenţionale şi respingerea aplicării penalităţilor de întârziere pretinse de către intimata-reclamantă-pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1851 din 7 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3308 din 22 decembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar D..

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1851 din 7 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt şi o succintă redare a istoricului cauzei, în argumentarea cererii de recurs, pârâta a susţinut, în esenţă, că instanţele de fond au încălcat dispoziţiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 99 lit. s) din Legea 303/2004, dând o interpretare proprie, acestor dispoziţii, în condiţiile în care erau obligate să aplice interpretările/considerentele deciziei nr. 19/17.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244/25.03.2020, prin care instanţa supremă a dezlegat, a interpretat prevederile art. 90 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 şi art. 1617 alin. (1) şi (3) C. civ.

În opinia recurentei, motivarea instanţei de apel este contrară motivării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 19/2020, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, aspect care echivalează cu încălcarea/nesocotirea acesteia.

Astfel, apreciază că motivarea instanţei, în sensul că în cauză nu poate opera compensaţia legală cu privire la datoriile (creanţele reciproce), este contrară pct. 89-94 din decizia nr. 19/17.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, instanţa de apel, susţine recurenta, a reţinut că nu poate opera compensaţia legală cu privire la o creanţă, născută anterior deschiderii procedurii insolvenţei şi o creanţă reciprocă născută după data deschiderii procedurii insolvenţei, având în vedere prevederile art. 90 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, motivare care, în opinia recurentei, este contrară pct. 97-100, 104, 108-110, 112 din decizia nr. 19/17.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, redând considerente cuprinse în decizia nr. 19/17.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (pct. 89-94; pct. 97-100, pct. 104, pct. 108-110, pct. 112), recurenta conchide că, potrivit acestora, deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanţelor reciproce născute atât înaintea, cât şi după data deschiderii procedurii; art. 90 din Legea nr. 85/2014, nu numai că nu derogă de la dreptul comun, ci face trimitere explicită la acesta; singura excepţie de la dreptul comun unde compensarea are caracter supletiv, sunt dispoziţiile art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 care impun aplicarea compensării peste voinţa părţilor, dacă este introdusă o cerere de deschidere a procedurii împotriva creditorului-debitor.

Aşa fiind, în conformitate cu această ultimă teză, respectiv art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, rezultă că în situaţia în care intimata-reclamantă-pârâtă ar introduce împotriva recurentei o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, compensaţia ar avea caracter obligatoriu, urmând a opera peste voinţa părţilor, de unde rezultă că şi în speţa de faţă compensaţia operează de plin drept, câtă vreme recurenta şi-a exercitat dreptul, solicitând compensarea creanţelor reciproce prin cererea reconvenţională.

Sub un alt aspect, recurenta consideră că instanţa de apel, deşi a calificat cererea reconvenţională, ca fiind admisibilă într-un litigiu pe dreptul comun, a apreciat greşit că dispoziţiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. nu se aplică, pentru că nu derogă de la dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014, în condiţiile în care art. 90 din Legea nr. 85/2014 face trimitere expresă la aplicabilitatea regulilor din dreptul comun, art. 1617 alin. (1) şi (3) C. civ.

De asemenea, susţine că instanţa de apel a confundat operaţiunea de realizare a creanţei/de plată/de distribuire, cu operaţiunea de compensaţie, or, aceasta nu este o operaţiune de realizare a creanţei (de plată), ci o operaţiune de stingere a creanţei, prevederile art. 1617 şi urm C. civ. fiind pe deplin aplicabile, chiar dacă procedura de insolvenţă a fost deschisă.

Sub un alt aspect, recurenta critică decizia atacată motivat de împrejurarea că instanţa de apel a încălcat inclusiv normele de interpretare a textelor de lege, identificând o distincţie care nu există.

Analizând motivarea instanţei de apel, apreciază că decizia a fost dată cu încălcarea art. 425 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a mai analizat şi restul susţinerilor şi argumentelor din cererea de apel şi din răspunsul la întâmpinare.

Totodată, astfel cum a prezentat şi în situaţia de fapt redată, subliniază că instanţele au interpretat greşit probele analizate, neobservând că, de fapt, de la facturarea pe minus, efectuată înainte de a fi deschisă procedura, s-a născut creanţa certă şi lichidă.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar D. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele care urmează:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Din această perspectivă, susţinerile recurentei referitoare la interpretarea greşită a probelor de către instanţele de fond, care nu ar fi observat că şi creanţa recurentei s-ar fi născut înainte de deschiderea procedurii insolvenţei faţă de intimată, constituie critici vizând situaţia de fapt reţinută de instanţ de apel şi nu reprezintă argumente pertinente în susţinerea vreunei critici de nelegalitate, astfel încât nu vor fi analizate.

