Tenant’s appeal dismissed; unpaid rent award of €2.7M RON upheld with costs.

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, reclamantul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENŢESC TEI a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 3.151.995,84 RON, reprezentând chirie datorată şi neachitată pentru perioada 31.10.2014 - 31.10.2017.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta A. S.R.L. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului cu privire la pretenţiile aferente lunilor octombrie- noiembrie 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 494 din 26 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENŢESC "TEI", în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata sumei de 2.741.630,59 RON, cu titlu de diferenţă contravaloare chirie pentru perioada 31.10.2014 - 31.10.2017.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1835 A din 22 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul şi a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 974 RON cheltuieli de judecată.

Pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1835 A din 22 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă a invocat incidenţa motivelor de recurs reglementate art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat (pct. 7); respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Apreciază că decizia recurată nu conţine motivul pentru care a fost respinsă această critică a pârâtei, ci doar o redare a ceea ce s-a susţinut prin cererea de apel, respectiv că recurenta a achitat strict suma solicitată de reclamant, fapt ce nu poate fi apreciat a consta într-o recunoaştere tacită, neîndoielnică, a pretenţiilor acestuia.

Or, prin simpla afirmaţie că nu se pot reţine ca fiind fondate afirmaţiile recurentei-pârâte, nu s-a motivat în vreun fel de ce raţionamentul expus prin cererea de apel ar fi unui netemeinic; nu s-a menţionat de ce această plată ar reprezenta o recunoaştere tacită a pretenţiilor prescrise, conform art. 2538 alin. (2) din C. civ. nu s-a justificat ce plăţi parţiale au fost apreciate ca fiind întreruptive de prescripţie; nu s-a motivat de ce nu s-a luat în considerare art. 1506 din C. civ., privind imputaţia plăţilor conform înţelegerii părţilor.

Totodată, apreciază că este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dacă s-ar aprecia că instanţa de apel a preluat integral raţionamentul instanţei de fond, interpretând şi aplicând greşit art. 2538 alin. (2) C. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., consideră că instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut aplicabilitatea art. 430 şi urm. C. proc. civ. şi a apreciat că dezlegarea chestiunii litigioasei prin sentinţa civilă nr. 3849 din 21.12.2018 şi decizia nr. 1287 din 11.09.2019 nu a fost una decisivă.

Solicită a se constata că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că părţile au înţeles să se achite suma de 2.500 euro + TVA cu titlu de contravaloare a dreptului de folosinţă pentru imobilul închiriat, obligaţii respectate de S.C. A. S.R.L., iar prin decizia recurată cele statuate au fost încălcate de instanţa de apel.

În opinia recurentei, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 969 din vechiul C. civ., conform căruia "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" şi art. 977 din vechiul C. civ., potrivit căruia:

"Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", aspect ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Adresa nr. x din 20.02.2014, constituie faptic un act adiţional la contractul de închiriere, datat, semnat şi asumat de ambele părţi, fiind relevant conţinutul înscrisului, voinţa reală a părţilor ce rezultă indubitabil din modul în care s-au desfăşurat raporturile contractuale în perioada 2014-2017 şi nu denumirea dată înscrisului.

Conform regulii simetriei invocată de instanţa de apel, modificarea contractului se realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea contractului, prin voinţa concordantă a părţilor ceea ce a şi existat, după cum rezultă din probele existente în dosar.

Totodată, permisiunea acordată de locator locatarului de a rămâne în spaţiul închiriat, de a îi lăsa folosinţa bunului imobil nestânjenită pe viitor, fără întreprinderea unor acţiuni concrete de evacuare şi emiterea lunară a unor facturi pentru contravaloarea dreptului de folosinţă intră în definiţia unui contract de închiriere.

Prin raţionamentul exprimat s-a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului şi nu s-a ţinut cont de ceea ce părţile au statuat cu privire la obligaţia de plată a contravalorii dreptului de folosinţă; ori instanţa învestită cu soluţionarea litigiului referitor la executarea contractului este obligată să dispună executarea obligaţiilor în limitele stabilite de părţi.

Astfel, atât contractul în forma sa iniţială, cât şi modificările aduse acestuia, se vor interpreta întotdeauna prin raportarea prioritară la voinţa reală şi concordantă a părţilor, chiar dacă termenii sunt nepotriviţi - nu are relevanţă denumirea dată actului, ci conţinutul acestuia.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul de apel ultim şi a dat ceea ce nu s-a cerut: reclamantul nu a formulat apel şi nu a solicitat instanţei să ia act că pentru a opera reducerea chiriei cu 50% era necesar avizul instituţiei, aspect ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru nerespectarea art. 477 C. proc. civ.

Solicită a se observa că instanţa de fond a apreciat că nu este incident art. 6 şi art. 8 lit. c). din contract, întrucât dovada investiţiilor efectuate asupra bunului imobil închiriat nu poate fi făcută în lipsa unul proces-verbal de recepţie a clădirii edificată de pârâtă.

