Statute of limitations for contractual late payment penalties: non-interruption by voluntary payment of principal debt or invalid payment demand summons

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1517/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. Iaşi, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Bucureşti.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 255/2020 din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1517/15.10.2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a schimbat-o în parte.

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind penalităţile calculate la debitul de 105.292,87 RON, achitat la 18.11.2014, aferente perioadei 9.05.2014-18.11.2014.

A admis în parte acţiunea reclamantei A. S.R.L. formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere pentru debitul de 105.292,87 RON, achitat la 18.11.2014, de la perioada scadenţei facturilor, dar nu mai devreme de 9.05.2014 şi până la 18.11.2014. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1055 RON cheltuieli de judecată la fond şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de apel, ambele părţi litigante au declarat, în termen legal, recursuri motivate.

Prin decizia nr. 1436 din 22 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 255 din 25 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă. A fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia civilă nr. 495 din 27 octombrie 2021, a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1517 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a păstrat-o.

În termen legal, împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată penalităţile solicitate erau prescrise, având în vedere dispoziţiile art. 2517 coroborate cu cele ale art. 2524 alin. (1) şi (2) C. civ., raportate la Decizia nr. 7/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aşa încât instanţa a apreciat eronat că plata debitului principal a avut ca efect doar stabilirea momentului până la care se calculează penalităţile de întârziere.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie, care a început să curgă de la momentul exigibilităţii penalităţilor, respectiv de la momentul soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013, în cadrul căruia au fost corect calificate sumele datorate şi s-a stabilit că debitul principal generează penalităţi de întârziere; or, potrivit art. 2503 C. civ., exercitarea dreptului material la acţiune privind debitul principal serveşte şi pentru conservarea dreptului accesoriu constând în penalităţi de întârziere.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că somaţia nr. 114/27.01.2015 nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, deoarece nu a fost legal comunicată, reţinând că acest aspect care a fost statuat definitiv prin încheierea nr. 8/11.06.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - somaţii - contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea nr. 8/11.06.2015 a fost analizată transmiterea somaţiei din perspectiva condiţiilor prevăzute de procedura ordonanţei de plată, însă transmiterea somaţiei, prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, are valoarea unei puneri în întârziere, conform art. 1522 C. civ.

În opinia recurentei, punerea în întârziere a debitorului şi procedura prealabilă ce trebuie îndeplinită în cazul somaţiei de plată sunt chestiuni distincte care trebuie analizate separat, având în vedere că punerea în întârziere a debitorului este reglementată într-o secţiune separată în C. civ., iar procedura prealabilă în cazul ordonanţei de plată este reglementată de C. proc. civ. şi constituie o procedură specială de recuperare a creanţelor.

Punerea în întârziere a pârâtei sub aspectul plăţii penalităţilor de întârziere s-a realizat şi la momentul introducerii cererii privind emiterea unei ordonanţe de plată, soluţionată prin încheierea nr. 8/11.06.2015, în condiţiile în care instanţa învestită cu soluţionarea acesteia nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, ci pe o chestiune de procedură.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin decizia nr. 1227 din 26 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea secţiei a II-a a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cauză fiind fixat prim termen la data de 18.01.2023.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Cu titlu prealabil, deşi recurenta nu şi-a încadrat criticile în motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că susţinerile acesteia pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă se constată că acest motiv de recurs nu este fondat, pentru considerentele care succed.

O primă critică vizează situaţia aprecierii în mod greşit a faptului că plata debitului principal a avut ca efect doar stabilirea momentului până la care se calculează penalităţile de întârziere, că la data introducerii cererii de chemare în judecată penalităţile solicitate erau prescrise fiind astfel încălcate, în opinia recurentei, dispoziţiile art. 2517 şi art. 2524 alin. (1) şi (2) C. civ., raportate şi la dispoziţiile Deciziei 7/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a apreciat în mod greşit faptul că somaţia nr. 114/27.01.2015 nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive deoarece nu a fost legal comunicată, reţinând că acest aspect a fost statuat definitiv prin încheierea nr. 8/11.06.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, care a analizat transmiterea somaţiei din perspectiva condiţiilor prevăzute de procedura ordonanţei de plată.

A mai opinat recurenta reclamantă că punerea în întârziere a debitorului şi procedura prealabilă ce trebuie îndeplinită în cazul somaţiei de plată sunt chestiuni distincte care trebuie analizate separat, punerea în întârziere a pârâtei sub aspectul plăţii penalităţilor de întârziere fiind realizată şi la momentul introducerii cererii privind emiterea unei ordonanţe de plată, soluţionată prin încheierea nr. 8/11.06.2015, în condiţiile în care instanţa investită cu soluţionarea acesteia nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, ci pe o chestiune de procedură.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că s-a dispus ca în rejudecare, instanţa de apel să identifice data naşterii dreptului material la acţiune şi pentru cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente restului de debit (accesorii ale creanţei principale) şi, în raport de acest reper temporal, să stabilească legea aplicabilă pentru termenul de prescripţie, urmând să se reevalueze, dacă va fi cazul, chestiunea eventualei întreruperi a termenului de prescripţie, numai în situaţia în care termenul de prescripţie era încă în curs la data survenirii, în condiţiile legii, a vreunui act cu efect întreruptiv al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune prin care reclamanta tinde la obţinerea penalităţilor de întârziere pentru intervalul 2011 - 18.11.2014.