O primă critică formulată de recurentă vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, cu încălcarea inclusiv a Deciziei nr. 19/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, şi care, aşa cum s-a arătat, nu mai poate fi repusă în discuţie în recurs, împotriva intimatei A. S.R.L. a fost deschisă procedura insolvenţei la data de 7.02.2020. Recurenta B. S.R.L. deţine împotriva intimatei o creanţă de 326.845,05 RON, născută anterior deschiderii procedurii faţă de intimată. Pe de altă parte, suma de 207.842,42 RON, datorată de recurentă intimatei, "a devenit certă, lichidă şi exigibilă în data de 11.08.2020, aşa cum s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecată în sentinţa civilă nr. 5793/18.12.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin respingerea apelului formulat de (...) B. S.R.L., prin decizia civilă nr. 862/A/17.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020."

Aşadar recurenta solicită compensarea creanţei sale, născută anterior deschiderii procedurii faţă de intimata A. S.R.L., cu creanţa pe care o are intimata debitoare faţă de recurentă, şi care s-a născut după deschiderea procedurii insolvenţei faţă de intimată.

Potrivit dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii, aceste prevederi legale aplicându-se în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenţei.

Aşa cum în mod corect a apreciat şi instanţa de apel, recurenta nu poate obţine compensarea creanţelor invocate în temeiul acestui text de lege, câtă vreme, pe de-o parte, condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală nu erau îndeplinite la data deschiderii procedurii, deoarece cea de-a doua creanţă încă nu era certă, lichidă şi exigibilă la acea dată. Pe de altă parte, nu este incidentă nici ipoteza avută în vedere de alin. (2) al aceluiaşi articol, câtă vreme cele două creanţe reciproce, nu sunt născute, amândouă, după deschiderea procedurii.

În mod greşit susţine recurenta că textul art. 90 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 ar avea în vedere o "naştere a reciprocităţii" creanţelor după data deschiderii procedurii, faţă de dispoziţiile foarte clare ale legii:

"creanţelor reciproce născute după data deschiderii proceduri insolvenţei." Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, alin. (2) al art. 90 impune o condiţie suplimentară pentru a opera compensarea, respectiv aceea ca ambele creanţe să se fi născut după deschiderea procedurii insolvenţei.

Nici invocarea Deciziei nr. 19/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este de natură să ducă la o altă concluzie.

Astfel, sub un prim aspect, se impune precizarea că problema de drept tranşată prin această decizie a fost cea a caracterului facultativ sau obligatoriu al invocării compensaţiei, în vreme ce în prezenta cauză se pune problema îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 90 din Legea nr. 85/2014 pentru a opera compensaţia.

Pe de altă parte, faptul că insanţa de apel a constatat că în cauză nu poate opera compensaţia legală întrucât creanţele nu sunt născute, amândouă, după deschiderea procedurii, nu înseamnă că instanţa ar fi constatat ca fiind incidentă vreo excepţie de la regula de drept comun, alta decât excepţia de la regula caracterului supletiv al invocării compensaţiei legale, aşa cum în mod greşit susţine recurenta, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 19/2020.

Aşa cum s-a arătat, dezlegarea dată prin Decizia nr. 19/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este lipsită de relevanţă în prezenta cauză în care nu este în discuţie caracterul facultativ sau obligatoriu al invocării compensaţiei legale, ci chiar îndeplinirea condiţiilor de fond pentru ca aceasta să opereze.

Textul art. 90 din Legea nr. 85/2014, chiar dacă trimite la dispoziţiile dreptului comun în privinţa condiţiilor de fond pentru a opera compensaţia legală, nu înseamnă că nu poate adăuga condiţii speciale suplimentare, ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru situaţia în care faţă de unul dintre titularii creanţelor reciproce a fost dechisă procedura insolvenţei.

Nefondată este şi critica privind greşita neaplicare a dispoziţiilor art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel, în mod corect a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a opera compensaţia legală.

Tot nefondată se constată a fi şi critica privind încălcarea art. 425 C. proc. civ. referitoare la conţinutul hotărârii judecătoreşti. O astfel de critică ar putea fi cercetată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie sau total străină de natura cauzei, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a constatat că ar fi fondate celelate critici din apel, pe care nu le-a mai analizat, ci a constatat, în mod corect, că în raport cu faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a putea opera compensaţia legală, celelalte susţineri din cererea de apel sunt lipsite de relevanţă şi, în consecinţă, nu sunt de natură a duce la altă soluţie.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă-reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1851 din 7 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2023.