Or, strict aceste afirmaţii ale instanţei de fond au făcut obiect cererii de apel a pârâtei, întrucât lipsa procesului-verbal de recepţie al clădirii a fost unica motivare în sensul lipsei incidenţei art. 6 şi art. 8 lit. c) din contract, ce prevăd deducerea cu 50 % a chiriei lunare prin raportare la investiţiile făcute de recurentă, respectiv salonul de evenimente ce va rămâne la finalizarea perioadei contractuale în proprietatea statului şi a cărei valoare este de peste 1.000.000 euro.

Ceea ce instanţa de apel a motivat în scopul invocării neincidenţei reducerii chiriei cu 50% nu a făcut obiect a ceea ce a fost învestită să soluţioneze, iar în lipsa formulării unei cereri de apel de către COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENŢESC "TEI" pe cale principală sau incidentală, instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut şi a intrat în autoritate de lucru judecat.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului.

Intimatul-reclamant COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENŢESC "TEI" a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, înlăturarea tuturor apărărilor formulate de intimatul-reclamant.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 18 mai 2022 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2022 a fost admis în principiu recursul şi a fost stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la 18 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de casare invocate în cuprinsul cererilor de recurs, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, pentru următoarele considerente:

În fundamentarea recursului său, în esenţă, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel susţinând, pe de o parte, că aceasta nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune (pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.); că au fost încălcate normele de drept material (pct. 8 al alin. (1) al aceluiaşi text), cu referire la interpretarea şi aplicarea greşită a art. 2538 alin. (2) C. civ., şi a interpretat şi aplicat greşit art. 969 din vechiul C. civ. şi art. 977 din vechiul C. civ., iar pe de altă parte că nu s-a reţinut aplicabilitatea art. 430 şi urm. C. proc. civ., (pct. 7 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.) şi că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra ultimului motiv de apel şi a dat ceea ce nu s-a cerut, fiind încălcate dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. (pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.).

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., întrucât, argumentat şi legal motivat, instanţa de prim control judiciar a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii pe baza probelor administrate, în raport de situaţia de fapt stabilită.

Recurenta consideră că prima instanţă de control judiciar nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, decizia recurată neconţinând motivul pentru care a fost respinsă această critică, ci doar o redare a ceea ce s-a susţinut.

Astfel, recurenta a precizat că nu s-a arătat de ce plata ar reprezenta o recunoaştere tacită a pretenţiilor prescrise, nu s-a justificat ce plăţi parţiale au fost întreruptive de prescripţie, nu s-a arătat de ce nu s-a luat în considerare art. 1506 C. civ., privind imputaţia plăţii, conform înţelegerii părţilor.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Aşadar, criticile recurentei nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care Curtea a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, şi, prin urmare, nu se poate reţine că ar fi omis să se pronunţe asupra vreunei chestiuni esenţiale ce i-a fost supusă spre analiză, în condiţiile în care, ţinând cont şi de obiectul litigiului, Curtea a examinat problema de fond supusă judecăţii, a efectuat o analiză şi o motivare concretă, cercetând în mod efectiv problemele esenţiale care au fost supuse analizei prin motivele de apel formulate.

Cât priveşte critica privind nemotivarea deciziei prin raportare la excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, se constată că aspectele invocate tind la aprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, apanaj al instanţelor devolutive.

Instanţa supremă reaminteşte că, motivarea, privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, fără a fi necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

Altfel spus, atât timp cât în considerente, instanţa de apel a analizat probele ce au fost administrate şi a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, la situaţia de fapt, la natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale, precum şi la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susţine cu temei incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privesc criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite. Astfel, textul de lege are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, însă fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a preluat integral raţionamentul instanţei de fond, interpretând şi aplicând greşit art. 2538 alin. (2) C. civ.

Conform situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond s-a constatat că, în speţă, contractul de închiriere nr. x/26.11.2008 încheiat iniţial cu B. S.A, novat la data de 22.07.2009 către recurenta pârâta nu a încetat prin transmiterea Notificării nr. x/05.11.2013, situaţie care a rezultat şi din considerentele deciziei civile nr. 1287/11.09.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3849/21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, soluţie rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi justiţie la data de 12.11.2020, invocată chiar de către recurentă.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENŢESC TEI a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 3.151.995,84 RON, reprezentând chirie datorată şi neachitată pentru perioada 31.10.2014 - 31.10.2017.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de prim control judiciar să concluzioneze, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, că în cauză contractul de închiriere nr. x/26.11.2008 încheiat iniţial cu B. S.A nu a încetat prin transmiterea Notificării nr. x/05.11.2013, reclamantul fiind îndreptăţit să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 2.741.630,59 RON, cu titlu de diferenţă contravaloare chirie pentru perioada 31.10.2014 - 31.10.2017.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 2538 alin. (2) C. civ.., conform căruia, când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia, instanţa de control judiciar a constatat în mod corect că, faţă de ultima informare transmisă de intimata CCSS Tei, recurenta nu a comunicat care îi este poziţia, astfel încât s-a constatat că, în lipsa unei alte contraoferte sau a unui refuz explicit, contractul de închiriere nr. x/2008, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x şi 2, a continuat prin simpla permisiune acordată de locator, coroborată cu rămânerea locatarului în spaţiul închiriat şi folosinţa acestuia nestânjenită şi pe viitor.