Astfel, se constată că instanţa de apel, în rejudecare, a procedat conform îndrumărilor efectuate, identificând data naşterii dreptului material la acţiune şi reevaluând chestiunea întreruperii termenului de prescripţie numai în situaţia în care termenul era în curs la data survenirii.

În mod corect s-a reţinut că legea aplicabilă în privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune este legea aflată în vigoare la momentul naşterii dreptului la acţiune, respectiv la momentul la care prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă, sens în care, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., incidente în cauză sunt dispoziţiile cuprinse în acest act normativ.

Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere in termen, efecte) s-a constatat a fi legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă.

Curtea constată că s-a reţinut în mod corect că factura nr. x/23.09.2011 avea scadenţă la 7.11.2011, iar pârâta a făcut plăţi voluntare ale acestui debit, ultima plată fiind făcută la 29.05.2012; factura nr. x/18.11.2011, avea scadenţă la 2.01.2012, ultima plată voluntară făcută de pârâtă a fost la 29.05.2012, iar pentru factura nr. x/12.12.2011, scadentă la 26.01.2012, ultima plată voluntară a fost făcută la 13.04.2012.

Penalităţile solicitate au fost calculate de la data scadenţei fiecărei facturi până la data plăţii debitului principal, respectiv 18.02.2014 şi 18.11.2014.

S-a constatat în mod corect de către instanţa de apel că, întrucât penalităţile de întârziere curg succesiv, pentru fiecare penalitate calculată termenul de prescripţie se împlineşte după 3 ani, distinct, dar oricum nu mai târziu de 3 ani de la data achitării debitului, dacă nu se face dovada că ar fi intervenit întreruperea/suspendarea termenului de prescripţie, curtea constată că termenul de prescripţie pentru penalităţile calculate s-au împlinit la data promovării prezentei acţiuni.

Debitul a fost achitat cu două ordine de plată astfel: 245.683 RON la data de 18.02.2014 şi 105.292,87 RON la data de 18.11.2014.

Instanţa de prim control judiciar legal a reţinut că, potrivit Deciziei nr. 7/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, plăţile voluntare în contul debitului nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, pentru daunele interese moratorii, sub forma dobânzii penalizatoare.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit Deciziei nr. 21/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru tranşele din debitul principal ce au fost achitate cu mai mult de trei ani anterior introducerii acţiunii ce pretinde plata acestora, dobânzile s-au prescris şi nu mai pot fi solicitate, în cauză nefiind făcută dovada întreruperii prescripţiei în conformitate cu dispoziţiile art. 2537 C. civ.

Astfel cum s-a statuat şi prin deciziile nr. 7/2015 şi 21/2015, introducerea acţiunii pentru debitul principal şi plăţile voluntare efectuate în contul debitului principal nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune şi pentru drepturile accesorii debitului principal. Prin plata parţială a drepturilor principale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, debitorii nu recunosc şi îndreptăţirea creditorilor la plata daunelor-interese moratorii, recunoaşterea dreptului fiind reprezentată de orice manifestare unilaterală de voinţă făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia.

Cu privire la critica vizând greşita reţinere a faptului că somaţia nr. 114/27.01.2015 nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut că somaţia nr. 1008 din 9.05.2017 nu a avut efect întreruptiv pentru penalităţile aferente debitului de 245.683 RON, achitat la 18.02.2014, deoarece este emisă după împlinirea termenului de prescripţie pentru aceste sume.

S-a apreciat cu justeţe că somaţia nu poate avea efect întreruptiv nici pentru penalităţile aferente facturii x din 12.11.2011, întrucât nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 2537 alin. (1) pct. 4, şi 2540 C. civ.

Somaţia din data de 27.01.2015 s-a constatat a nu îndeplini condiţiile art. 1522 şi art. 1015 alin. (2) C. proc. civ., situaţie constatată cu autoritate de lucru judecat prin încheierea nr. 8/11.06.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

Dispoziţiile art. 2540 C. civ. şi 2.539 alin. (2) C. civ. stabilesc situaţia punerii în întârziere şi a întreruperii prescripţiei, punerea în întârziere având ca efect întreruperea prescripţiei numai dacă este urmată de chemarea în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, cerere de chemare admisă de către instanţă, în acord cu dispoziţiile art. 2539 C. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că decizia atacată este legală, motivele de nelegalitate invocate nejustificând casarea acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 495/2021 din 27 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 495/2021 din 27 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2023.