Astfel, criticile recurentei nu pot fi primite în raport de considerentele redate supra cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2538 alin. (2) C. civ., motiv pentru care se vor respinge.

O altă critică indicată de recurent este reprezentată de interpretarea şi aplicarea greşită a art. 969 şi a art. 977 din vechiul C. civ., conform cărora "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" şi "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractanţi, iar nu după sensul literal al termenilor".

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă de control judiciar, instanţa de fond a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului, interpretând în mod corect că simpla emitere a adresei nr. x din 20.02.2014, fără semnarea unui act adiţional în acest sens, nu poate conduce la interpretarea propusă de către apelanta pârâtă, în sensul că a existat o voinţă reală de modificare a cuantumului chiriei şi nicidecum o modificare a condiţiilor contractuale, orice alte acte adiţionale sau modificări ale contractului fiind supuse condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea valabilă a acestuia.

Înalta Curte constată că prin indicarea acestei critici s-a susţinut în mod formal incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, cu privire la aplicabilitatea greşită a dispoziţiile art. 969 şi a art. 977 din vechiul C. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs, recursul nefiind o cale devolutivă de atac.

Cele expuse în argumentare îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întrucât recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la o reevaluare a situaţiei de fapt, situaţie nepermisă în calea de atac a recursului.

Raportat la criticile subsumate motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat Înalta Curte constată că se impută instanţei de control judiciar că nu a fost reţinută aplicabilitatea art. 430 şi urm. C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susţinut că dezlegarea chestiunii litigioasei prin sentinţa civilă nr. 3849 din 21.12.2018 şi decizia nr. 1287 din 11.09.2019 nu a fost una decisivă, recurenta solicitând a se constata că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că părţile au înţeles să se achite suma de 2.500 euro + TVA cu titlu de contravaloare a dreptului de folosinţă pentru imobilul închiriat, obligaţii respectate de A. S.R.L., iar prin decizia recurată cele statuate au fost încălcate de instanţa de apel.

Conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai statuat că în manifestarea sa de excepţie procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (de părţi, obiect şi cauză), însă, nu la fel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. Prin urmare, întrucât în relaţia dintre părţi, prezumţia puterii de lucru judecat are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Astfel, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată definitiv sau irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res iudicata a puterii de lucru judecat. Astfel, principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată în alt proces.

Analizând cele două hotărâri invocate, respectiv considerentele expuse prin cererea de apel, s-a constatat că unele considerente afirmă în esenţă faptul că raportul juridic dintre părţi având ca obiect contractul de închiriere nr. x/2008 este în vigoare, dar alte considerente invocate de către recurentă nu au susţinut cele învederate de aceasta, întrucât pe de o parte, sunt simple redări ale conţinuturilor actelor, corespondenţei dintre părţi, expuse în stabilirea situaţiei de fapt în respectivele cauze, iar pe de altă parte, nu sunt considerente decisive în pronunţarea respectivelor soluţii pentru a se putea reţine o putere de lucru judecat.

În mod judicios s-a apreciat de către prima instanţă de control judiciar că nu intervine o putere de lucru judecat în ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui act adiţional la contractul de închiriere prin care părţile, de comun acord şi respectând dispoziţiile legale şi contractuale, să fi modificat cuantumul chiriei iniţiale de la 16.000 euro la 2500 euro fără tva, în condiţiile în care această chestiune nu a fost una litigioasă în cadrul celor două dosare invocate de către apelantă, afirmaţiile expuse de către instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor mai sus menţionate, care ar avea legătura cu această chestiune, nefiind însă nici decisive în pronunţarea respectivelor soluţii.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Un ultim motiv de recurs invocat, întemeiat pe pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., se referă la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul de apel şi a dat ceea ce nu s-a cerut, fiind încălcate dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea cerinţelor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., cu garantarea principiului "tantum devolutum, tantum judicatum", faţă de limitele în care reclamantul a înţeles să învestească instanţa de fond şi să-şi argumenteze pretenţiile, verificând aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanta a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea regulilor de procedură.

Recurenta a susţinut că a depus la dosarul cauzei înscrisuri ce atestau demararea şi edificarea lucrărilor, COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENŢESC TEI necontestând în niciun moment existenţa investiţiilor executate, iar instanţa de apel pronunţându-se în sensul neincidenţei reducerii chiriei cu 50%.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de dispoziţiile art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, ceea ce în cauză nu s-a confirmat.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1835 A din 22 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatului COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENŢESC TEI privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei A. S.R.L. la plata sumei de 8796,30 RON cheltuieli de judecată către intimatul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENŢESC TEI, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1835 A din 22 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta A. S.R.L. la plata sumei de 8796,30 RON cheltuieli de judecată către intimatul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENŢESC TEI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2023.